Contemporanul » Lecturi » Adrian Dinu Rachieru: Aşteptând „îngerul de cristal”…

Adrian Dinu Rachieru: Aşteptând „îngerul de cristal”…

Trecută prin grele şi dureroase încercări, mânată de un irepresibil elan confesiv, autoarea se descarcă; rememorează alert „marele roman al vieţii”, construind personaje vii, de relief, atentă la contextele în prefacere.

Cu un impozant roman, de o „deconcertantă sinceritate”, cum, imediat, s-⁠a remarcat, livrat sub eticheta de best-⁠seller (Eu nu ascult de nimeni!, Editura Pastel, 2013), revine, pe piaţa literară, braşoveanca Elena-⁠Maria Cernăianu. Acest nou titlu, un roman-⁠jurnal, de fapt, încărcat, copleşitor, cu substanţă autobiografică, urmează – după o lungă pauză – celor trei volume de poeme, tipărite precipitat între 2005-⁠2007: Primăvara Phoenix, Tu eşti dragostea mea (ambele, în 2005), respectiv Învierea din fruct. Aşadar, un jet liric care nu anunţa ampla desfăşurare prozastică, frisonată, e drept, de vibraţii poematice şi inserturi eseistice. Trecută prin grele şi dureroase încercări, mânată de un irepresibil elan confesiv, autoarea se descarcă; rememorează alert „marele roman al vieţii”, construind personaje vii, de relief, eu-nu-ascult-pe-nimeni-copatentă la contextele în prefacere, developând traseul convulsionat al unei existenţe feminine, „aruncată” într-⁠o lume care nu i se potrivea. Voluminosul opus (647 de pagini!) poate fi şi o trilogie a vârstelor / ipostazelor feminităţii, observa Mihaela Roşu Bînă, propunând o lectură „mioa­pă”, cum se spune, foarte atentă la oferta textuală, escortată cu fidelitate. Şi remarcând, subtil, că Eu nu ascult de nimeni! fagocitează trei cărţi distincte, autoarea dezvăluindu-⁠se fără rest, cu o impresionantă erudiţie, ţinând de o fabuloasă memorie afectivă.

„Spărgând” romanul, putem decupa, într-⁠o primă parte, amintirile lugojene, descinzând într-⁠un oraş patriarhal, cu reguli rigide, în care iscoditoarea Nuca, fragilă, sensibilă, acuză nevoia de protecţie. Care, din păcate, întârzie datorită neînţelegerilor părinţilor, aflându-⁠şi – asaltată de spaime – refugiul în visătorie şi în casa / sfaturile bunicii (Mami), conservând obiceiurile Provinciei. O lume nepotrivită, spuneam, pentru o fată bolnavă de romantism, aşteptând „pârjolul iubirii”. Alternând cu pricepere vocile, apelând la graiul bănăţean (de unde şi un simpatic Dicţionar, la finele romanului), prozatoarea încearcă să împace aura Provinciei (din cărţile lui Sorin Titel) cu viziunea brebaniană, mizând pe grotesc (cf. C. Ungureanu), încercând desprinderea de periferia bănăţeană, cucerită de „miile de grobei” (vezi, în plus, şi „dezintoxicarea” lui Marchievici). „Trecător” prin Banat, tinerelul N. Breban, „fantasmatic şi lipsit de măsură” era cunoscut, în anii lugojeni, drept Brebingway; iar primele romane, recunoştea prozatorul, le-⁠a gândit / scris pe malul Timişului, deşi în Banat, cum suna un vechi reproş, deloc surdinizat, a fost primit cu o „certă indiferenţă” (vezi Sensul vieţii, IV). Trimiterile la Breban nu sunt, aici, întâmplătoare. Romanul Elenei-⁠Maria Cernăianu aminteşte de moara lui Breban („uleiniţa din vecinătate”) şi, desigur, de întâlnirea memorabilă cu atleticul Nicu, remarcând, cu ochi expert, dentiţia Nucăi. Invocăm aceste chestiuni, ţinând de anecdotic, deoarece autoarea intră, credem, într-⁠o polemică (involuntară) cu scrisul brebanian, deloc impregnat de mentalitatea bănăţeană. Să recapitulăm.

Întotdeauna incitant şi incomod, prozator cu „oase tari”, producând romane arborescente, de reverberaţie ideatică, Nicolae Breban are, se ştie, o încredere fanatică în cultură. Spirit orgolios, cu pulsiuni paranoide, contrariant prin masivitatea operei şi, nu mai puţin, prin spectacu­losul biografic, sedus de meseria „de a descrie”, mânat de plăcerea vicioasă de a experimenta impostura, plonjând în psihismul abisal, Nicolae Breban trăieşte sub fascinaţia romanului. El este, indiscutabil, un prozator puternic, de cursă lungă, propunând cezura, un pariu tipologic (acele „rupturi” caracteriologice, deturnând „eul genetic”, sfidând logica internă a romanului) şi crezând, nedezminţit, în viitorul genului tărăgănat chiar dacă multe Casandre de serviciu anunţă, cu o răutăcioasă bucurie, moartea romanului. Mai mult, orgoliosul Breban vede în lacomul roman o ştiinţă vie.

Ideea Îngerul-⁠ului de gips, reamintim, se născuse la Lugoj, în vara lui ’67, prinzând chip peste cinci ani. Romanul, cu un Minda detracat, „aproape suicidar”, putea fi citit în cheie realistă, anunţând – orin degradarea eroului – o temă dragă, obsesivă: metamorfoza; dar era, în principal, o „halucinaţie tematică”, cum o definea, memorabil, însuşi Breban, construind dual, pe suportul unui story realist, adevărata sa capodoperă.

Tot despre degradare, dublată, însă, de o metamorfoză ascensională „vorbeşte” şi romanul fostei lugojence. Anarhiştii lui Breban, personaje rebele, fireşte, se zbăteau în mâzga imaturităţii. Claudia, protagonista cărţii d-⁠nei Cernăianu, fiica, adică, este o adolescentă răzvrătită, lansând acuze, jigniri, planuri mirobolante etc.; traversând, scăpată de sub control, o „experienţă sinucigaşă”, cu toane şi dependenţe (beţii, droguri), încercând, în haosul postdecembrist, o viaţă nouă, prin căsătoria cu elveţianul Markus W. Părăsind, adică, România – o ţară „cu obloanele trase”. Ceea ce putea prefigura o viaţă diferită, o relansare, anunţă, de fapt, dezastrul, căderea definitivă. Înstrăinarea se agravează chiar dacă dezordonata Adriana-⁠Claudia îl aduce pe lume pe Kyle (Cailuncă, autohtonizat) iar Elena intră în pielea mamei, fie la Braşov, fie la Zürich. Plus convorbirile telefonice, redate minuţios, cu precizia unor înregistrări. Sunt insule luminoase pe un fundal întunecat, deceptiv; „mama” Elena, tot mai singură, caută – compensativ – iubirea nepotului, înţelegând că iubirea (îngerul de cristal) e de neatins în deplinătatea ei. Renaşte, intrând „într-⁠o altă dimensiune”.

Romanul, de un minimalism ficţional, scanează filmul unei vieţi. Fără încruntări pedante, lepădându-⁠se de orice lest resentimentar. În partea ultimă, chiar şterge orice distanţă dintre personajul-⁠narator şi autor, propunând, printr-⁠un survol eticist, cu scintilaţii stilistice, o retroanaliză, dorind a identifica autoamăgirile, izvoarele Răului, cauzele atâtor lovituri ale destinului într-⁠o biografie deloc serafică. Acuză, în două rânduri, naufragiul sentimental: în timpul stu­denţiei, cu arătosul N.D., părăsit, încercând împlinirea maternă prin revărsare de iubire pentru „răsad” (Claudia), apoi o căsnicie silnică (17 ani), cu certuri, crize de gelozie, accese maniacale din partea lui D.D. Medic de profesie, îşi transferă adoraţia asupra lui Kyle, întâmpinând tragediile (ultima: dispariţia fiicei) cu înţelegere existenţială. Descoperă frumosul, armonia, comunicând cu Divinitatea; ştie că suferinţa smereşte. Femeie puternică, în pofida fragilităţii, îşi propune un alt început, vădind putere transfiguratorie. Trecută prin calvarul unor experienţe-limi­tă, devine o iniţiată, mlădiind circumstanţele. Mereu singură în faţa marilor întâmplări, primeşte lecţiile vieţii, ucenicind; Viaţa ca Maestru, munca cu propria fiinţă, forţa de a merge mai departe („păcălindu-⁠şi” optimismul) o întăresc. Întâmpină cele trei morţi (mama, tata, fiica) aflând / ştiind că „părinţii mor, copii niciodată”. Ispitită de esoteric, poate înainta, potolindu-⁠şi oscilaţiile emoţionale, stăpânind vicleniile minţii. Dacă discuţiile cu Claudia (irecuperabilă) erau „o luptă”, drumul conştientizării, deloc lesnicios, îi asigură înseninarea.

Fără a aşterne fraze melifere, vom conchide că masivul roman Eu nu ascult de nimeni! probează forţă epică şi apetenţă ideatică. Biograficul, desigur, irigă ţevăria romanescă, conjugând lirismul congenital cu un desen imagistic aluvionar, evitând garderoba Postmodernismului. Emisia discursivă curge firesc; din nou, Mihaela Roşu Bînă are dreptate: nu „ştiinţa textului”, ci instinctul epic o salvează pe autoare. Ceea ce nu înseamnă că ar fi mânată doar de stihiile talentului, oferindu-⁠ne partitura / „filosofia” păsării cântătoare. Dacă va „sparge” romanul (aşa cum, aflăm, intenţionează), Elena-⁠Maria Cernăianu va izvodi o tetralogie, încheind cu Îngerul de cristal (în lucru), meritând, certamente, vizibilitate literară, deocamdată, pe nedrept, refuzată.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest