Contemporanul » Lecturi » A fi cu moartea în faţă de Marius Iosif

A fi cu moartea în faţă de Marius Iosif

Ceea ce pare să caute prinţul Andrei nu e vreun adevăr, ci „Toulon”-⁠ul său, momentul privilegiat ce-⁠l va conduce pe căile gloriei. „Dar unde oare şi cum va fi «Toulon»-⁠ul meu?” se întreabă el, având în minte naraţiunea prezumtivă care îl conducea spre glorie. Pentru un suflet nobil cum e cel al lui Andrei, gloria nu e căutată din trufie sau din interes, cum e pentru ofiţerul Berg, care îşi expune rana, menţionând că, deşi rănit, nu a părăsit bătălia, ci pentru că ea ar putea da sens existenţei sale.

În câmpul virtual al acţiunii sociale, cu imperativele ei, răsună semnalul grav al unui eveniment real, a fi cu moartea în faţă, şi chiar ea trezeşte o sensibilitate vie, aşa cum simte şi Nikolai Rostov, fratele Nataşei, ofiţer de cavalerie, în toiul luptei: „Nikolai Rostov se întoarse şi, ca şi când ar fi căutat ceva anume, începu să se uite în depărtări, la apa dostoievski-foto-111Dunării, la cer şi la soare! Ce frumos i se părea cerul! Cât de albastru, de liniştit şi de adânc! Cât de puternic şi de solemn asfinţea soarele! Cu ce luciu dezmierdător sclipea departe Dunărea! Şi parcă şi mai frumoşi erau acum în zare munţii, care albăstreau depărtările, dincolo de Dunăre; frumoasă era mănăstirea, frumoase erau tainicele văgăuni şi pădurile de pini, cu creştetele învăluite în negură! Ce linişte e-⁠acolo… ce fericire…”. Lumea, maculată de obişnuinţe, se dezvăluie în toată frumuseţea ei atunci când viaţa e la un pas de moarte. Există în această percepţie germenii unei renaşteri, ai unei sensibilităţi renăscute şi purificate. Pentru Andrei Bolkonski, pentru care moartea sa e privită doar în câmpul virtual, atitudinea e una de eroism. „Dar dacă nu-⁠mi rămâne nimic altceva de făcut decât să mor? se gândea el. Ce să fac? Dacă trebuie! Mă voi strădui să fac în aşa fel, încât să nu fiu mai prejos de ceilalţi”. Ceea ce pare să caute prinţul Andrei nu e vreun adevăr, ci „Toulon”-⁠ul său, momentul privilegiat ce-⁠l va conduce pe căile gloriei. „Dar unde oare şi cum va fi «Toulon»-⁠ul meu?” se întreabă el, având în minte naraţiunea prezumtivă care îl conducea spre glorie. Pentru un suflet nobil cum e cel al lui Andrei, gloria nu e căutată din trufie sau din interes, cum e pentru ofiţerul Berg, care îşi expune rana, menţionând că, deşi rănit, nu a părăsit bătălia, ci pentru că ea ar putea da sens existenţei sale. A-⁠şi urma modelul, pe Napoleon, a-⁠şi găsi „Toulon-⁠ul”, e pentru prinţul Andrei suprema împlinire.

„Pe urmă… îşi spuse singur prinţul Andrei, eu nu ştiu ce va fi până la urmă, nu vreau să ştiu şi nici nu pot şti, dar dacă vreau lucrul acesta, dacă vreau glorie, dacă vreau să fiu cunoscut de oameni, dacă vreau să fiu iubit de ei, eu nu sunt vinovat că vreau asta, că nu vreau decât asta, că numai pentru asta trăiesc. Da! Numai pentru asta! Nu voi destăinui nimănui niciodată lucrul acesta, dar, Doamne, ce pot să fac, dacă nu-⁠mi este nimic mai drag pe lume decât gloria, dragostea mulţimilor. Moartea, rănile, pierderea familiei, nimic nu mi se pare prea înspăimântător, şi oricât de scumpi şi de dragi mi-⁠ar fi mulţi oameni… oricât de groaznic şi de nefiresc s-⁠ar părea, pe toţi i-⁠aş da pe loc pentru o clipă de glorie, de triumf asupra oamenilor, de dragoste faţă de mine a celor mulţi, pe care nu-⁠i cunosc şi nici nu-⁠i voi cunoaşte vreodată”. Gloria, acea clipă supremă în care inimile oamenilor se întorc spre o persoană, e pentru Andrei Bolkonski suprema împlinire la care poate spera. Şi, chiar a doua zi, în bătălia de la Austerlitz, îi e dat să o atingă.

Ridicând drapelul căzut al unui batalion ce se retrăgea în dezordine sub ploaia de gloanţe ale francezilor, Andrei Bolkonski însufleţeşte soldaţii, care îl urmează înflăcăraţi. Rănit în cele din urmă, prinţul cade, şi în acel moment de glorie, de împlinire mult visată, descoperă cerul: „Deasupra lui nu mai era acum nimic altceva decât cerul, înaltul cerului, înnourat şi totuşi nesfârşit de adânc, mişcându-⁠şi domol pe boltă norii suri… «Ce linişte, ce pace solemnă, cu totul altfel decât atunci când mă sileam să fug, gândi prinţul Andrei, altfel decât atunci când alergam cu toţii, strigam şi luptam; altfel decât atunci când franţuzul şi tunarul îşi smulgeau unul altuia, cu furie şi cu spaimă, vergeaua din mână, cu totul altfel lunecă acum, pe înaltul nemărginit al cerului, nourii. Cum de n-⁠am văzut eu până acum înaltul acesta al cerului? Cât sunt de fericit că l-⁠am putut cunoaşte în sfârşit! Da! Totul nu-⁠i decât zădărnicie, totul nu-⁠i decât iluzie, afară de cerul acesta fără margini. Nimic nu există, nu există nimic în afară de tăcere şi de linişte. Slavă Domnului că este aşa!»”. Căderea sa e totodată spulberarea bruscă a registrului virtual în care trăia, şi realitatea, indiferenţa maiestoasă a cerului, liniştea lui, i se deschid în faţă. Mintea sa, prinsă cum fusese în obsesia ţelurilor naraţiunii prezumtive, face un salt de nivel descoperind „logica” cerului, netulburata sa indiferenţă şi linişte peste încrâncenarea umană. În buddhismul zen aceasta prefacere bruscă, pe fondul unei căutări spirituale, poartă numele de satori şi implică iluminarea. Experienţa revelatoare e un adevărat salt cuantic de conştiinţă, prin care sistemul de referinţă axat pe valorile personale, istorice şi general umane se lasă înlocuit cu unul mistic, al tăcerii pătrunse de real. „Prinţul Andrei înţelese că de el era vorba şi că cel care vorbea era Napoleon. Auzise cum îl numiseră «sire» pe cel care rostise aceste cuvinte. Dar cuvintele îi ajunseră la ureche doar ca un bâzâit de muscă. Nu numai că înţelesul cuvintelor nu-⁠l interesase, dar nici măcar nu le dăduse vreo atenţie şi chiar le şi uitase în aceeaşi clipă. Capul îi ardea; simţea că i se scurge tot sângele şi vedea deasupra lui, depărtat, cerul înalt şi veşnic. Ştia că lângă el era Napoleon, eroul său, dar în comparaţie cu ceea ce se petrecea atunci între sufletul lui şi înaltul nesfârşit al acestui cer pe care alergau nourii, Napoleon i se părea prea mic şi neînsemnat”. Saltul din zona verbală, din registrul virtual în cel real, se face sub percepţia cerului ca atare, acest cer, iar nu unul simbolic. Tolstoi ne pune în faţa unei revelaţii „primitive”, deşi termenul de „primitiv” ar trebui considerat mai degrabă în sensul său de „fundamental”, nu de „străvechi” sau „rudimentar”. Revelaţia cerului e, totodată, revelaţie a vieţii, „viaţa care i se părea atât de minunată, acum, când o înţelegea atât de altfel”. Acest „altfel” semnifică însăşi mutaţia care a avut loc în mintea prinţului Andrei care, rănit, atins în corporalitatea sa ignorată de om pătruns doar de aşteptările sale narative, coboară în ea, se identifică cu aceasta, descoperind minunea vieţii. E vorba de o corporalitate nu doar biologică, ci de una ontologică, spiritualizată de întâlnirea fiinţei şi neantului, întâlnire trăită absolut direct. Acţiunile lui Napoleon, măreţia acestuia, eroul pe care voia să-⁠l imite, toate i se par meschine, conduse de o vanitate măruntă. „De altfel, vedea în toate atâta nimicnicie şi deşertăciune acum când le compara cu severa şi măreaţa sferă a gândurilor pe care i le stârnise secătuirea puterilor datorită pierderii de sânge, suferinţei şi aşteptării morţii apropiate”. Situaţia-⁠limită devine vehiculul unei înţelegeri peste înţelegerea obişnuită, în care cuvintele nu mai pot semnifica noţional şi pragmatic, dar, devenind meditativ-⁠poetice, ating un tărâm supraraţional. „Ce bine ar fi să ştim unde să ne căutăm ajutor în viaţa aceasta, şi la ce să ne aşteptăm, trecând pragul ei, acolo, dincolo de mormânt. Cât de liniştit şi de fericit aş fi eu dac-⁠aş putea spune acum: Doamne, miluieşte-⁠mă!… Dar cui, cui să-⁠i spun asta? Oare puterea aceea nedefinită, necuprinsă de mintea noastră, căreia nu numai că nu-⁠i pot adresa rugăciuni, dar pe care nici măcar nu o pot exprima prin cuvinte, acel mare tot sau nimic, îşi spunea el singur sieşi, oare acesta să fie Dumnezeu din talismanul pe care mi l-⁠a atârnat la gât prinţesa Maria? Nimic, nimic nu e sigur, afară de nimicnicia tuturor lucrurilor pe care le pot cuprinde cu mintea şi de măreţia tuturor celor pe care nu le cuprind, dar care sunt singurele de mare însemnătate!”. Sacrul resimţit prin experienţa pură este pus în cumpănă cu cel încapsulat în medalionul primit de la sora sa şi care ar fi avut puterea – magică, desigur – de a-⁠l feri de rele. Ca într-⁠un concert, această întrebare anunţă încercarea pe care o va trăi Pierre Bezuhov.

Experienţa spirituală a lui Andrei Bolkonski o anticipează pe cea a lui Pierre, mai tânărul său prieten, aflat la început de viaţă. Călcându-⁠şi promisiunea de a nu-⁠l mai vizita pe Kuraghin, Pierre este implicat într-⁠un scandal cauzat de ceata de petrecăreţi şi e obligat să plece la Moscova. Cu totul nepăsător faţă de interesele sale materiale în momentul în care tatăl său natural e pe patul morţii, Pierre e cu totul neştiutor de intrigile legate de moştenirea contelui Bezuhov. Fără să se străduiască în vreun fel, Pierre rămâne singurul moştenitor, fiind apoi de-⁠o generozitate, vecină cu inconştienţa, faţă de rudele sale. Preocupat de marea naraţiune ce se desfăşura sub ochii săi, e vorba de eliberarea popoarelor şi de rolul lui Napoleon în politica europeană, Pierre Bezuhov e cu totul rupt de interesele sale imediate.

Devenit o partidă strălucită, el e cultivat cu deosebită amabilitate de societatea moscovită şi mai apoi de cea petersburgheză şi e împins pe calea căsătoriei cu frumoasa Hélène de tatăl acesteia, prinţul Vasili. Deşi atras de frumuseţea bine expusă a Hélènei, Pierre nu simte nimic sufleteşte faţă de ea şi se simte împins pe o cale străină aspiraţiilor sale. „O lună şi jumătate de la serata Annei Pavlovna şi de la noaptea frământată de nesomn ce-⁠i urmase, în care hotărâse că însurătoarea cu Hélène ar fi o nenorocire şi că trebuie să se ferească de acest lucru şi să plece, Pierre, cu toată hotărârea lui, încă nu se mutase de la prinţul Vasili; simţea cu groază că pe zi ce trecea se lega tot mai mult de ea în ochii lumii şi că n-⁠o mai putea cu niciun chip privi ca altădată, simţea că nu s-⁠ar mai putea nici despărţi de ea şi că, deşi era îngrozitor, trebuia să-⁠şi lege soarta de a ei”. Aflat într-⁠o ezitare continuă, Pierre e în cele din urmă aproape forţat să ceară mâna Hélènei şi, el însuşi nedumerit, îşi va spune: „Toate acestea aşa trebuiau să se întâmple şi nu altfel, se gândi Pierre – de aceea n-⁠am la ce să mă întreb dacă-⁠i bine ce s-⁠a întâmplat sau e rău. E bine, pentru că acum lucrurile sunt clare şi s-⁠a isprăvit cu îndoiala aceea chinuitoare”. Ba chiar se consolează: „Acum e prea târziu; totul s-⁠a sfârşit, de altfel, eu o iubesc”. În basme s-⁠ar fi spus „Şi trăiră fericiţi până la adânci bătrâneţi”, dar de fapt abia acum începe zbuciumul şi nefericirea. Deşi nu o iubea, Pierre este pus în situaţia de bărbat gelos, nu pentru că ar fi fost „doborât de durere”, cum se bârfea prin saloane, ci din cauza nemerniciei ofiţerului Dolohov, fost amic de chefuri, pe care-⁠l primise în casa sa şi care, diabolic, îi curta, cu succes de altfel, soţia. Sfidat pe faţă la o masă oficială dată în cinstea generalului Bagration, cel ce se distinsese în timpul luptelor cu armata franceză, Pierre Bezuhov îl provoacă la duel pe Dolohov, conştient însă că o ura pe Hélène. Cu totul neştiutor în ale luptei, Pierre îl răneşte grav spre Dolohov, dar această victorie îl cutremură şi e gata să se lase împuşcat de la câţiva paşi de adversarul rănit. „Cu un zâmbet blând, de milă şi părere de rău, Pierre, scoţându-⁠şi pieptul lat înainte, cu picioarele răşchirate şi braţele deschise larg şi fără nicio putere, aştepta drept în faţa lui Dolohov şi se uita trist la el”. E aproape o sinucidere şi asta pentru că Pierre se consideră vinovat, nu atât pentru situaţia din acel moment, ci pentru marea greşeală de-⁠a fi păşit pe un drum străin fiinţei sale. „«Eşti vinovat – îşi va spune el – că te-⁠ai însurat cu ea, fără s-⁠o iubeşti, fiindcă te-⁠ai lăsat înşelat şi pe tine şi pe ea!» Şi îi apăru vie în minte seara aceea când, după masa de la prinţul Vasili, îi spusese cuvintele ce i se dezlipiseră atât de greu de pe limbă: «Je vous aime».«De aici veneau toate, din cuvintele astea s-⁠au tras toate! Simţeam eu, da, de atunci am simţit, gândea el, am simţit că nu era bine, că nu aveam dreptul la asta. Şi acum iată că se adevereşte!»”(35). Pierre descoperise că frumuseţea impunătoare a Hélènei, „mulţumirea asta de sine şi lipsa oricărei pasiuni şi a oricărei dorinţi”(36), ascundeau faptul că era o desfrânată. Desfrânarea era însă semnul unei senzualităţi goale, al unui corp ce trăieşte doar carnal. Hélène e la polul opus personajelor decorporalizate cum sunt Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov, personaje încărcate de o spiritualizare narativă, livrescă. Cinismul Hélènei, care acceptă despărţirea cu condiţia de a i se asigura întreţinerea, îi va produce lui Pierre un acces de furie teribilă, nu, desigur, din cauza banilor, de care nu se preocupa, ci pentru că descoperă în ea femeia materiei, femeia unui total gol lăuntric, ce trăieşte doar epidermic.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest