Contemporanul » Lecturi » Adrian Dinu Rachieru: Endorfina scrisului şi „meşteşugul” liniştii

Adrian Dinu Rachieru: Endorfina scrisului şi „meşteşugul” liniştii

Înţelegând proza ca antropogenie, Vasile Andru – ca un avva mirean – îi recunoaşte efectul modelator, în sens înalt-⁠pedagogic.

Pentru cerebralul Vasile Andru, testând variate forme de dicţiune epică, experimentalismul a fost doar un mijloc pentru a ajunge la acel „cifru personal” al rostirii. „Prozator de propoziţii”, cum minimalizator s-⁠a repetat, el, cu silă de invenţie, a încercat să nu „decadă” în ficţiune, oferindu-⁠ne, în decupaj cinematografic, o succesiune de scene, dincolo de zarva existenţială; o tămăduire sofronică, documentând despre sine, ţintind, însă, sensul global. Fiindcă scrisul, răpindu-⁠i „orele esenţiale”, „e un jaf pe seama trăitului”, spunea. Iar realul, deopotrivă, „temut şi căutat cu sete”, revigora o proză saturată de Rachieru_Vasile-Andrutehnicism, sedusă de un obositor limbaj diegetic, comentând parazitar textul ce se scrie. Al. Protopopescu, reamintim, îl includea pe lista pre-⁠textualiştilor, în timp ce Gh. Crăciun vedea în Andru „un desantist adevărat”. Vasile Andru însuşi, acceptând textualismul drept „o eroare fertilă”, recunoştea că noua paradigmă „a încălzit sângele prozei”. Ca redactor la Viaţa Românească a sprijinit tipărirea unor „texte de avangardă”, dar, modest, şi-⁠a rezervat rolul de „compars”, ca fidel tovarăş de drum. Nu prelungim aici o discuţie oţioasă. Cert, Vasile Andru nu putea îmbrăţişa febricitant o orientare împinsă spre ludus, acuzând presiunea ironică, de vreme ce interesul său privea „curenţii de adâncime”. Altfel spus, nu realitatea, ci existenţa (ceea ce poate deveni omul) îl pasiona, urmând – poate – recomandările unui Milan Kundera (L’art du roman, 1986), cercetând câmpul posibilităţilor omeneşti. Totuşi, un maximum de real, esenţializat, ca tâlcuitor al lumii, conjugând accesul la real cu progresia psihică şi înţelegând integralismul prin râvna spre cosmicitate. Or, „transportul” lumii în text, distanţa dintre trăire şi codificarea trăitului îl obligă să se consacre experimentului existenţial. Viul, recunoaşte prozatorul, îşi schimbă necontenit numele; fondul enigmatic al omului poate fi împins spre „îmbunătăţire”, dobândind seninătatea, o viaţă plină, „sporitoare”. În fine, chiar prozatorul-⁠tămăduitor trăieşte între două existenţe: scrisul (la vedere) şi aspiraţia sapienţială (tăinuită), cultivând o practică a liniştii, ieşind din rătăcire prin îngrijirea sufletului. Inevitabil, va face trecerea de la calofilie la filocalie, atent la eficienţa rostirii, chiar dacă scrisurile, preciza, vădesc o „continuitate de ansamblu”. Scrisul rămâne, totuşi, o „secreţie a orgoliului”; încât, ieşind din „iarna filologică”, Andru râvneşte practica liniştii, spiritualizarea vieţii, înţelegând definitiv scrisul ca însoţitor de drum. Acceptând că epuizarea, „închiderea” unei teme este imposibilă, importantă rămânând doar făptuirea. Sau, altfel spus, văzând în carte „sărbătoarea unei revelaţii” ori, dimpotrivă, „mormântul” ei. „Ursul budist” (cum îşi zice) nu îşi va înfrâna ispita bună a scrisului. Ucenicind la propria-⁠i optimizare, slalomând printre capcanele epocii, vrea şi are o relaţie prietenoasă cu timpul. „Lucrarea liniştii” pe cale spirituală (hesychia) îl întăreşte; gena fericirii şi fericirea „dobândită”, maturizarea afectivă (autocontrolul), travaliul cu sine însuşi pregătesc saltul la Duh. Încât endorfina scrisului îi dă ghes, împăcându-⁠se cu isihia, încercând a câştiga întregul fiinţei, dobândind, prin „meşteşug”, liniştea. Legenda Andru, de circulaţie explozivă în anii ’90, se leagă şi de relansarea isihasmului, cu insistenţă optimizatoare, vindecări sacerdotale şi oameni îmbunătăţiţi. Radu Mareş, convins că pe Andru „îl paşte legenda”, foloseşte, în Ecluza, o versiune folclorizată, vorbind despre un anume Andricu. Dar fericirea, atrăgea atenţia Andru în Terapia destinului (1994), nu poate fi o ţintă în plin turboconsumerism, stimulând impulsul achizitiv. Adică, precaritatea de a fi. Pornit, „prin fire şi ostoire”, pe calea isihiei, a interiorităţii ascetice, Andru a dovedit eficienţă pastorală, recunoştea mitropolitul Antonie. Efortul său vizează reconstrucţia spirituală. Viaţă şi semn (1989) putea fi citită, în pofida fragmentarismului (convergent, de fapt), ca o serie de reverii antropologice, declamând extatismul „participaţiei la Universal”, la scară socio-⁠cosmică. Cartea, „foarte cerută”, s-⁠a bucurat de o atenţie specială la Consiliul Culturii, fiind minuţios examinată după ce un exemplar i-⁠a fost înmânat Raisei Gorbaciov, la acea întâlnire care ţine, zicea Andru, de sincrodestin. Ca şi memorabila frază rostită de soţia liderului de la Kremlin: „eu am nădejde!”, vizând, desigur, realităţile româneşti.

Înţelegând proza ca antropogenie, Vasile Andru – ca un avva mirean – îi recunoaşte efectul modelator, în sens înalt-⁠pedagogic. Şi pentru a oferi textelor un „plus de viaţă” se insinuează în naraţiune, captând propria-⁠i intensitate corporală. Risipind numeroase articole-⁠program, V. Andru pleda pentru dezinhibare şi înviorare experimentalistă, în sensul recâştigării fiinţei, făcând saltul de la eveniment la conştiinţă (hristosfera ca stadiu). Adică, sofronizând lumea prin bogăţia persoanei.

Om luminos, de un blând nonconformism (recunoştea), Vasile Andru a trăit cumva în afara vremurilor opresive. A ţinut conferinţe „de acoperire”, a ocolit rigorile cenzurii, a sfidat interdicţiile, a vorbit despre arta de a trăi în spaţiul românesc. E drept, unii (precum Alex Ştefănescu) reacţionează alergic la astfel de sfaturi „de îmbunătăţire a vieţii” prin putere meditativă. Deasupra silniciilor vremii, Andru şi-⁠a urmat tenace, neabătut, calea, încercând, o „inginerie psiho-somatică prin cuvânt”, ca în Psihoterapie isihastă (2000), sperând iluminarea. Eseurile sale sapienţiale, numeroasele interviuri şi mărturii (unele, adunate în Geografia sacră şi profană a vieţii, 2015), vor să ne aducă claritatea, să ne îndemne a ne bucura de existenţă, să ne facă să înţelegem că fericirea nu depinde de lucruri exterioare. Fiindcă fericirea are „culoarea lăuntrului nostru”, repetă el neobosit, corectând, prin îmbunătăţirea atitudinii mentale, ideea de soartă (în sens fatalist) şi la nivelul neamului; desigur, prin „reciclarea defectelor”, folosind filosofia seninătăţii (pe bază mioritică) şi „temporizarea neantului” şi, mai ales, prin implicarea vestitorilor, adică a „propulsorilor”, cei care – prin intensitate, tenacitate şi pozitivitate – vor anunţa şi vor împlini marile proiecte. Aici, observăm, Andru contrazice nihilismul radios al lui Cioran.

Cel care, în 1955, elev la Baineţ, a început cu poezie (în Scânteia pionierului), „clasicizat” acolo prin Societatea culturală care îi poartă numele, recidivând sub pseudonim (V. Alinescu) în perioada rădăuţeană, ţine de o promoţie fărâmiţată, decentă ca indice cultural, „nerealizată”, însă, spunea prin 1988. După o „haltă” profesorală suceveană, în mediul de rezonanţă al promoţiei sale, Vasile Andru încearcă, prin „zguduirea minţii”, altceva în peisajul nostru epic. Prin holism, recuperând sacrul, vrea un alt real, articulându-⁠se perspectivei cosmoteandrice. Aduce proza, ne anunţa orgolios, în faza „post-şcolarizării” (vezi Caiete critice, 1986), identificând câteva nivele valorice, captând ecourile sofroliminale şi punând la lucru N-⁠400, cu „răsunet în om”, diferenţiindu-⁠se – evident – faţă de comilitonii cronologici (cf. Monica Spiridon). Până la acest pas, să reamintim că Mirele (1975), folosind material etnografic şi modulaţii gregoriene aducea la lumină un rest dintr-⁠o lume ancestrală. Ca etno-⁠roman, Mirele, deşi „pare bucovinean”, fructifică ritualul (nunta postumă) ca „act împărtăşit” şi se vrea un simbol al „drumului omului”, explorând biblioteca ancestrală / memoria arhetipală. Şi Noaptea împăratului (1979, 1993), deşi – aparent – o reconstituire istorică, ne aruncă „dincolo de Istorie”, fiind un roman al genezei. Epopeea De bello Dacico, „replică” la opusul cesarian, incluzând şi Corabia celor o sută de furtuni se baza pe o temeinică documentare în Biblioteca vaticană, recuperând – în imaginar – jurnalul pierdut al lui Traian. Paradoxal, ca roman al puterii, rescriind Jurnalul de campanie al împăratului, el nu mizează pe acţiune. Noaptea lui Traian, la casa pretoriană, pe pământul dacic vesteşte o întemeiere. Şi denunţă, cu fineţe psihologică şi filtru reflexiv, folosind un limbaj actualizat (indicativul prezent) şi desacralizat, deloc respectuos la adresa convenţiilor (nota Al. Protopopescu), minciuna ca marfă. Traian, glăsuieşte un veteran din garda pretoriană, „a închis gura delatorilor”, alungând „petele de frică”. Sub dispreţul Plotinei (soţia), deplângând năravul poeţilor Romei (care „nu ştiu decât să tămâieze”), Traian a pedepsit pâra. Cum vedem azi, fără a stârpi sămânţa zeloşilor osanalişti. Dar acest analitism „evanescent”, au precizat prompt comentatorii, se fixează în simbolic şi, deopotrivă, în proximitate.

În fine, Turnul (1985) poate fi citit, dincolo de proiecţia falică, şi ca roman de dragoste, protagonistul Vasile (antropolog) recuperând „pe verticală”, regresiv, mesajul speţei (o recapitulare a lumii până la tăcerea genetică, adică „tunetul primordial”: clipa zero). Tehnica „abruptului epic”, practicată cu sârg, anulează discursivitatea acestui roman „neobişnuit”, cum s-⁠a spus. Fiindcă, prin Turnul, considerat o carte „trăită”, V. Andru cercetează omul „dinlăuntrul său”. Atât Daria (medic), un suflet moale, activând energia datoriei, cât şi Eulalia (judecătoare) sunt „sclavele iubirii”, orbitând în jurul unui ins „neaşezat” (antropologul), pendulând între bravadă şi vulnerabilitate. Dar romanul trimite şi spre redacţia Vieţii Româneşti, turnul de fildeş al prozatorului. V. Andru şi-⁠a impus un stil benedictin. Refugiat în „obştea” redacţională, el trăia altfel, repliat aproape în atemporal, deşi foarte mobil (intelectualiceşte), plin de entuziasm, deschis experimentelor narative: de la drama incomunicării (în primele texte) la autoreferenţialitate şi, prin cărţi de iniţiere, la optimizare umană, „alunecând”, zice Alex Ştefănescu, în ipostaza de „propovăduitor”. Astfel, literatura română, pierzând un scriitor, ar fi câştigat un predicator, conchide, inclement, criticul, şi el bucovinean, ignorând cu nonşalanţă, în Istoria sa, câteva titluri remarcabile (Păsările cerului, în primul rând). Laudă în schimb, pe merit, Muntele Calvarului, un sumbru roman de sertar (1991, început în 1986), în care Andru dezvoltă un „eseism cazuistic” (cf. Marian Popa), pornind, alături de Dora şi la solicitarea ei, o anchetă pentru demascarea făptaşilor (un omor pentru bani, la Orăştie). Dosarul Nistor dezvăluie, prin tandemul Tricobe / Ghenţa, tenebrele din om într-⁠un proces obstrucţionat, întins pe vreo doi ani, cu intervenţii reflexive şi implicări simbologice din partea autorului (anchetator explicit), mizând pe „civilizaţia culpei” şi saltul în revelaţie.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest