Contemporanul » Lecturi » Adriana Teodorescu: Autenticităţi destrămate

Adriana Teodorescu: Autenticităţi destrămate

Din punctul de vedere al fabulei, lucrurile se pot prezenta astfel: într-⁠o familie burgheză unde convenienţele şi ipocrizia se articulează într-⁠o lege forte de acţiune şi gândire, intervine o situaţie cu risc crescut de a nu mai putea fi reglementată. Aceasta este reprezentată de decizia Carlei, fiica Mariagraziei, de a începe o viaţă nouă, alături de cel care de mulţi ani era iubitul mamei, Leo Merumeci.

Referentul atins de boală nu contaminează cu certitudine semnul lingvistic de care-⁠l leagă nenumăratele căutări ale acestuia. Se poate chiar stinge în singurătate şi va deveni pur şi simplu cel care a fost, mormânt puternic marcat, amintire densă. În lumea cuvintelor, luminile naturale sunt cu succes înlocuite de electricitate şi nici n-⁠ar fi posibil altfel, căci semnele nu sunt reductibile la realitate şi nici invers. Autenticitatea fiinţei ia întotdeauna naştere într-⁠o zonăAdriana-art atopică de compromis între cuvânt şi lumea dindărătul acestuia. Dar ce se întâmplă însă când în afara cuvântului nu se află lumea lingvistic nudă, ci multiple straturi suprapuse de semne? Câtă aderenţă va mai cuprinde o referinţă complicată, copleşită de labirinturi semantice, fie în sens de inflaţie, fie în direcţia aneantizării?

Cu designări şi autenticităţi în forme plă­pând-⁠caricaturale, invazive sau reciclate ne putem delecta – căci jocul şi logica lor sunt într-⁠adevăr fascinante – în romanul Indiferenţii, al scriitorului italian Alberto Moravia. Cartea apare în anul 1929, la Milano, pe spezele autorului, fiind considerat un roman existenţialist avant la lettre. În România, cartea este tradusă în 1965 la Editura pentru literatură universală de Eta Boeriu, traducere republicată în 2007 la Editura Art. Din punctul de vedere al fabulei, lucrurile se pot prezenta astfel: într-⁠o familie burgheză unde convenienţele şi ipocrizia se articulează într-⁠o lege forte de acţiune şi gândire, intervine o situaţie cu risc crescut de a nu mai putea fi reglementată. Aceasta este reprezentată de decizia Carlei, fiica Mariagraziei, de a începe o viaţă nouă, alături de cel care de mulţi ani era iubitul mamei, Leo Merumeci. Amoral şi persuasiv, Leo doreşte şi porneşte la înlocuirea mamei cu fiica şi, totodată, se apropie de îndeplinirea planului său de a deveni proprietarul casei amantei. Pe de altă parte, fratele Carlei, Michele, este la curent cu tertipurile lui Leo, dar nu îl poate înfrunta până la capăt. În plus, este prins şi el într-⁠o relaţie ciudată cu Lisa, prietena mamei sale şi fosta iubită a lui Leo. Extragerea nucleului narativ presupune însă o operaţie de artificială simplificare, de neutralizare a semnificaţiilor tari ale romanului, iluzia coagulării faptelor în sâmbure aparţinând naivităţii. Peştele se întoarce aşadar în apă. Ceea ce izbeşte din toate părţile sunt valurile înalte de indiferenţă care se propagă de la un personaj la altul, omogenizând atmosfera întâmplărilor, valuri a căror substanţă este permanent exhibată de naratorul grijuliu să realizeze un acord sigur între imaginile generate de text şi cititorul partener la actualizarea lor. Astfel, pe lângă faptul că indiferenţa este un cuvânt ades folosit de către personaje – în special de Michele şi Carla – în dialogurile lor reale sau interioare, naratorul simte nevoia de a contura şi mai clar acest filon predilect, prin completări de tipul zise cu indiferenţă. În acest fel, concluzia care se impune la nivel secvenţial este că personajele sunt categoric cuprinse de indiferenţă. Iar rezultanta forţelor de indiferenţă cu intensitate variabilă este extrem de pregnantă, ba chiar strident-⁠orbitoare. Dacă citeşti romanul doar pentru a ajunge la concluzie, nu vei fi de nimic surprins, ci doar obosit că ceea ce la început s-⁠a constituit ca orizont de aşteptare prin titlu, pentru ca mai apoi să fie până la saturaţie confirmat pe parcursul romanului n-⁠a generat decât o interpretare facilă, frustrant previzibilă, ornată eventual de acţiune asemănător filmelor comerciale. Numai că, ceea ce am numit concluzie este doar un efect al strategiilor textuale şi nicidecât un factor individualizant al operei. Pentru a ajuge la măduva semantic-⁠literară trebuie să străpungem suprafaţa plană a efectului spre întâlnirea reliefurilor rosturilor lui intrinseci.

Rupând pielea subţire a indiferenţei (aşa cum apare ea ca efect global), surpriza care se naşte este asemeni celei pe care am avea-⁠o dacă îndepărtând o mască, am da de un chip în care aceeaşi mască este carne şi lege a firii, carnavalizare vicleană, căci a arăta şi a ascunde devin simultaneităţi greu inteligibile. Indiferenţa se menţine şi în structurile de profunzime ale cărţii. Nu se produc răsturnări spectaculoase de sens, dinamica proceselor care fac din indiferenţă o coordonată aparte a romanului sunt subtile şi anevoios detectabile. Atât Carla, cât şi Michele sunt fiii legitimi ai indiferenţei. Legitimi pentru că reacţiile lor sunt justificabile prin apartenenţa la o familie dirijată de o mamă tiranică – într-⁠un mod soft, care aduce întotdeauna la un numitor comun gândurile şi exprimările de sine ale celor doi copii, numitor comun care presupune un bun simţ facil, o comoditate confortabilă a trăirii şi numirii lucrurilor. Mariagrazia corectează continuu impulsurile aşa-⁠zis deviante ale celor doi copii ai săi, creând o lume-⁠surogat în care locuirea naturală nu mai este posibilă. Vulgaritatea, care nu rar sclipeşte mizerabil în cadrul acesteia, apare din reziduurile ne-⁠eliminate ale operaţiilor continue de translatare a limbajului (verbal, corporal, simbolic) vertebrant în limbajul minimal al codurilor (lingvistice şi compartamentale la nivel de manieră) de bună funcţionare burgheză. Indiferenţa se configurează ca o proteză ambivalentă: a sinelui împotriva familiei resimţite ca mediu ostil manifestărilor personale – în acest sens, indiferenţa tămăduieşte pe măsură ce distruge, somnul monştrilor născând raţiunea stearpă prin care ceea ce este glisează în amintire, se instrumentalizează prin ieşirea din fiinţă (eul indiferent chiar şi sieşi), şi, în acelaşi timp avem de-⁠a face cu o protezare ce are drept scop inserţia fără dureri în universul pervertit al familiei şi al mediului social cu care aceasta relaţionează (Carla închise ochii cu o vagă dorinţă de a se abandona, de a se anihila în imobilitatea lumii înconjurătoare (p.91)). Carla este animată de un dispreţ profund pentru inconsistenţa din care e făcută viaţa sa, cu orizonturi la fel de inconsistente înspre o societate cu mecanisme puternice de extirpare a valorii adevărului, de anemiere totală a acestuia. Pentru Michele lucrurile stau la fel, dar direcţia lor, logica cauză-⁠consecinţă este alta, nu dinspre sine înspre ceilalţi, ci invers. Vina acestei schimonoseli a lumii nu se iscă dintr-⁠un handicap intern al său, ea se datorează (consideră el) modului în care ceilalţi i-⁠au clădit învelişurile succesive (mod de exprimare şi manifestare, casă, mediu familial, relaţii sociale: şi tot mamei îi aparţinea şi lumea asta diformă, falsă de-⁠ţi strepezea dinţii, amar de grotescă (p. 212)). De aceea, dacă Carla va încerca o salvare ea o va face aruncând ancora în exterior (la început este convinsă că Leo o va ajuta să înceapă o viaţă nouă, să facă viaţa să rupă chingile unei permaneţe năucitoare, a unei sfâşieri continue în nimic), în timp ce Michele se va lua mai cu seamă la trântă cu sine, îşi va prescrie scenarii complicate, forţând zadarnic căderea din regizor în actor, căci conştiinţa rolului nu îl va părăsi niciodată. Michele este, de altfel, cel care pe lângă faptul de a trăi indiferenţa, o problematizează neîncetat, localizând-⁠o la nivelul întregii lumi şi analizându-⁠i reprezentările în mama sa, în Carla, Leo, Lisa şi, desigur, în el însuşi. Carlei, autorul îi rezervă mult mai puţină necesitate de a înţelege indiferenţa prin intermediul limbajului, ea funcţionând mai mult ca pretext pentru gândirea plăpând-⁠filosofică a fratelui său şi asigurând o cantitate faptică necesară desfăşurării acţiunii romanului. Deşi încercând strategii diferite de a se lepăda de indiferenţă, cei doi fraţi vor eşua în egală măsură. Carla va deveni amanta lui Leo şi va persista în acest statut aflând ceea ce ştiuse de la bun început, că viaţa nu se schimbă, nu vrea să se schimbe (p.10), apoi va consimţi să devină soţia lui, cu toate că nu are nici cea mai mică iluzie asupra a ceea ce ar putea însemna acest pas. De cealaltă parte, Michele nu-⁠şi va putea spulbera ceaţa simţirii prin intensitatea cugetărilor, o falie crescândă va întrerupe definitiv curgerea gândurilor în forma faptelor şi tânărul va trebui să cunoască din el pe cel care ar trebui să fie şi pe cel care de fapt, de la un anumit punct, nici nu mai e. Michele va accepta ca Leo să se căsătorească cu sora lui şi să-⁠i batjocorească mama, aşa cum anterior fuse incapabil să dea în vileag trucurile (psihologice, în primul rând) acestuia de a intra în posesia casei lor. Niciunul din gesturile lui Leo, oricât de josnic ar fi fost, nu izbutea să-⁠i scuture indiferenţa; după câte un fals acces de ură, isprăvea întotdeauna prin a se regăsi aşa cum era acum (p.122). Cu toate acestea, personajul-⁠monstru al romanului, Leo Merumeci, amantul fără scrupule al mamei, atras aproape incestual de juna Carla, cea pe care o văzuse crescând, are o putere magnetică (aşadar care e mai mult decât faptul că îi lasă indiferenţi şi că nu pot reacţiona normal la cele întreprinse de el) asupra celor doi fraţi, ca să nu mai vorbim de Mariagrazia care îl adoră şi care pentru el nu ezită să-⁠şi discrediteze şi să-⁠şi umilească proprii copii. Leo este singurul a cărui agitaţie nu este contaminată de tresăriri filosofic-⁠metafizice sau doar sufleteşti. Rece şi lasciv în acelaşi timp, Leo este pragmaticul prin excelenţă, vectorii săi de fiinţă sunt întotdeauna corecţi în orientarea lor lucidă, nici un punct nu se frânge, nu se întreabă în linearitatea tăioasă. Pentru el masca camuflează, fără a stabili însă o ierarhie de putere a etalării, respectiv a escamotării. Altfel spus, ceea ce nu se vede nu are fragilitatea corpurilor care, neocrotite, se strică, ci a fost distribuit în această poziţie datorită unui calcul atent, care, şi dacă se dovedeşte eronat, nu are forţă de distrugere. În aşa fel a vegheat Leo la realizarea planului său, încât masca sa căzută nu i-⁠ar putea dăuna prea mult. Nu mimează iubirea pentru Mariagrazia, poate doar o afecţiune modestă; nu ascunde faptul că îi place Carla, doar învăluie într-⁠o aură paternă trâmbiţarea acestor sentimente; nu se comportă exemplar şi are ieşiri (controlate) de violenţă grosolană; ameninţă discret cu evacuarea proprietarilor din casă, apoi recidivează în omul dispus să dea o mână de ajutor.

Despre mască ca semn regal al omului superior, vorbea Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău1: Tuturor lucrurilor profunde le e dragă masca; cele mai profunde dintre ele nutresc chiar o anumită ură faţă de imagine şi simbol (p.54) şi Toate spiritele profunde au nevoie de o mască: mai mult decât atât, în jurul fiecărui spirit profund se formează neîncetat o mască, datorită interpretării invariabil false, adică anoste, a tuturor cuvintelor sale, a tuturor paşilor săi, a tuturor manifestărilor vieţii sale (p.55). Practic, din ceea ce spune Nietzsche deducem două ipostaze ale măştii. Cea dintâi este masca ca protecţie pentru autenticitatea fiinţei al cărei miez este profund personal şi incomunicabil, iar aceste caracterisitici trebuie asumate şi, abia în acest fel, la acest meta-⁠nivel de concepţie ne întâlnim cu omul superior. A doua ipostază este a măştii inverse, rezultat al falselor interpretări ale celorlalţi, semn al unor întâlniri aparente, eşuate. Măştile lui Leo nu sunt măştile unui spirit profund, dimpotrivă, cu toate că i s-⁠ar putea aplica etichita de personaj puternic într-⁠un mod neluminos. La Merumeci găsim dragostea de mască, dar nu ca semn nobil al stăvilirii unei inutile alunecări gudurătoare, canine, înspre ceilalţi. Ascunderea, mascarea, se săvârşeşte tocmai asupra a ceea ce s-⁠ar putea divulga (informaţie, nu mister), fiind de natură practică, nu filosofică. La Carla, dar poate mai clar la Michele sensul măştii se complică. Într-⁠o primă accepţiune, masca există şi ea ascunde un plan, al indiferenţei, interior, prin suprapunerea altuia – al convenţiilor burgheze în general şi a celor ce ţin de cutumele familiei Mariagraziei în special, acest ultim plan asigurând integrarea în mediul social înconjurător. Într-⁠o a doua accepţiune, analizând geneza şi formarea coordonatelor măştii, acceptăm că masca clasică se degradează pentru a dezvolta o alta, care, în loc să se subţieze, se amplifică, dobândeşte multiple feţe, etaje. Interiorul dindărătul măştii nu cuprinde numai indiferenţa (aceasta fiind în mod normal mult mai specifică părţii exterioare a măştii, relaţionare nedureroasă cu ceilalţi), ci şi acea porţiune de gândire ce se înalţă deasupra indiferenţei, discutând-⁠o, verificând-⁠o cu oglinzi (amplificare) ori dimpotrivă cu pungi de plastic (înăbuşire). Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai sofisticate, exteriorul măştii, masca propriu-⁠zisă, are drept componentă sinceritatea derivată, ficţionalizată, care se referă la ceea ce ar fi trebuit să fie în spatele măştii. E punctul în care indiferenţa (coşmar de indiferenţă după exprimarea Carlei), ca supra-⁠semnificaţie textuală, se deschide spre autenticitate. O autenticitate în reflux.

Un alt roman în care indiferenţa are o frecvenţă de apariţie ridicată este Vârsta înţelepciunii2, a lui Jean-⁠Paul Sartre. Personajele sunt adesea cuprinse de o profundă şi paralizantă indiferenţă (p.371), dar aici funcţionalitatea ei vizează în special modul de relaţionare tranzitoriu cu ceilalţi. Indiferenţa poate fi reflectarea ratată a celuilalt în sine sau a sinelui în sine (şi de multe ori ratarea se referă nu la faptul că reacţia de întâlnire nu s-⁠a produs, ci la ideea că răspunsul este pietrificat, cuprins de propria sa inutilitate), dar ea nu blochează autenticitatea, cum se întâmplă la Moravia. Eroii sartrieni trăiesc într-⁠o lume ce şi-⁠a pierdut orice posibilitate de transcendenţă şi de aceea tentaţia de a o fabrica în ei prin ridicarea oricăror văluri şi descoperirea de sine (dacă n-⁠aş încerca să-⁠mi asum pe deplin existenţa mea, mi s-⁠ar părea atât de absurd să trăiesc (p.83)). În fapt, ceea ce deosebeşte romanul lui Moravia de o operă existenţialistă pură este faptul că lumea moraviană nu s-⁠a constituit total ca univers purificat de orice esenţă, în care egalitatea calitativă a punctelor este asumată şi depăşită prin construcţie interioară de univers – care nu elimină absolutul finitudinii. Mecanismul prin care personajele lui Moravia îşi gândesc critic indiferenţa este raportarea la un ideal care îşi menţine o osatură, chiar dacă mai mult fosilizată: idealul sincerităţii, al normalităţii. Esenţa precede încă existenţa, dar distanţa dintre ele este în creştere, esenţa e aproape complet ruptă, dobândind caracterisitici de muzeu. Pelerinajul la acest muzeu determină rememorarea chinuitoare a autenticităţii, care prin contemplare, prin faptul că aceasta se realizează, nu este un concept eliminat, doar destrămat. Carla este dispusă să meargă până la capăt în relaţia cu Leo Merumeci. Remuşcările pentru răul făcut mamei sunt pasagere, la fel cum e şi încolţirea milei de ea însăşi, deoarece există o dorinţă de a duce la bun sfârşit cele începute: o grabă mecanică anihilase în ea tot ce era uman (p.165). Aflată în camera lui Leo, autenticitatea degradată se joacă de-⁠a ce ar fi putut să fie: Carla îşi închipuie că scrisoarea pe care o ascunde de Merumeci nu este scrisă de acesta, ci de un tânăr care o iubeşte cu adevărat, reciprocitatea sentimentelor, declarată lui Leo, înfuriindu-⁠l cumplit pe acesta. Pentru câteva momente reuşeşte să îl păcălească. Pe el şi pe sine. Visul iubirii curate, tot mai puţin creditat pe parcursul anilor, va străluci puternic şi va fi, ulterior, definitiv ucis de lumina mincinoasă. Pentru Michele contemplarea autenticităţii are o bătaie mai lungă. Şi el îşi oferă gânduri consolatoare, după chipul şi asemănarea normalităţii de altădată, în speranţa că substanţa lor naturală, sinceră va reuşi să îi înlăture ca pe o coajă indiferenţa. Sunt pagini întregi din roman care descriu acţiunile, perfect plauzibile într-⁠o lume normală, în care Michele s-⁠ar angrena pentru a-⁠l distruge pe Leo. Cum ar divulga tuturor ceea ce ştia de atâta vreme despre Merumeci şi planurile sale egoiste, sfidătoate până şi în raport cu o etică minimală. Tot în aceste pagini (şi nu numai) sunt descrise inclusiv reculurile determinării în faţa tentaţilor cuceririlor sociale asigurate de aripa protectoare a amantului mamei şi surorii sale. Totuşi tânărul încearcă chiar un act extrem: să trimită din mijlocul gândurilor sale – gravitând neputincioase în jurul unui ideal de umanitate firească – un erou, acordându-⁠i propriul trup pentru a se împlini realizându-⁠şi ţelul: acela de a-⁠l omorî pe Leo. Tentativa lui de a deveni eroul sincerităţii precare din mintea lui eşuează tocmai în direcţia carnavalizării marcate a vieţii sale: pistolul nu este încărcat. Glonţul i-⁠real întoarce eroul caricatural să moară în lumea sa de imagini reciclate. Căreia Michele îi conştientizează calitatea inferioară. Marele paradis al omenirii a alungat în istorie, cel mic, al autenticităţii, alungă din fiinţă: ştia prea bine că orice nădejde era zadarnică, acel pământ al făgăduinţei îi era inaccesibil şi niciodată n-⁠ar fi fost în stare să ajungă până la el (p.125). Reîntoarcerea dorită nu se concretizează, căci nimeni şi nimic nu semnează pactul pe care Michele îl propune: toate bogăţiile lumii pentru o fărâmă de ură sinceră (p.258). Păcatul indiferenţei (acesta e adevăratul meu delict… am păcătuit prin indiferenţă (p.271)) presupune intrarea într-⁠un univers artificial, în care semnificaţiile devin lejere, insuportabil uşoare (după o sintagmă a lui Kundera), infantilizate (şi Michele şi Carla regresează parţial într-⁠o copilărie a dictaturii materne şi a relativizării decizilor), în care adie nostalgii: când viaţa nu era ca astăzi ridicolă, ci tragică şi când mureai, mureai de-⁠a binelea şi omorai, iubeai, urai cu adevărat, nu în joacă (p.209).

O altă posibilă modalitate de a accede la paradisul pierdut, este, pentru cei doi fraţi, însuşi Merumeci. În privinţa lui trebuie semnalat faptul că atitudinea sa preponderent calmă, glacială (scoţând din discuţie zona de sexualitate) se explică şi prin apartenenţa sa deplină la un singur sistem/univers. Neavând de purtat bătălii intelectuale cu esenţe perimate ce încă exercită fascin împiedicând înrădăcinarea în sistemul ce le exclude, Leo Merumeci rămâne doar un factor care agită fără să se agite. Verticalitatea sa ţine de sărăcia forţelor centrifuge care acţionează asupra lui şi e aproape un aspect fizic, fără a fi deloc moral. Prin Leo, ambii fraţi, dar poate cu deosebire Carla, vizează un minim fiinţial: trebuie să merg până la fund… să mă distrug complet (p.97) sau totul trebuia să fie impur, murdar, josnic, nu trebuia să fie la mijloc nici iubire, nici simpatie, ci doar un sentiment adânc şi sumbru de decădere totală (p.43). Dorinţa de autodistrugere conţine speranţa mai mult sau mai puţin conştientă de evadare din chitul de indiferenţă care nu lasă loc altor aperturi (Leo este asimilat de Carla cu viaţa nouă, dar gândirea cuantică a fetei nu prescrie în ce fel Leo îi va da acea viaţă altfel). Autodistrugerea recurge la tehnici diverse, pe loc privilegiat aflându-⁠se umilirea de sine şi autoflagelarea, un teren predilect fiind sexualitatea. Atracţia pe care Leo o exercită asupra celor doi se explică prin ideea că, într-⁠un anumit sens, raportat la indiferenţa sa, Leo este autentic, aşa cum nu sunt, tot în raport cu indiferenţa, cei doi şi Mariagrazia – cea care lui Michele îi insuflă un mai mare dezgust decât amantul său. În Mariagrazia autenticitatea cunoaşte o scâlciere greţos-⁠comică, pe care masca sa nu o poate opri să se manifeste haotic şi indecent, oscilând permanent între interiorul şi exteriorul ei, în forme impure, hibride. De altfel, e normal ca Mariagrazia să fie desconsiderată mai acut decât Leo. Legile indiferenţei moraviene se îndreaptă spre o intranzitivitate totală; cu cât cantităţile de indiferenţă conţinute de doi indivizi sunt mai aproape de aceeaşi valoare, cu atât mai mult intervine între ei opacizarea comunicării. Michele, Carla, Mariagrazia ar putea da frământărilor lui Alexandru Paleologu un răspuns pe care acesta nu l-⁠ar fi dorit: trăim iubind câteva persoane, chiar mai mult decât pe noi înşine. Murind, devenim indiferenţi, nu mai ştim nimic? Eu nu cred că după moarte voi putea rămâne indiferent…3. Paradisul iubirii pare a fi imposibil fără supravieţuirea autenticităţii. Din destrămarea acesteia se iscă paradisuri reziduale despre care nu se ştie exact cum o mai duc după moarte.

■ Alberto Moravia, Indiferenţii, Editura Art, 2007, traducere din limba italiană de Eta Boeriu, 311 p.

Note:
1. Nietzsche, Friedrich – Dincolo de bine şi de rău, Humanitas, Bucureşti, 2007.
2. Sartre, Jean Paul – Căile libertăţii (vol I: Vârsta înţelepciunii), Rao, 1999.
3. Paleologu, Alexandru (în dialog cu Filip-⁠Lucian Iorga) – Breviar pentru păstrarea clipelor, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 226.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest