Contemporanul » Lecturi » Absenţii în ediţie definitivă

Absenţii în ediţie definitivă

Absenţii lui Augustin Buzura se constituie, fără echivoc, într-⁠un document-⁠reper al instoriei literare româneşti actuale, atât prin mesajul său, cât şi prin formula epică propusă ca mod inovator (salvator) de exprimare artistică, capabil a denunţa, ca voce din interiorul sistemului autocrat, starea de depersonalizare în care era captivă o întreagă umanitate.

Debutând editorial în 1963 cu un volum de nuvele (Capul Bunei Speranţe) la care se adăuga în 1966, un altul, tot de proză scurtă (De ce zboară vulturul?), Augustin Buzura se anunţa ca un prozator de forţă, interesat mai ales de condiţia omului în societatea contemporană, atrăgând atenţia asupra scrisului său cu mari disponibilităţi analitice, dar încă fără o marcă de individualitate remarcabilă, proprie scrisului său, pe care o va impune însă, surprinzător pentru unii, chiar absentii-augustin-buzura-copertaşocant pentru destui alţii, cu un roman, Absenţii, în 1970 (acum, după câteva reeditări, în ediţie definitivă: Augustin Buzura, Absenţii, Ediţie definitivă îngrijită de Anglea Martin, Editura RAO, Bucureşti, 2013, Opere complete, Serie de autor), de o noutate în expresie şi mai ales în atitudine, care l-⁠a impus dintr-⁠odată între cei mai importanţi romancieri români ai momentului (de după cel de al doilea război), lansând astfel un tip special de discurs epic, ce excelează în confesiuni introspective, într-⁠o psihanaliză obsesivă („M-⁠am gândit de multe ori la interpretarea psihanalitică”), cu eroi (eroul său, Mihai Bogdan) dispuşi a se autoanaliza („ne obseda teribil ideea de a face odată şi odată o ordine desăvârşită în lumea noastră interioară”), raportându-⁠se mereu la o realitate proximă pe care o simţeau mult prea opresivă („Am fost cu şi fără voia mea depersonalizat”).

Mihai Bogdan, personajul central al romanului, are nu numai luciditatea de a privi adânc în mecanismele sistemului social, căruia îi aparţine prin datul sorţii, dar şi, sau mai ales, în propria condiţie existenţială, intuindu-⁠şi, dar şi judecându-⁠şi şansele supravieţuirii: „Există o lume în afara mea, cea de care mă izbesc mereu, pe care mă străduiesc să o înţeleg, să mă integrez în ea, pe care o iubesc şi o dispreţuiesc cu o putere neobişnuită, pe care aş vrea s-⁠o îndrept, pe care o refuz şi mă refuză. Mai am una în mine: ea ţine de viitor, este povestea mea cea mai frumoasă, tocmai pentru că îmi aparţine în exclusivitate, pentru că mi-⁠am construit-⁠o singur şi ea nu se va materializa niciodată, deci, nu mă va decepţiona… Mai am, în sfârşit, şi ultima lume, de rezervă, în afara legilor cunoscute… Dar ea depinde de o minune, de un miracol… Tragedia constă numai în faptul că n-⁠am curajul să renunţ la nici una, dar nici măcar tăria de a mă gândi la care ar trebui să renunţ”.

Prozatorul şi-⁠a format un mod special de a prezenta lucrurile, realizând cu abilitate o continuă încărcătură ideatică subtextuală, propunând astfel o dezbatere a dramei indivi­dual-⁠umane în care să rezoneze însă, labil, dramatica realitate generală („lumea îngrozitor de concretă”) a unei societăţii în care eroul nu-⁠şi află locul pentru că aceasta nu-⁠i oferă, de fapt, decât condiţia de supunere docilă, de om îngenunchiat în faţa puterii totalitare: „Scaunul are patru picioare, dar cu toate că are cu două mai mult decât mine, tot nu poate umbla, ceea ce înseamnă că mersul nu depinde de numărul picioarelor. Eu am, în schimb, două picioare, umblu, dar sunt scaun, şade cine vrea pe mine, mă mută de ici-⁠colo şi chiar dacă am păreri proprii despre cel care şade pe mine, tot n-⁠are importanţă, tot eu sunt scaun (…) e mult mai bine să ai patru picioare decât două. (…) Cine a învăţat să trăiască în patru picioare nu concepe că se poate trăi şi în două picioare. (…) Cine are patru picioare n-⁠are probleme”. Se spun astfel, într-⁠un limbaj oarecum esopic, adevăruri despre relaţiile dintre oameni şi societate, pe care puţini erau aceea care puteau ori aveau curajul de a le numi. Augustin Buzura a găsit cheia prin care să-⁠şi poată exprima astfel protestul, nemulţumirea, revolta, disidenţa la o adică, atâta cât îi era permisă, totuşi, unui individ captiv în sistemul autocrat al lumii sale. Tocmai de aceea substanţa epică a romanului este minimă; autorul nu oferă decât un cadru esenţializat al mişcării universului acesta; dinamica mişcărilor exterioare ale lumii apare doar în măsura în care ea se reverberează în conflictul lumii interioare a eroului.

Mihai Bogdan este tânăr medic într-⁠un Institut de cercetări de pe lângă clinica de psihiatrie. Într-⁠un mediu bolnav, aşadar, ce reprezintă, la scară redusă, condiţia existenţială insanită a mediului social general. Posibilităţile de a se manifesta creator, individual, îi sunt limitate, anulate chiar de practica abuzivă a subordonării totale dictaturii şefilor. Lucrarea ştiinţifică elaborată în urma unui studiu amănunţit, temeinic, descoperind avantajul unor soluţii noi de tratament, îi este luată cu cinism de profesorul care o expune, sub nume propriu, în cadrul unui congres de specialitate: „În proxima sesiune ştiinţifică, Poenaru prezentă lucrarea mea, dar dublase numărul cazurilor şi îi adăugase o blibliografie imensă. (…) Propunerile privind modificarea terapiei atrăseseră atenţia invitaţilor străini. Nişte nemţi îi oferiseră în grabă laboratoarele pentru un schimb de experienţă”.

Viaţa în Institut este anostă şi rutinieră; tânărul medic nu se împacă cu ea, simţindu-⁠se mereu umilit, depersonalizat („Am fost cu şi fără voia mea depersonalizat”), situaţie în care preferă să se retragă din viaţa micii şi marii Agore, într-⁠o absenţă ostentavivă. Bolnav sufleteşte, la rându-⁠i, alege să stea întins pe patul din camera sărăcioasă pe care o deţine („porcăria asta de cameră”), într-⁠o singurătate ce-⁠l predispune la autoanaliză („Plonjez în mine ca într-⁠o mlaştină şi nu prididesc să descopăr că sunt legat de mâini şi de picioare”). Este pista analitică pe care prozatorul înaintează, denunţând simptomele maladiei în care se află societatea, prefăcându-⁠se a vorbi, de fapt, despre situaţia specifică a Institutului, a clinicii de boli mintale. Mihai Bogdan, trăieşte astfel scene de viaţă pe care le interpretează, rememorându-⁠le sau pur şi simplu inventându-⁠le pentru a putea evada într-⁠o libertate de manifestare şi, nu mai puţin, de exprimare. Aşa se întâmplă cu povestea din tren (hoţii, crima), cu povestea cu pisica (aruncată, aberant, în foc), cu prezenţa circului (clovnul Giovani îşi permite să se scuze la modul: „Pe noi n-⁠ar tebui să ne fluiere căci, zău, n-⁠avem haz în comparaţie cu ce se întâmplă în afara circului”) etc., alături de altele, lamentabile, din perimetrul Institutului. Dar mult mai acuzator este profesorul bătrân, care locuieşte într-⁠o cameră alăturată şi care ţine discursuri fulminante soţiei, în aşa fel încât medicul de-⁠alături să poată auzi totul cu limpezime. Acesta este un fel de alter ego al lui Mihai Bogdan. Prin vocea lui, un nevropat, romancierul îşi dedublează, practic, exprimarea, lăsându-⁠l vă vorbească degajat, pentru a-⁠şi face publică indignarea şi revolta, pe care eroul romanului o împărtăşeşte: „Şefii mă obligaseră să le mulţumesc pentru toate, nu numai pentru porcăriile pe care mi le-⁠au făcut, ci şi pentru cele pe care mi le vor face. Recunoscător că m-⁠am născut, că trăiesc, că răsuflu aerul fabricat de ei, că nu-⁠mi picase încă o piatră în cap, că văd stelele, (…) recunoscător că port pălărie, că beau apă, că am păr pe cap, că plouă, recunoscător că Pământul se-⁠nvârte, că Soarele luminează, că există patru anotimpuri, (…) recunoscător că merg pe trotuar, că mi se permite să murdăresc asfaltul. Şi, în loc să le înalţ osanale de câte ori simţeau nevoia, căci fără osanale se ştiau nespus de singuri, le era o frică de animal încolţit (…) am preferat să tac”. La fel se întâmplă cu audierea bolnavului obsedat de faptul că este urmărit, peste tot în viaţă, de cei care îi controlează fiecare mişcare: „Îi ştiu. Îmi ascultă convorbirile telefonice. Sub pat – magnetofoane. În baie, în WC, la slujbă, nu mai pot! izbucni el. Pe stradă, în restaurant, oriunde, pas cu pas în urma mea. Acum îi ştiu. Mi-⁠au furat gândurile, mi-⁠e frică să scot un cuvânt. Şi nici măcar nu se mai ascund (…). Ştiu tot ce vorbesc… Dar, cu cine să vorbesc? Cine nu-⁠i de-⁠al lor? (…) Nicăieri nu eşti în siguranţă. Nu există un singur loc unde să mă ascund. Un singur loc curat, unde să stai în linişte, unde să poţi gândi. Totul e murdar”. Fără îndoială, cititorii intuiau cu exactitate cine puteau fi acei ai lor, iar mecanismul de funcţionare al fabulei avea în subtext logica înţelepciunii populare: Gura păcătosului adevăr grăieşte. Era un mod strategic al prozatorului de a vorbi despre sistemul concentraţionar în care trăiau oamenii din ţară la ora aceea.

Romanul întreg, de altfel, se constituie ca o parabolă, în care întrebările obsedante ale personajului central – „Cine suntem noi, de fapt?” – îşi află răspunsuri într-⁠un soi de pseudo rechizitoriu la adresa sistemului existenţial impus ideologic. Era curajul pe care şi-⁠l asuma şi pe care îl afişa Asugustn Buzura. Era şansa lui de a nu tăcea, chiar dacă îşi plasase eroul într-⁠o stare de absenteism programat, în fond protestatar, el arăta în totul o atitudine neconformistă. De altfel, atmosfera romanului este una apăsătoare. Oraşul e cufundat în negura unor ploi ce nu se mai sfârşesc, ambientul e maculat, deprimant: „Datorită nu ştiu cărui mecanism, burgul înghesuit penibil în jurul uriaşei catedrale gotice, străzile înguste, strâmbe, terorizate de ploaia dezlănţuită în zori, blocurile stas plantate cu mulţi ani în urmă, din raţiuni neînţelese printre casele cenuşii, neutre la trecerea timpului – un fel de celule normale risipite într-⁠un ţesut canceros – restaurantele exagerat de sobre în care aveam sentimentul că trebuie să apară călare vreun descendent din stirpea Habsburgului cu favoriţi şi mustăţi sure, dar, mai ales – şi nu-⁠mi dau seama de ce – imaginea extraordinar de vie a Născătoarei, din ghips, exilată treptat în marginea oraşului printre autobuzele ce-⁠şi aşteaptă rândul la reparat, suprapusă peste cele cinci străzi aproape identice pe care dimineaţa, străbătându-⁠le pe jos până la institut, aveam senzaţia că-⁠mi continui somnul, se constituiră neaşteptat în mine, poate sub impulsul soneriei ce aiura enervant, de cine ştie câtă vreme, într-⁠un tablou de dimensiuni inumane, respingător”.

Indiferent câţi cititori are azi romanul (cu siguranţă, în viitor va interesa tot mai mult), Absenţii lui Augustin Buzura se constituie, fără echivoc, într-⁠un document-⁠reper al instoriei literare româneşti actuale, atât prin mesajul său, cât şi prin formula epică propusă ca mod inovator (salvator) de exprimare artistică, capabil a denunţa, ca voce din interiorul sistemului autocrat, starea de depersonalizare în care era captivă o întreagă umanitate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Cubleşan

Constantin Cubleșan (n. 1939, Cluj). Prof. univ. dr. Conducator de doctorate in specialitatea: Istoria literaturii romane, la Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Absolvent al Facultatii de Filologie a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj Napoca, in 1959. A fost pe rand [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest