Contemporanul » Film » Strategii cinematografice europene

Strategii cinematografice europene

Umbra lui Luis Buñuel pluteşte şi ea peste această poveste despre femei abuzate. Revelând cu zgârcenie detalii despre relaţiile sordide din această familie dominată de un tată tiranic, filmul vorbeşte despre o monstruoasă mentalitate patriarhală, dar şi despre problelmele acute ale unei ţări în criză.

Cu un suport mediatic şi o punere în scenă mai puţin spectaculoase decât la ediţiile dinainte de 2013 (când a avut o prezenţă simbolică), Festivalul Filmului European din această primăvară a mizat pe reflexele cinefile ale unui public deja fidelizat. Spectatorii care aşteaptau, prin tradiţie, să vadă în luna mai pelicule produse în Europa care îşi găsesc cu greu locul în cinematografele noastre, au avut anul acesta satisfacţia revenirii manifestării şi surpriza unui cadou din partea organizatorilor (în principal Institutul Cultural Român): acces gratuit la toate spectacolele. Aşadar, a fost preferată o variantă populară a evenimentului, cu săli pline (la cinematografele Studio şi Elvira Popescu). Absenţa unor figuri de prim plan altădată prezente la gală (precum Roman Polanski, Istvan Szabo, Jerzy Skolimovski, Jiri dana-duma-foto-art-nr-07-2014Menzel) a fost compensată de varietatea repertoriului (cu 40 de titluri) asigurat de institutele culturale ale unor ţări europene din Bucureşti. În fond, poate că un festival mai accesibil se potriveşte mai bine cu normalitatea aparteneneţei României la Uniunea Europeană.

Alegerea filmelor după criteriul legitimării valorii lor de festivalurile internaţionale a fost şi de data aceasta un criteriu şi poate tocmai de aceea onoarea de a susţine gala a revenit unei producţii greceşeti premiată în 2013 la Veneţia (cu Leul de argint pentru regie), Miss Violence. Realizată de tânărul cineast Alexandros Avranas, care a luat parte la proiecţia bucureşteană, această dramă de familie care începe cu sinuciderea unei fetiţe de 12 ani pare o tragedie greacă amplasată pe teritoriul rece al lui Michael Haneke. Umbra lui Luis Buñuel pluteşte şi ea peste această poveste despre femei abuzate. Revelând cu zgârcenie detalii despre relaţiile sordide din această familie dominată de un tată tiranic, filmul vorbeşte despre o monstruoasă mentalitate patriarhală, dar şi despre problelmele acute ale unei ţări în criză. Supravieţuirea tuturor prin prostituarea fetelor şi graţie ajutoarelor sociale primite de copiii fără taţi legitimi devin metafore ale situaţiei de disperare economică prin care trece acum Grecia. O altă dramă, Eterna întoarcere a lui Antonis Paraskevas de Elina Psykou, premiat cu Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Salonic, completează imaginea acestui cinema grec cu propuneri estetice interesante.

Titlurile alese din producţia belgiană recentă confirmă interesul cineaştilor europeni pentru tematica socială. Germaine de Frank van Mekelen urmăreşte felul cum o perioadă de greve radicale din anii 70 determină schimbări într-⁠o familie de oameni simpli, în timp ce Copiii din Kinshasa de Marc-⁠Henri Wajnberg alege o formulă insolită, între docu-⁠dramă şi musical, pentru a spune povestea unor copii ai străzii care formeză un grup de muzică hip-⁠hop. Amintind, prin afectuosul portret de grup al puştilor, de capodopera neorealistă Sciuscia (1946) de Vittorio de Sica, pelicula belgiană are prospeţime şi sinceritate şi descrie frapant sărăcia în care trăiesc/supravieţuiesc milioane de copii congolezi.

Una dintre tendinţele cinematografului italian recent, aceea de a prelungi tradiţia comediei născute din neorealism, este revelată de A fost fiul de Daniele Cipri şi de Casa bântuită de Fezan Ozpetek. Primul film combină umorul negru cu descrierea autentică de mediu pentru a vorbi despre obsesia evadării familiilor modeste din sărăcie, în timp ce al doilea foloseşte tropul casei bântuite pentru a spune povestea unui tânăr care vrea să reuşească în teatru.
Devenit celebru graţie mişcării înnoitoare Dogma `95 iniţiată de Lars von Trier, cinematograful danez a fost reprezentat de această dată nu de filme de artă, ci de un documentar despre călătoria unei trupe rock în Rusia (Fantomele din piramidă de Andreas Koefoed) şi de un thriller politic, Lunetistul, care atestă profesionalismul cineastei Annette K.Olesen, remarcată în multe festivaluri cu precedentele sale creaţii În mâinile tale (2004) şi Micul soldat (2009).

Din Franţa au venit la această ediţie a Festivalului Filmului European două comedii recente, ambele semnate de regizori-⁠actori cu reputaţie de autori: Bruno Podalydès (Adio, Berthe ) şi Guillaume Gallienne (Băieţii şi Guillaume, la masă). Foarte bine scrise, oferind interpreţilor partituri extrava­gant-⁠amuzante, cele două producţii confirmă vitalitatea cinemaului din Franţa, care ştie să combine succesele de public cu peliculele de artă. Aceeaşi strategie explică şi vitalitatea industriei cinematografice spaniole, impresie confirmată de Câte o armă în fiecare mână de Cesc Gay, o comedie despre spectrdana-duma-foto-2-art-nr-07-2014ul ratării unei generaţii, cu o interesantă structură mozaicată, şi de lungmetrajul de animaţie Tadeo Jones de Enrique Gato, o palpitantă poveste de aventuri în 3D.

România a fost reprezentată anul acesta, la capitolul ficţiune, de o coproducţie cu Republica Moldova, La limita de jos a cerului, o dramă despre tinereţe şi compromis regizată de Igor Cobileanski după un scenariu de Corneliu Porumboiu. Două documentare au completat secţiunea românească: Bucureşti, unde eşti? de Vlad Petri, o cronică a protestelor din 2012 de la Piaţa Universităţii, care a câştigat Premiul Publicului, şi de Cântece pentru un muzeu de Eliza Zdru, dedicat unui grup de vârstnici care încearcă să facă să supravieţuiască o formă de muzică populară a aromânilor. O selecţie de scurtmetraje semnate Adrian Sitaru (autorul amuzantului clip al ediţiei) şi alta de pelicule studenţeşti au oferit semne de speranţe că cinemaul românesc merge mai departe.

Una dintre tendinţele constante ale cinematografului european, cultul autorului cu o operă traversată de o „reţea organizată de obsesii, teme, motive” (după definiţia lui Gilles Jacob), este confirmată de cele două pelicule portugheze din program, semnate de Manuel de Oliveira. Excentricităţile unei blonde (2009) şi Straniul caz al Angelicăi (2010) sunt opere recente din filmografia celui mai vârstnic regizor din lume (a împlinit 105 ani în 2013). De Oliveira (cu o filmografie depeste 50 de titluri) este unul dintre cei mai respectaţi cineaşti europeni şi reprezintă o noua idee europeană asupra cinematografului de autor. Există, după criticii italieni Mariapia Comand şi Roy Menarini, o tendinţă mai recentă a publicului de a vedea un film de autor aşteptând anumite emoţii, ca în cazul filmului de gen. Ei consideră că există „un gen-⁠autor” care devine aşa ceva „atunci când sistemul de aşteptări se confirmă, plăcerea repetiţiei şi dorinţa de ieşire din normă se află într-⁠un echilibru reiterat” (,„Il cinema europeo”, Gius Laterza& Figli, 2011).

Semnătura regizorului este convingătoare în cazul lui De Oliveira care, prin cele două lungmetraje duce mai departe formula alegoriei subtile. Ambele sunt poveşti ale unor iubiri imposibile. În prima, după ce obstacolele sociale sunt cu greu depăşite, tânărul îndrăgostit e decepţionat de logodnica lui cleptomană. Al doilea film inclu­de, într-⁠o poveste cu fantome, o întâmplare cu multiple sensuri: un fotograf chemat de o familie nobilă să fotografieze o recent decedată se îndrăgosteşte de ea atunci când i se pare că îi zâmbeşte. Mai mult, în fotografia pe care el i-⁠o face, frumoasa Angelica deschide ochii şi îi surăde din nou. Dincolo de povestea romantică a iubirii dincolo de moarte, cineastul meditează asupra imaginii înregistrate, care poate reda viaţa celor surprinşi pe peliculă. Nu e întâmplător că cineastul cu acest crez a început de curând să filmeze din nou, în luna aprilie. Să sperăm că noua sa peliculă, Bătrânul din Restelo, va fi inclusă în programul ediţiei de anul viitor a Festivalului Filmului European.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest