Contemporanul » Lecturi » Adrian Dinu Rachieru: Pan Solcan sau ispita onirosimilului

Adrian Dinu Rachieru: Pan Solcan sau ispita onirosimilului

După o viaţă în gazetărie, fără legătură cu cercurile literare (tranzacţionale, se ştie), ignorat, asumându-⁠şi marginalitatea, Pan Solcan s-⁠a stins cu aceeaşi discreţie. Căzut în uitare, e puţin probabil să fie recuperat la jocurile bursei literare; posteritatea, credem, îi rămâne datoare

Însingurat, marginalizat, aproape „necunoscut” azi, fără „priceperea relaţiilor literare”, cum recunoştea într-⁠un interviu, prozatorul Pan Solcan (1924-2017) a trezit un firav ecou critic. Debuta târziu, în plină zarvă optzecistă (Căderea, 1980) şi îşi va răscumpăra tăcerea printr-⁠o rafală romanescă, încercuind spaţiul memoriei, înţelegând viaţa ca enigmă nedezlegată. Cărţile sale „relaţionează” tehnic, se completează tematic, provoacă, prin jocul ipotezelor, ruminaţie verbală, având ca nucleu obsesiv erosul, absorbit de fundalul politic, fără a se alinia, însă, literaturii oportuniste. Viciul introspecţiei melanjează oniricul, imaginarul, memoria, forţând cheile trecutului, încercând a afla cine suntem cu adevărat sub învelişul atâtor întâmplări. Există, prin „transferuri subtile”, un chimism secret în proza lui Solcan, impregnată de biografie; evident ficţionalizată, „pusă la dispoziţia personajelor”, preciza autorul, preferând jocul de oglinzi. Fiindcă „există tot ce ne imaginăm” – iată deviza care l-⁠a însoţit în truda sa scriitoricească, compensând travaliul gazetăresc, diurn şi exact.

Deja în romanul prim, construit grijuliu, scris cu fineţuri intelectualiste, Pan Solcan forţa limitele realismului, constatase Mariana Ionescu. Respingând cavalcada compromisurilor, inginerul Valeriu Petran traversa o experienţă dureroasă. Şi ne-⁠am putea aminti că Radu Mareş, rememorând ieşirea dintr-⁠o adolescenţă ceţoasă, găsise în Pan Solcan, la Botoşana, un „prim critic calificat” al încercărilor sale de „pui bezmetic”. În afectuosul portret dedicat (v. Domnul Solcan, în A fi în Bucovina, Editura Charmides, 2016), Radu Mareş invoca „lecţia Sucevei”, un „târg păduchios” în acei ani, obligând la evadare. Nu alta era depoziţia „foarte cititului” Pan Solcan, ziarist la Zori noi (secţia culturală) şi metodist o vreme, părăsind oraşul printr-⁠un „efort dureros”. Plecând în Capitală, ziarist la România liberă şi la Tribuna României, cu funcţii înalte, scapă de un mediu sufocant, cu interdicţii, spaime, rătăciri, suspiciuni. Au fost ani chinuiţi, se va mărturisi Doinei Cernica, oferindu-⁠i „o experienţă capitală, dar nefastă”. Bucurându-⁠se, însă, de prezenţa unor „vrăjitori” (precum George Sidorovici sau Dragoş Vicol), retraşi în oaza culturală, vătuind – prin boemie – seismele unei epoci agitate. Umbra (1982) poate fi citită ca o radiografie a unui timp duşmănos, prins în „haosul genezei”: tensionata viaţă redacţională, cu inevitabilele şedinţe de demascare, intrigi infernale, ticăloşia distilată, evenimentele din Ungaria ’56 şi cea a lui Kadar, alertând „sediile puterii”. O epocă „răscolită”, ale cărei adevăruri, spunea prozatorul, „nu se arată singure”. Şi care ne obligă la a descifra şi înţelege „partea oarbă a vieţii”. Descoperim în plasma romanescă suflete însetate de puritate, greu încercate, doritoare de limpezire; desluşind trudnic „cum a fost” şi constatând că „Istoria nu se face cu mănuşi”. Confesiunile paralele, resuscitând memoria lui Z., un candid (înfrânt, fireşte), ratând loviturile hotărâtoare, prezenţa Norei, ca fiinţă plurală, cu ai săi „ani ascunşi”, umbra plutitoare a răsfăţatei Aminta, atâtea alte personaje feminine (umbroase, exotice) subminează scheletul romanului politic, anunţând un viraj hotărât spre realismul magic (cf. Constantin Crişan) şi apoi onirorealism (cf. N. Bârna). De fapt, prin partitura motivică, cărţile lui Pan Solcan comunică; toate romanele (sunt opt la număr, masive, descurajante) cresc pe acelaşi tipar, preferând hăţişul epic, explicaţiile stufoase, dialogul interminabil, fraza planturoasă, naraţiunea prin ricoşeu. Şi mai cu seamă investigarea / redescoperirea trecutului „sfărâmat”, inventând amintiri. Umbra era – chiar titlul ne indică – o căutare a umbrelor, reconstituind visurile de altădată într-⁠un „peisaj de şedinţe”, descifrând jocurile puterii; biografia lui Z. (copilul teribil al generaţiei), absorbită în legendă, suportă variante, falsificând un timp învârtejit, de răscruce, atins de „gustul furtunii”. Suntem în anii primi ai Revoluţiei şi acest roman-⁠anchetă, recucerind anii „ascunşi”, luminând fragmentar Adevărul, propune o călătorie în cerc; traseu pe care se vor înscrie şi celelalte cărţi ale lui Pan Solcan. Eroii sunt mari călători; iar călătoria înseamnă şi meditaţie. Om de noap­te, violonistul Matei, un imaginativ, incapabil de a se fixa (Jocul, 1984) caută „ţinuturi nedescoperite”. Prin acest oniroman, Solcan cultivă motivul dublului. Eroii „încurcă” timpurile, se retrag în vis, fug din timpul lor; reactivarea amintirilor (deschise altor sensuri) conduce spre întâlnirea cu sinele. Căutarea Marthei devine un destin, „ficţiunea din Martha” reprezintă un subiect fabulos, înlocuind avalanşa evenimentelor din lumea reală. Parantetic fie spus, în romanele lui Solcan foiesc femeile umbroase, enigmatice, bizare, „neconsumate de dragoste”, reanimând mitul iubirii.

Vameşul ploilor (1987), fidel aceluiaşi scenariu, însemna şi un salt valoric, vădind vioiciune stilistică. Romanul propunea un start împins în senzaţional: o călătorie fantomatică cu autobuzul, o ploaie torenţială, întâlnirea cu un fost prieten (despărţirea din timpul studenţiei bucureştene nebeneficiind de o „explicaţie”), apariţia salvatoare a Ivonei. Toate aduc în amintire seara despărţirii, când prietenul chemat să arbitreze devine stăpân; era disputată iubita comună, orgolioasa şi nepăsătoarea Florence. Instalat în amintire, „Vameşul” provoacă trecutul, dezgroapă un subiect închis, înghesuie „în rama serii de atunci” adevărurile abandonate. Irumpe astfel o discuţie amânată şi constată că revederea, în răstimpul scurs de la „separarea lumilor”, îi leagă prin ură; fostul prieten este un necunoscut.

Revederea, ca în toate cărţile lui Pan Solcan, ca în toate întâmplările pe care le regizează viaţa este un eşec. Regruparea devine o imposibilitate. Făcând să vorbească o realitate „prea încărcată”, manevrând trecutul, examinându-⁠i aluviunile, aducând la suprafaţă adevărurile pentru a disloca „confortul clădit pe uitare”, reuniunea de la familia Magheru consfinţeşte ruptura, oficializează „separarea lumilor”. Cele două Florence exprimă un implacabil divorţ; vechea Florence, lunatecă, cu visuri treze, cu arta de a bagateliza o nălucire într-⁠o lume palpabilă face lor unei „plante de seră”, trăind într-⁠o opulenţă absurdă, alături de botanistul Simenski, un bărbat aiurit. Întâlneşte o Florence necunoscută; doar evocând un timp consumat îşi înţelege suferinţa de a o fi pierdut. Uitarea se va aşterne peste acest „circ vesel şi neobosit”, oferindu-⁠i un răspuns scadent.

Succesiunea de figuri (înşirate în timp) evidenţiază un pretenţios zel analitic, excelând în portretistică. Pan Solcan evocă sarcastic atmosfera de grup, radiografiază mentalităţile, sondează pitorescul vieţii literar-⁠artistice. Eroii lui Pan Solcan îşi conservă ingenuitatea, se mişcă, ieşind de sub legea timpului, în lumile interioare; ei nu trăiesc, ci retrăiesc. În consecinţă, romanul, evident digresiv, cu bucle epice, „încărcat” cu lungi monologuri nu se citeşte alert, deşi scriitura impune. La Pan Solcan, observăm, nu contează epicul. Discursul onirosimil se deşiră, reîntorcându-⁠se în trecut, fixându-⁠ne în spaţiul amintirii. Instalat în fantezie, scriitorul nu mai are nevoie de o logică a demonstraţiei. Lăţirea analizei, dilatarea amănuntului convoacă prezentul ca pretext.

În Nostalgia, roman supraponderal, epicul trenează; autorul are, bineînţeles, plăcerea digresiunilor, a ricoşeului, iubeşte arta parantezelor. Naraţiune despletită, fără un personaj-⁠pivot, supusă capriciilor memoriei şi delirului imaginativ, romanul „prinde” provizoratul existenţei „în curgere”, luminează satul de altădată (nelocalizat), ferit de seismele sociale. La Pan Solcan lumea (care „este aşa cum ne-⁠o închipuim”) e dominată de Eros; abundă femeile fatale, bizare, confuzia vis / realitate se înstăpâneşte. Satul „zumzăitor” există doar în memorie, consumă nesăţios veştile; avalanşa întâmplărilor pare a nu implica pe narator. Retras „în spatele evenimentelor”, inapt de a participa, „martor imperfect”, naratorul lui Pan Solcan este spectator. Din „colţul” său examinează o lume tainică, fără asperităţi, răscoleşte subsolurile evenimentelor unui sat „adormit”, în care iubirile – doar ele – constituie „hrana de fiecare zi”.

Bineînţeles, şi romanele care au urmat respectă reţeta. Dacă Nu faceţi case mai înalte ca arborii (1990) miza, procedural, pe complicaţii tehnice, Strigătul (1997), narând o execuţie în timpul ultimului război mondial, i-⁠a prilejuit lui Pan Solcan o întâlnire cu Valeriu Cristea, pe atunci redactor la Cartea Românească, încântat de manuscris. Strigătul este cartea unei culpe, nota Niadi Cernica. Fie că e vorba de prăbuşirea unui bloc (Belvedere), întâmplare prevăzută de inginerul Orghidan, fie că e vorba de fiul celui din plutonul de execuţie, martor – peste timp – al evenimentului, vinovăţia e transferată şi trăită paroxistic, camilpetrescian. Şi enigmatica Lavinia (Străina, 1999), încercând, prin vivisecţie, experienţa totală a iubirii, trăieşte cu „orgoliul lucidităţii integrale” (cf. Niadi Cernica). Dar elucidările întârzie, rămâne, dincolo de febricitanta tensiune hermeneutică, un rest nedezlegat în „geometria fantastică a posibilului”.

După o viaţă în gazetărie, fără legătură cu cercurile literare (tranzacţionale, se ştie), ignorat, asumându-⁠şi marginalitatea, Pan Solcan s-⁠a stins cu aceeaşi discreţie. Căzut în uitare, e puţin probabil să fie recuperat la jocurile bursei literare; posteritatea, credem, îi rămâne datoare.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest