Contemporanul » Film » Sfârşit de an cinematografic

Sfârşit de an cinematografic

Rândurile de faţă nu-⁠şi propun un bilanţ exhaustiv al anului cinematografic românesc (în primul rând pentru că le scriu cu câteva săptămâni înaintea finalului de an, astfel că numeroase surprize ar putea apărea până atunci). Aş vrea, însă, să calin-afdetaliez impresiile produse de premierele de până acum ale anului cinematografic, şi să apreciez, astfel, stadiul evolutiv al filmului naţional din prezentul imediat. Prima şi ultima constatare ar fi aceea că am avut parte de un an cinematografic eterogen, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punctul de vedere al orientării tematice şi stilistice, sau din punctul de vedere al cineaştilor prezenţi pe ecrane (alături de autori consacraţi ai filmului naţional sau de regizori reprezentativi ai „noului cinema” românesc, au semnat filme şi multe „nume noi” sau cineaşti fără „cărţi de vizită” marcante). Cine a făcut parte, aşadar, din „frontul creator” al anului 2014?

Pentru regizorul Radu Gabrea, care intra furtunos în filmul românesc, cu 45 de ani în urmă, prin filme ca Prea mic pentru un război atât de mare şi, apoi, cu prestigioasa ecranizare Dincolo de nisipuri (după Fănuş Neagu), filmul O calin-afis-1poveste de dragoste. Lindenfeld este un exerciţiu de maturitate artistică pe o temă familiară a creaţiei sale, aceea a minorităţilor naţionale dizlocate în diferite perioade istorice (temă recurentă în filme precum Cocoşul decapitat, Mănuşile roşii sau Călătoria lui Gruber). Pornit de la povestea reală a satului bănăţean Lindenfeld, rămas cu un singur locuitor (poveste spusă în romanul lui Ioan T. Morar), regizorul-⁠scenarist (împreună cu co-⁠scenaristul Adrian Lustig), fabulează frumos, schiţând povestea de viaţă a acestui singur locuitor, o săsoaică, Helga, deportată în Rusia şi revenită după război acasă, în satul părăsit, unde este regăsită, peste ani, de fostul său iubit din tinereţe, Ulli, un magnat german. Două interpretări magistrale, Victoria Cociaş (Helga) şi Victor Rebengiuc (Ulli), alături de alte câteva „pete de culoare” actoriceşti, Mircea Diaconu (regizorul exaltat), Ion Caramitru (medicul tranşant), într-⁠un film, după părerea mea, „de Oscar”. Ecranizarea Kyra Kyralina de Dan Piţa – despre care am scris mai pe larg într-⁠un număr recent al „Contemporanului” – se înscrie în galeria de ecranizări ale regizorului (alături de Nunta de piatră şi Duhul aurului – realizate împreună cu Mircea Veroiu – , alături de Tănase Scatiu, de Bietul Ioanide, de Eu sunt Adam!, ca să citez doar câteva). Prin filmul său, Dan Piţa aduce un omagiu – i-⁠aş zice „de suflet” – scriitorului româno-⁠francez Panait Istrati, ale cărui amintiri din copilărie constituie substanţa prozei ecranizate, şi, indirect, un omagiu regizorului francez Henri Colpi, care realiza, cu peste 50 de ani în urmă, pe pământ românesc, un film memorabil, Codin. Regizorul Nicolae Mărgi­neanu şi-⁠a continuat cariera cu Poarta Albă, un film programatic, în suita unor creaţii de investigaţie social-⁠politică precum Binecuvântată fii închisoare (filmul din 2002, cu Maria Ploae protagonistă), un film despre „locul suferinţei organizate” care a fost lagărul de muncă forţată al construirii Canalului Dunăre-⁠Marea Neagră, văzut din perspectiva a doi tineri deţinuţi, studenţii Adrian (Cristian Bota) şi Ninel (Sergiu Bucur), ajunşi la Canal pentru că, atunci, în anul 1949, au încercat, împreună cu prietena lor, Anuca (Mădălina Craiu), să treacă fraudulos graniţa, pe Dunăre. Scenariul filmului, scris de Oana Cajal şi Nicolae Mărgineanu, porneşte de la două romane consacrate epocii respective, „Vărul Alexandru” de Adrian Oprescu şi „Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici.

Regizorul Nae Caranfil, ale cărui filme dinspre sfârşitul veacului trecut E pericoloso sporgersi şi Asfalt Tango sau Filantropica de la începutul mileniului III au anunţat Renaşterea cinematografiei naţionale, a fost prezent pe ecranele anului 2014, deascalin-afis-2emenea, cu un film performant, intitulat (şi vorbit) pe englezeşte, Closer to the Moon. „Performanţa” deosebită a filmului realizat de Nae Caranfil este aceea de a transforma un subiect grav, dramatic, chiar tragic – cum a fost acela al „marelui jaf comunist” din 1959, când o mână de oameni au devalizat o maşină a Băncii Naţionale, furând o sumă echivalentă cu 250.000 de dolari, fiind condamnaţi la moarte şi executaţi pentru gestul lor aventurist – într-⁠un subiect de comedie, regizorul Nae Caranfil recurgând la subterfugiul „filmului în film”, pornind, aşadar, de la un documentar realizat în epocă (de către Virgil Calotescu), în care protagoniştii hold-⁠up-⁠ului au fost puşi să-⁠şi joace propriile roluri, într-⁠o reconstituire cinematografică „moralizatoare”. Cu actori americani de prim rang precum Vera Farmiga sau Mark Strong, regizorul Nae Caranfil a realizat, practic, un film palpitant, ataşant, din „seria” filmelor sale mature precum Dolce far niente (necunoscut, din păcate, publicului larg din România) şi Restul e tăcere. Regizorul Jon Gostin, care ne-⁠a captat interesul încă de la originalul său film post-⁠revoluţionar Înnebunesc şi-⁠mi pare rău şi, apoi, prin tele-⁠play-⁠urile sale, de la Spovedania (după Dostoievski) până la relativ recentul Efectul Genovese, a fost prezent pe micul ecran cu un nou tele-⁠play substanţial, Vinovatul, un thriller psihologic, după o piesă mult reprezentată, la vremea ei, de Ion Băieşu, povestea unei vinovăţii care iese la iveală, ca-⁠n Alexandre Dumas, după 20 de ani, în distribuţia tele-⁠play-⁠ului figurând Ozana Oancea (căreia i-⁠am detectat simţul cinematografic din filmul lui Florin Codre Şobolanii roşii, şi care a strălucit, apoi, în Felicia, înainte de toate, filmul semnat de Melissa de Raaf şi Răzvan Rădulescu) şi Ionel Mihăilescu. Regizorul Ovidiu Georgescu, intrat în zona creaţiilor de lung metraj cu filmul independent Trei păzeşte (2001) şi afirmat, apoi, prin câteva scurt metraje emblematice precum 99 % Bucureşti sau Zbor deasupra unui cuib de curci, şi-⁠a întâmpinat spectatorii din 2014 cu Ultimul zburător, un film original, romantico-⁠fantastic (scris împreună cu Mihai Mănescu), care ne-⁠a dus cu gândul şi la zburătorul cu negre plete eminescian (nu numai pentru că personajul feminin îl are, ca iubit, pe Cătălin), dar care ne vorbeşte despre o lume revolută, respinsă de contemporaneitate, unde nu mai au trecere poveştile fantastice cu zburători. „Ultimul zburător”, Zanoni (interpretat de Gabriel Duţu), un călător vrăjitor, porneşte prin lume în căutarea unei noi iubiri, o întâlneşte pe cântăreaţa Eliza (Iulia Verdeş) şi, pe aceste premise, se compune o poveste stranie, extravagantă, punctată cu umor (voluntar şi involuntar), susţinută şi de alţi interpreţi notabili, precum Constantin Cojocaru (prietenul Manolică), George Ivaşcu (Cătălin), Constantin Cotimanis (magnatul Gelu Stoenescu).

Reprezentant de frunte al „noului cinema” românesc, Corneliu Porumboiu, a fost prezent pe ecranele anului 2014 doar cu un pseudo-⁠film, Al doilea joc, de fapt cu un meci de fotbal de odinioară, filmat integral şi comentat inteligent, astăzi, de regizor şi de tatăl său, fostul arbitru internaţional Adrian Porumboiu, în dialogul lor venind vorba doar accidental despre partida de fotbal de atunci, disputată pe o abundentă cădere de zăpadă, discuţia abordând prioritar „iarna nemulţumirii noastre” din „epoca de aur” a regimului totalitar. O surpriză plăcută ne-⁠a oferit Ccalin-afis-3ornel Mihalache, un înzestrat documentarist (afirmat încă din zilele revoluţiei din decembrie 1989 cu scurt metrajul De Crăciun ne-⁠am luat raţia de libertate, realizat împreună cu Cătălina Fernoagă, dar decepţionant prin debutul în lung metraj cu docudrama TV Zi că-⁠ţi place!, prezentată pe micile ecrane în ianuarie 2014), care ne-⁠a cucerit, într-⁠o avanpremieră, cu tele-⁠play-⁠ul Canalul (realizat după o piesa dramaturgului Kincses Elemer), gândit ca un „film de cameră”, cu subtilităţi filosofice şi imagistice, interperetat admirabil de Claudiu Bleonţ (de-⁠a dreptul neverosimil!), Radu Amzulescu, Isabela Neamţu, Marian Râlea, Richard Bovnoczki, Antoaneta Cojocaru, Adrian Ciobanu.

Dar cea mai plăcută surpriză a anului 2014 a fost prilejuită de filmul Quod erat demonstrandum de Andrei Gruzsniczki, un regizor aflat la al doilea lung metraj (după Cealaltă Irină din 2008) şi care, în peisajul cinematografic al anului 2014, a fost, cred, cel mai reprezentativ exponent al „noului cinema” românesc. Noul său film, realizat în alb-⁠negru, pentru a face mai vizibile gri-⁠urile „epocii de aur” (şi filmat de Vivi Drăgan Vasile), se petrece în anul 1984, când un tânăr matematician, Sorin Pârvu (interpretat de Sorin Leoveanu), autor al unei teoreme revoluţionare, ajutat de prietena sa Elena (Ofelia Popii), ia decizia de a-⁠şi publica lucrarea de cercetare într-⁠o revistă de specialitate a unei universităţi americane, fără acordul Partidului Comunist, drept pentru care cei doi ajung pe mâna Securităţii. Printre ceilalţi intCalin-afiserpreţi ai filmului sunt Florin Piersic jr., Şerban Pavlu, Tora Vasilescu, Virgil Ogăşanu, Mihai Călin, Alina Berzunţeanu. Premiera mondială a filmului a avut loc în noiembrie 2013 la festivalul cinematografic din Roma, unde Quod erat demonstrandum a obţinut un premiu important, pentru ca la premiera românească, petrecută peste mai multe luni, filmul să fie încărcat de distincţii internaţionale. Operatorul Cornel Gheorghiţă (care a lucrat, ani de zile, după 1990, în Franţa şi care a debutat ca regizor, în 2009, cu filmul Europolis) a regizat, în 2014, filmul Cripta, povestea stranie a unui afacerist francez (interpretat de actorul francez Serge Riaboukine) care vine la Băile Herculane, unde încearcă să dea lovitura în domeniul imobiliar, dar printr-⁠un joc al întâmplării şi după o suită de peripeţii (în clădirea care îl interesa găseşte o frescă foarte veche), rămâne blocat în imobilul respectiv. Regizorul Adrian Popovici, cu filmul Brâncuşi, din eternitate şi-⁠a depăşit într-⁠o oarecare măsură condiţia filmelor anterioare (Vlad nemuritorul, Un acoperiş deasupra capului, Liceenii, în 53 de ore şi ceva, Toţi copiii Domnului), poate şi datorită scenariului ofertant semnat de Ioan Cărmăzan, Pascal Ilie Virgil, Radu Aneste Petrescu (în care se intersectează trei poveşti dictincte, aceea a sculptorului Constantin Brâncuşi la maturitate, după sosirea la Paris – prietenia cu Modigliani, relaţia amoroasă cu Martha etc. –, povestea studentului în arte plastice Martin Edu – care, în anii instaurării regimului „democrat-⁠popular” a fost condamnat la închisoare pentru că i-⁠a criticat pe membrii Academiei care au refuzat moştenirea artistică pe care ilustrul sculptor vroia s-⁠o lase statului român, pentru ca, după executarea pedepsei, să fie obligat de Securitate să falsifice lucrări ale sculptorului – şi povestea lui Milarepa, un mare învăţat din secolul al XII-⁠lea, adesea citat de Brâncuşi şi Martin Edu. Joacă în film Ioan Andrei Ionescu (Brâncuşi), Iulia Verdeş (Martha), Alexandru Potoceanu (Martin Edu), Claudiu Bleonţ (Milarepa), Vlad Rădescu (secretar P.C.R.)…

Dintre debuturile anului 2014, o primă menţiune pentru filmul Cristinei Iacob #Selfie, o foarte tânără regizoare, realizatoare a unui film tineresc, cu trei eleve neconformiste în prim-⁠plan (interpretate de Crina Semciuc, Olimpia Melinte şi Flavia Hojda), angrenate într-⁠o mică aventură estivală la mare. Filmul a realizat frumoase succese de box-⁠office. De remarcat şi faptul că autoarea a terminat între timp un nou film, Un dar pentru tine (cu Dragoş Bucur şi Raluca Aprodu). Alt debut al anului a fost acela al lui Andrei Gheorghe, cu filmul Planşa, tot un film tineresc (cu buget redus), desfăşurat deasemenea în cadru marin, despre viaţa de fiecare zi a unor scrimeri, printre personajele principale fiind Anda (cu aceeaşi, cuceritoare, Olimpia Melinte), antrenorul ei, Alex (Silvian Vâlcu) şi Mircea (un alt scrimer tânăr, interpretat de Marian Adochiţei). Au debutat în regia de film şi prozatorul Kiki Vasilescu, cu Terapie pentru crimă şi actorul Răzvan Săvescu, cu filmul America, venim!, dar despre ambele filme este vorba în comentariul Danei Duma dintr-o pagină alăturată. A mai debutat în 2014, cu un original documentar de lung metraj, Bucureşti, unde eşti? şi regizorul Vlad Petri. Printre debuturile anului, un loc particular ocupă filmul de scheciuri Love Bus: Cinci poveşti de dragoste din Bucureşti ai cărui autori sunt Roxana Andrei, Mihai Mincan, Florin Babei, Constantin Radu Vasile, Andrei Georgescu, care-⁠şi situează poveştile de dragoste în cinci „locaţii” distincte (Iancului, Drumul Taberei, Unirii, Tineretului, Cişmigiu). În istoria filmului românesc există şi alte câteva filme de scheciuri, numite şi filme-⁠omnibuz, printre care musical-⁠ul De trei ori Bucureşti (1968), cu episoade semnate de Horea Popescu, Mihai Iacob şi Ion Popescu Gopo, apoi antologiile studenţeşti De patru ori start (1984), cu scurt metraje semnate de Cornel Diaconu, Dan Marcoci, Constantin Păun şi Dumitru Dinulescu, sau Vară scurtă (1985), cu episoade datorate regizorilor Wilhelm Winhab, Dan Stoica, Ovidiu Drăgănescu şi Tereza Barta, pentru ca după revoluţie să apară filmele-⁠omnibuz produse de Gabriel Achim Un bărbat urmăreşte o femeie şi O femeie urmăreşte un bărbat, iar în 2009 să aibă loc premiera filmului colectiv scris de Cristian Mungiu Amintiri din epoca de aur. O menţiune suplimentară: spre deosebire de filmele studenţeşti de acum trei decenii, Love Bus este un film omnibuz-⁠concept, adică reprezintă un grupaj de scurt metraje pe o temă dată. În repertoriul anului cinematografic a figurat şi coproducţia Spania-România-Rusia-Franţa, Canibal, regizată de Manuel Martin Cuenca, cu Olimpia Melinte în rol principal (alături de Antonio de la Torre şi Maria Alfonsa Rosso), o prezenţă de-⁠a dreptul captivantă; figurând pe genericele câtorva filme ale anului şi cu o astfel de performanţă artistică, Olimpia Melinte poate fi considerată „actriţa anului”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Calin Caliman

Calin Caliman, critic de film, ziarist, născut la Braşov în data de 17 mai 1935. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1957), apoi al IATC „I.L. Caragiale”, secţia teatrologie – filmologie. Din anul 1959, redactor la revista Contemporanul, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest