Contemporanul » Film » Regizorul Nae Caranfil după 30 de ani

Regizorul Nae Caranfil după 30 de ani

È pericoloso sporgersi, lung metrajul de debut al regizorului Nae Caranfil, un film structurat pe poveşti intersecta(n)te şi perspective multiple ale story-⁠ului cinematografic (cum fusese, la vremea lui, Rashomon de Akira Kurosawa, sau cum avea să fie Pulp Fiction de Quentin Tarantino) a avut premiera mondială la Cannes în 1993. Dintre filmele realizate în prima parte a creaţiei sale, după cum o mărturisea Nae Caranfil în dialogul cu Mihai Fulger din volumul „Noul val în cinematografia românească”,
È pericoloso sporgersi „e cel mai personal, şi mi-⁠a dat cele mai mari satisfacţii imediate”.

Sunt 30 de ani de când regizorul Nae Caranfil termina Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (pe atunci I.A.T.C.), cu un „film de diplomă” fermecător, Frumos e în septembrie la Veneţia (după o schiţă de Tudor Mazilu). În ceea ce mă priveşte, am adunat de-⁠a lungul anilor în cinemateca mea personală, la loc de cinste, câteva poza-art-5-film-nr-05-2014„filme de Institut” care anunţau personalităţi marcante ale cinematografiei naţionale, printre care Viaţa în roz de Dan Piţa, Cercul de Mircea Veroiu, Solo pentru sax de Radu Nicoară şi Relu Moraru, Ciné-⁠verité de Laurenţiu Damian, Arta apărării individuale de Ovidiu Bose Paştina… Filmul Frumos e în septembrie la Veneţia de Nae Caranfil (care ne-⁠a întors gândul – regizorului şi mie – spre Anul trecut la Marienbad de Alain Resnais) face parte din această „listă de suflet”, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că, încă de atunci, din 1984, l-⁠am simţit pe autor drept un emisar al unui „nou cinema” românesc, fapt care va deveni realitate în deceniul următor. Spun asta cu convingerea că, pe cât de adevărat este faptul că un film precum Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu a însemnat începutul unei renaşteri cinematografice naţionale, pe atât de adevărat este faptul că filmele din ultimul deceniu al veacului trecut ale regizorului Nae Caranfil, È pericoloso sporgersi şi Asfalt Tango şi, apoi, în primii ani ai mileniului III, Filantropica, au anunţat şi anticipat revoluţionara renaştere, au deschis chiar porţile recunoaşterii internaţionale a filmului românesc.

È pericoloso sporgersi, lung metrajul de debut al regizorului Nae Caranfil, un film structurat pe poveşti intersecta(n)te şi perspective multiple ale story-⁠ului cinematografic (cum fusese, la vremea lui, Rashomon de Akira Kurosawa, sau cum avea să fie Pulp Fiction de Quentin Tarantino) a avut premiera mondială la Cannes în 1993. Dintre filmele realizate în prima parte a creaţiei sale, după cum o mărturisea Nae Caranfil în dialogul cu Mihai Fulger din volumul „Noul val în cinematografia românească”, È pericoloso sporgersi „e cel mai personal, şi mi-⁠a dat cele mai mari satisfacţii imediate”. Ca autor total (el fiind, deopotrivă, scenarist, regizor, ba chiar şi co-⁠autor al muzicii), Nae Caranfil a făcut din È pericoloso sporgersi un film foarte al lui, cu o poveste voit simplă: un băiat iubea o fată, fata fiind prinsă în mrejele unui „don-⁠juan”… discutabil. O poveste cu trei personaje în prim-⁠plan, o elevă, un actor (pentru care fata simte o atracţie „magnetică”) şi un soldat (îndrăgostit), trei personaje – fiecare cu povestea sa, poveşti care dialoghează, se intersectează, se întâlnesc şi se îndepărtează –, personaje interpretate de actriţa franceză (de origine elveţiană) Nathalie Bonifay, George Alexandru şi – respectiv – Marius Stănescu. La performanţa de autenticitate şi firesc a filmului au contribuit cu toţii, regizor, actori şi director de imagine, operatorul Cristian Comeagă, colaborator de nădejde al regizorului în tentativa creării unei poveşti cinematografice antrenante, originale, fireşti, omeneşti şi emoţionante. Alături de acelaşi director de imagine, regizorul a revenit relativ repede pe ecrane, cu alt film ataşant, realizat tot în combinaţie cu studiouri franceze, Asfalt Tango, a cărui „reţetă de succes” era perfect sinte­tizată într-⁠un prospect publicitar: „Luaţi unsprezece românce frumoase de pică, puneţi-⁠le să viseze la glorie, adăugaţi un impresar dubios şi o femeie de afaceri străină, urcaţi-⁠i pe toţi într-⁠un autobuz cu destinaţia Paris, zguduiţi bine vehiculul şi lansaţi în urmărirea lui un soţ disperat. Rezultatul este un «road movie» care, dată fiind starea dezastruoasă a şoselelor din România, nu poate fi decât o comedie”. Ajunge să adăugăm că „femeia de afaceri străină” era Charlotte Rampling, iar „soţul disperat”, Mircea Diaconu. Chiar dacă autorul este mai circumspect în legătură cu acest film (el spunând la un moment dat despre Asfalt Tango: „Născut cu greu, crescut cu imperfecţiuni. Aşteptări mari, primire amestecată. Scenariu stufos şi regie ezitantă. Aici, Charlotte Rampling rămâne amintirea cea mai luminoasă”), din „exces de zel” probabil, este vorba, cu certitudine, aşa cum spuneam, despre un nou film ataşant al regizorului, care-⁠i confirmă „spiritul ludic şi ironia fină” despre care vorbea şi Dana Duma în schiţa de portret intitulată „Un caz rar de consecvenţă” din volumul citat al criticului Mihai Fulger. Cât despre „amintirea cea mai luminoasă”, aici regizorul Nae Caranfil avea perfectă dreptate, superba actriţă franceză Charlotte Rampling, cea care spunea despre Nae Caranfil – în altă ordine de idei – că este „un Woody Allen al Estului”, ea rămâne, într-⁠adevăr, personajul seducător al filmului Asfalt Tango.

Cea dintâi premieră a regizorului din anii 2000 a fost tot o co-⁠producţie româno-⁠franceză, Filantropica (2002). Personaj principal al acestei savuroase comedii sarcastice despre „moravuri de tranziţie” este un modest profesor de liceu, Ovidiu, care, printr-⁠un „joc al întâmplării” plonjează într-⁠o lume fabuloasă din anii de debut ai veacului XXI, mafia cerşetorilor, o lume reală (nicidecum fictivă) a începutului de nou mileniu, apărută ca o rezultantă directă a dificultăţilor existenţiale din societatea românească post-⁠revoluţionară. Pornind, aşadar, de la o temă cu substrat grav, dramatic, regizorul Nae Caranfil recurge la o abordare originală, punctând scenariul şi filmul cu un umor inteligent, acaparant, cu replici vioaie, spirituale, recomandându-⁠şi încă o dată stilul său atât de personal afirmat în filmele anterioare. Revenind la trama propriu-zisă a filmului, să notăm şi faptul că lumea grobiană adusă pe ecran are şi un „guru”, un ingenios „maestru al combinaţiilor” autohton, omul de afaceri şi „artistul” Pepe, care-⁠şi asumă responsabila funcţie de „textier oficial” al cerşetorimii. Profesorul Ovidiu este Mircea Diaconu, iar interlopul Pepe este Gheorghe Dinică, aşadar avem de a face cu nişte monumentali „poli ai conflictului”. Directorul de imagine Vivi Dră­gan Vasile s-⁠a priceput să înfăţişeze cu maximă expresivitate şi „subteranele” lumii aduse pe ecran. Toate acestea sunt argumente care definespoza-art-5-film2-nr-05-2014c filmul Filantropica drept un prim apogeu al creaţiei regizorale cu „marca” Nae Caranfil. Numai că regizorul mai avusese, printre filmele anterioare, un titlu care ar merita, la rându-⁠i o postare superioară în filmografia cineastului, coproducţia franco-⁠italo-⁠engleză Dolce Farniente, un film din 1998 care n-⁠a ajuns, însă, niciodată – deşi au trecut 16 ani de la premieră! – în circuitul normal al difuzării cinematografice româneşti. Acesta rămâne unul dintre marile regrete ale carierei mele de critic cinematografic, pe care l-⁠am exprimat nu o dată, şi cred că nici azi nu este prea târziu să audă cine trebuie zicala românească cu… mai bine mai târziu decât niciodată. Dolce Farniente este ecranizarea unui roman de largă circulaţie (tradus şi în limba română), „9 zile la Terracina” de Frederic Vitoux, un roman original, axat pe o imaginară întâlnire, în burgul Terracina, între scriitorul Henry Beyle – care nu-⁠şi luase, încă, pseudonimul Stendhal, călător prin Italia, în drum spre Napoli – şi compozitorul italian Rossini, mai tânăr cu nouă ani, care-⁠şi făcuse un nume şi care s-⁠a oprit în aceeaşi localitate de la frontiera regatului, parcurgând un drum în sens opus. Prin confruntarea a două concepţii distincte despre lume şi viaţă, regizorul evoca, totodată, o lume revolută, într-⁠un film cu apăsată „patină de epocă”.

Deşi filmul Filantropica a fost bine (chiar foarte bine) primit, atât de public cât şi de critică, au trecut şase ani până la viitoarea premieră a regizorului Nae Caranfil, superbul film istoric Restul e tăcere, dedicat primului regizor al cinematografiei naţionale, Grigore Brezeanu, şi primului lung metraj al acestuia, din 1912, Independenţa României. Superb este nu numai gestul cineastului de azi de a omagia opera înaintaşilor, ci şi modul în care este reconstituită pe ecran atmosfera Bucureştiului din anul 1911, cu contrastele sale, nori de praf şi parfumuri franţuzeşti, copii desculţi şi toalete elegante, noroaie şi tocuri înalte, în timp ce peste toate acestea apărea un „nou templu al păcatului”, cinematograful, cu fascinaţia, curozităţile şi contradicţiile sale. Vorbind despre cineaştii marcanţi de ieri – mixând armonios realitatea cu ficţiunea – Nae Caranfil s-⁠a gândit, desigur, şi la condiţia actuală a cineastului-⁠autor în relaţia cu producătorii. Ne ajută la extragerea acestor semnificaţii şi punctul de vedere al autorului, exprimat în materialul de presă de la premieră: „Mai mult decât orice, este o poveste despre straniul concubinaj între Artă şi Bani, despre confuzia tragică ce planează peste această fragilă alianţă. Despre Michelangelii şi Papii din toate timpurile”. O singură remarcă în plus: Nae Caranfil descoperă în acest film un director de imagine care avea să devină factor-⁠cheie în afirmarea noului cinema românesc: Marius Panduru…

Şi au mai trecut alţi şase ani până la recenta premieră a regizorului Nae Caranfil, Closer to the Moon (Mai aproape de lună). Din câteva unghiuri de privire, se poate spune că noul film se aseamănă mult cu filmul anterior: este un film inspirat tot de împrejurările legate de crearea unui film. Numai că premisele sunt cu totul altele. Noul film porneşte de la celebrul „caz Ioanid” petrecut la sfârşitul anilor `50 din veacul trecut când patru bărbaţi şi o femeie au pus la cale (şi au executat) un spectaculos jaf asupra unei furgonete a Băncii Naţionale, fiind – după o vreme – arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la moarte. În aşteptarea execuţiei, cei cinci autori ai „marelui jaf comunist” (aşa cum îşi va intitula regizorul Alexandru Solomon, în 2004, documentarul despre întâmplările din 1959) sunt „invitaţi” să participe la un film documentar propagandistic, care să reconstituie povestea lor, fapt petrecut în realitate, rezultatul fiind documentarul de metraj mediu Reconstituire, realizat în 1960 de Virgil Calotescu (proiectat, atunci, cvasi-⁠clandestin, doar în anumite „medii de partid”şi reluat, acum, prin secvenţe emblematice, în post-⁠genericul filmului Closer to the Moon). Realizarea acelui documentar despre „cazul Ioanid” a constituit, pentru Nae Caranfil, pretextul filmului de azi. Este vorba, aşadar, despre un „film cu cheie”, în care personajelor de atunci li se schimbă numele, dar li se păstrează, în linii mari, condiţia socială, ba chiar un film cu „chei înşelătoare” (dacă ţinem seama de faptul că operatorului din filmul de azi i se împrumută prenumele celui care a regizat documentarul de ieri, Virgil), este vorba despre un film care mixează armonios – ca şi filmul anterior – realitatea cu ficţiunea (capacitatea inventivă a autorului fiind de-⁠a dreptul seducătoare), un film în care personajul principal devine singura femeie implicată în hold-⁠up, Alice (de fapt, prima formă a scenariului chiar aşa se chema, „Alice în ţara tovarăşilor”), care, ca şi personajul real, n-⁠a fost executată (fiind gravidă), ba chiar, peste câţiva ani a fost eliberată din închisoare, când au fost amnistiate toate „condamnările politice” şi a emigrat, cu cei doi copii ai ei, în Israel. Filmul este vorbit în engleză (şi subtitrat în română), beneficiază şi de o distribuţie internaţională prestigioasă, cu Vera Farmiga într-⁠un rol ataşant şi „luminos” (precum Charlotte Rampling altădată), Alice, Mark Strong (Max), Tim Plester (Dumi), Harry Lloyd (Virgil), Christian McKay (Yorgu), dar şi cu actori români, printre care Monica Bârlădeanu (Sonia), din echipa de filmare nelipsind directorul de imagine Marius Panduru, din nou performant. Printr-⁠o stranie ironie a sorţii, este vorba şi în recentul film al lui Nae Caranfil despre „straniul concubinaj dintre Artă şi Bani”, deoarece regizorul şi producătorul s-⁠au aflat în „conflict deschis” până la forma finală a peliculei, autorul apărându-⁠şi şi impunându-⁠şi punctul de vedere, consfinţind o nouă şi benefică victorie a Artei.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Calin Caliman

Calin Caliman, critic de film, ziarist, născut la Braşov în data de 17 mai 1935. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1957), apoi al IATC „I.L. Caragiale”, secţia teatrologie – filmologie. Din anul 1959, redactor la revista Contemporanul, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest