Din ultimul număr:
Contemporanul » În afara categoriilor » Roxana Pavnotescu: Kanze Nô – religie şi tradiţie

Roxana Pavnotescu: Kanze Nô – religie şi tradiţie

Dansul tradiţional Nô cuprinde câteva gesturi stereotipe ce se înscriu unui limbaj semiologic. Greutatea şi sofisticăria costumelor îmbinată cu stilizarea şi economia gestului, conferă dansului o dimensiune statuară, ce îndeplineşte întocmai funcţia lui de ritual

Fenomenul Nô pare a fi o tradiţie de familie. La fel ca meseriile şi meşteşugurile ce adesea se caţără prin generaţii pe arborele genealogic, arta Nô, mai mult decât o profesiune de credinţă, se instituie ca un ritual sacru, de iniţiere, în încercarea de-⁠a păstra forma şi semnificaţiile ei originare. Arta Nô este diferită de orice altă formă de creaţie prin imobilitatea ei rezistentă la timp. Maestrul Kiyokazu Kanze prezintă în cadrul Festivalului de la Lincoln Center pe scena teatrului Rose câteva piese tradiţionale: Okina, Hagoromo, Aoi no Ue, Shakkyo. Seratele Nô oferite de Lincoln Center conţin câte două piese, intercalate de un moment Kyogen – gen dramatic cu caracter comic; în piesa Okina, actul Kyogen este integrat în piesa Nô (numită şi nogaku). Teatrul Kanze Nô a fost înfiinţat acum 700 de ani de Kannami şi Zeami Kanze sub patronajul shogunatelor din perioada Muromachi. Zeami, deopotrivă actor şi dramaturg, aduce arta Nô la forma şi perfecţiunea pe care şi-⁠a păstrat-⁠o până în zilele noastre, el fiind primul care a teoretizat-⁠o. Kanze Nô este o şcoală ce funcţionează pe principiul păstrării tradiţiei şi a iniţierii de la maestru la discipol. Kiyokazu Kanze, ce va interpreta rolul principal în Okina şi Aoi no Ue, este al 26-⁠lea mare maestru Nô în arborele familiei ce începe cu Kannami şi fiul său Zeami. Hieratic şi abstract într-⁠o rigoare exasperantă, Nô operează cu simboluri ce urmăresc sugerarea unei stări sau a unei combustii interioare. El aduce un estetism rece, invariabil, ce se degajă din virtuozitatea şi eleganţa formei susţinută de o coregrafie minimalistă, arhetipală a gestului (kata). Există o lentoare a gestului şi a deplasării în scenă ce creează iluzia unui spaţiu nelumesc în care protagoniştii sunt nişte monade sau fiinţe ce aparţin unui alt tărâm. Iluzia e ajutată de o vestimentaţie barocă, strălucitoare, drapată, cu valenţe cubiste ce l-⁠a influenţat, probabil, pe Fellini în moda ecleziastică din filmul Roma.

O piesă Nô cuprinde două acte structurate pe un set de roluri arhetipale, interpretate în exclusivitate de bărbaţi, ce sunt independente de piesă: shite, waki, kouken, Jiutai (corul) şi hayashi (muzicanţii). Rolul de shite – protagonistul sau eroul povestirii, întruchipează un zeu sau un demon, un spirit viu sau defunct. El poartă o mască, ce e particulară unui anumit tip de personaj sau piesă. Primele piese Nô se desfăşurau periodic în temple sub forma unor rituale religioase. Okina, prezentată în trei din serile festivalului, considerată cea mai veche cunoscută piesă Nô, era destinată prosperităţii şi bunăstării recoltelor. Structural, shite reprezintă o entitate asociată cu un actor; shite nu vizează un personaj, ci materializează o idee. În actul doi, shite poate deveni un alt personaj interpretat de acelaşi meta-⁠actor ce îndeplineşte funcţia de shite în contextul unei piese. Personajul, în sine, are o mică importanţă, el introduce un text (poem), un dans, adăugând o nouă dimensiune relatării. Shite este însoţit de un companion – shite tsure – ce-⁠l introduce sau anunţă în scenă. În Okina, Senzai (interpretat de fiul maestrului Kiyokazu, Kanze Saburota ) execută un dans înainte de-⁠al investi pe shite cu masca ce-⁠l va metamorfoza în zeu. Shite face pereche cu un waki – actor secundar ce relatează sau intervine în drama lui shite; waki nu poartă mască pentru că întruchipează un personaj real. De obicei, waki are o funcţie eliberatoare sau moralizatoare: este un preot budist, un samurai sau alt personaj relaţionat cu shite. Un cor (Jiutai) ocupă partea dreaptă a scenei pe două rânduri. Îndeplineşte aceeaşi funcţie din tragedia antică -⁠ anunţă povestirea sau subliniază gândurile şi sentimentele ce-⁠l însoţesc pe shite în timpul dansului. Kuoken este un fel de supervizor jucat de un actor shite – prezent în permanenţă pe scenă pentru a asigura bunul mers al reprezentaţiei. Kuoken poate dubla orice actor aflat în impas. Muzica e susţinută de trei sau mai mulţi interpreţi ( hayashi): un flautist şi câţiva toboşari. Toboşarii conferă un ritm sincopat dansului şi emit în contratimp nişte sunete ventriloce, un fel de onomatopee (Yo!, Ya!, Oh!) (kake-⁠goe). Muzicanţii, corul, servitorii sau actorii care nu oficiază stau într-⁠o atitudine de prosternare în poziţie şezută (seiza – poziţia corectă sau de meditaţie).

Arhitectura scenei e invariabilă; spaţiul afectat ritualului sacru prezentat de primele piese Nô este transferat în scenă sub forma unui templu ( 4 stâlpi cu un acoperiş pagodic), cu un pin bătrân desenat pe peretele din spate, simbolul longevităţii acestei arte. În prelungirea templului, un podeţ sau punte de lemn (hashi-⁠gajkari ) străjuită de trei pini pitici face legătura cu acest spaţiu sacru. Deplasarea pe acest podeţ se face cu încetinitorul, cu acei paşi foarte mici (suriashi), în şosete albe. Mersul prin alunecare (hakobi) este semnul unui adevărat maestru No. El sugerează acea glisare a spiritelor ce nu ating pământul.

Dansul tradiţional Nô cuprinde câteva gesturi stereotipe ce se înscriu unui limbaj semiologic. Greutatea şi sofisticăria costumelor îmbinată cu stilizarea şi economia gestului, conferă dansului o dimensiune statuară, ce îndeplineşte întocmai funcţia lui de ritual. Coregrafia exprimă o eleganţă severă. Dansul debutează cu îndoirea genunchiului şi bătaia puternică cu piciorul în pământ. Dansul executat de shite poate fi asimilat unei transe şamanice. Emoţia interiorizată în spatele măştii se exprimă prin gestul simbolic şi textul poetic recitat gutural şi ventriloc.

Okina cuprinde trei dansuri fiecare cu semnificaţia sa adecvată momentului liturgic, urmate în actul doi de două secvenţe kyogen. Okina este un bătrân a cărui vârstă se pierde în vremuri imemoriale. Kanze Kiyokazu nu interpretează întâmplător acest rol. El transformă un act ritualic într-⁠un manifest poetic de consacrare a acestei arte cristalizate de 600 de ani în tradiţia familiei Kanze. Cutia cu masca zeului este transportată ceremonios cu mâinile întinse, închise în arc, la nivelul frunţii aplecate într-⁠o atitudine de reverenţiozitate şi depusă ca o ofrandă în faţa bătrânului. Pregătirea măştii e un proces îndelungat însoţit de glasul sincopat al tobelor şi recitalul liturgic a lui shite. Senzai (tsuri-⁠shite) începe dansul. Mânecile -⁠ tang -⁠ se ridică ca nişte aripi şi dau aparenţa unor fluturi uriaşi prinşi în insectarul scenei. Apoi sunt rotite şi răsucite pe braţele ridicate orizontal printr-⁠o mişcare scurtă. Mâinile se adună într-⁠o acoladă la nivelul frunţii (probabil, un gest de încheiere), Senzai se roteşte şamanic şi se înclină către toate punctele cardinale pentru a consacra spaţiul pe toate dimensiunile lui. Evantaiul se deschide şi se roteşte dinspre interior spre exterior la capătul unei mâini întinse.

După ce-⁠şi pune masca, Okina se metamorfozează în divinitatea ce împlineşte dorinţa oamenilor. Recitalul său capătă o tonalitate poetică, iar dansul cuprinde aceleaşi kata, doar că e mai lent şi mai hieratic. Din profil, se observă postura (kamae ) mereu oblică, înclinată uşor către faţă a trunchiului. Ritualul încheiat, masca este scoasă şi pusă înapoi în cutie prin acelaşi arsenal de gesturi ritualizate ce par să dureze o veşnicie. Dansul – fără mască -⁠ continuă, cel ce oficiază se închină în faţa rolului mitic ce i-⁠a fost atribuit. Urmează un moment Kyogen ce realizează o destindere a atmosferei liturgice a primului act: dansul va fi susţinut pe rând de doi actori Kyogen ce reproduc pe rând rolurile lui Okina şi Senzai: Sambaso -⁠ un bătrân ce poartă o mască neagră a comicului şi lumescului şi al său tsuru: Menbako. Ritmul creşte în intensitate, coregrafia e aceeaşi dar lipsită de hieratism, gestul pare a avea o greutate mundană.

Hagoromo este o piesă cu prerogativele basmului concentrând motive ca pescarul căruia i se îndeplinesc dorinţe, pasărea măiastră şi dansul ce este de obârşie divină. Un pescar (waki) descoperă rochia de pene a fecioarei (shite) din lună. O restituie cu condiţia ca fecioara să danseze pentru el. În locul bogăţiilor, pescarul vrea să cunoască taina şi revelaţia unui dans celest. Ca oricărui basm, nu-⁠i lipseşte funcţia moralizatoare; pescarul e apostrofat că nu a avut încredere să returneze roba înainte de-⁠a oficia dansul. Spre deosebire de piesele tradiţionale, Hagoromo aduce un fir epic şi un dialog mai pregnant, dar dansul rămâne nestrămutat în tiparele lui .

O altă piesă reprezentativă este Aoi No Ue ( Lady Aoi -⁠ soţia prinţului Genji) a cărei prezenţă este simbolic reliefată de un chimono. Înpăturit pe podiumul scenei, sugerează agonia unei femei chinuită de spiritul răzbunător al iubitei prinţului (Lady Rokujo). Reprezentaţia e o variantă a piesei originale; interludiul narativ ce relatează un fragment din Genji Monogatari (ce-⁠ar fi trebuit să fie un moment Kyogen), este interpretat de ministrul de stânga (waki-⁠tsure), patronul casei unde Lady Aoi îşi consumă ultragiul. În timpul unei procesiuni religioase, caleaşca, în care soseşte Lady Aoi, loveşte pe cea a lui Lady Rokujo; incidentul provoacă un akuryo – blestem -⁠ al celei din urmă. Relatarea se încheie prin intervenţia corului, a flautului şi a toboşarilor ce emit acele strigăte guturale ce însoţesc intrarea în scenă a lui shite (spiritul viu al lui Lady Rokujo). Shite se opreşte de câteva ori pe punte şi cu faţa spre public, ridică braţul în dreptul gurii (expresia unui strigăt sau lamentaţie), rămâne încremenit preţ de câteva minute, după care ocupă o seiza în stânga scenei. Într-⁠o sublimă conciziune epică realizată printr-⁠o suită de gesturi simbolice, ministrul de stânga (waki – tsure) o invocă pe miko (shite-⁠tsure), (o femeie shaman ce are revelaţia incidentului prezentat în interludiu,) miko cheamă spiritul rău – ikiryo -⁠ al Doamnei Rokujo (shite), iar servitorul -⁠ prin câţiva suriashi -⁠ parcurge drumul până la muntele sacru de unde se întoarce cu preotul budist (waki) ce o va absolvi pe Lady Aoi de legătura malefică. Dansul lui shite – aceleaşi gesturi emblematice (kata) -⁠ evocă prin schimbările de ritm cele două stări contradictorii ale spiritului ce exprimă deopotrivă iubire şi admiraţie pentru prinţul Genji şi ură pentru Lady Aoi. Apoi, dispare simbolic ridicându-⁠şi roba peste cap şi reluându-⁠şi seiza în fundul scenei. Preotul budist recită sutre şi agită nişte mătănii deasupra chimonoului pentru exorcizarea spiritului rău. Shite revine purtând o mască de demon şi adresează un akuryo lui Lady Aoi. Recitativele se remarcă prin ritmul alternant al celor 5 sau 7 silabe ce trimit la versificaţia haiku. Există o rimă interioară ce rezultă din armonizarea silabelor cu strigătele expresive ale toboşarilor; ele urcă lent şi monoton şi coboară abrupt, abisal; emise aritmic, par sugrumate ca o respiraţie, un sughiţ, un oftat – reprezentând stări convulsive sau terifiante de uimire, tristeţe, spaimă. În final, shite primeşte cu resemnare salvarea iar demonul dispare simbolic sub mantia lui Lady Rokujo.

Ieşirea din scenă se face lent şi disciplinat în două direcţii: pe punte intră şi ies doar interpreţii (shite, wake, muzicanţii), ceilalţi folosesc o uşiţă foarte joasă (aflată pe peretele opus) ce presupune o ieşire reverenţioasă din spaţiul sacru. Tot acest proces îndelungat nu trebuie însoţit de aplauze, o linişte deplină se impune, altfel funcţia ritualului e compromisă. Abia după ce scena e complet goală, actorii reintră pentru culegerea aplauzelor.

Mai mult decât un gest artistic, Nô este o religie şi în acelaşi timp o formă de artă pură, pe care timpul pare să n-⁠o atingă. Nimic din ce n-⁠a fost jucat sau prevăzut în illo tempore nu are loc pe scenă. Pentru că zeii ne privesc, ritualul trebuie oficiat până la capăt în forma lui originală – audienţa subscrie cu deferenţa pescarului din Hagoromo ce are privilegiul să asiste la dansul celest al fecioarei din lună.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest