Cu lungi cadre care urmăresc ritualurile cotidiene ale câtorva locuitori din zonă, filmul devoalează detalii surprinzătoare despre viaţa unora dintre ei, fără a impune însă o concluzie, lăsând imaginea şi zgomotele locului să vorbească mai expresiv despre problemele lor. Rezultatul este un film de o frumuseţe vizuală tulburătoare, al cărui foşnet misterios te urmăreşte după ce pleci din sala de cinema.
Neobişnuitul aflux festivalier din primăvară ne face să medităm puţin la rostul acestor manifestări cinematografice, din ce în ce mai numeroase şi mai specializate. Merită să ne reamintim declaraţia făcută în anul 2000 de criticul spaniol Fernando Lara, pe atunci director al Festivalului de la Valladolid: „Vor fi binevenite acele iniţiative care permit sosirea pe colonizatele noastre ecrane a acelor pelicule care nu s-ar putea vedea în alte împrejurări. Dar de aici şi până la a fi un autentic festival de cinema, cu exigenţele pe care aceşti termeni le impun, intervine o adevărată prăpastie. Beneficiul personal al unora, dorinţele de a ieşi în faţă ale altora, de a apărea cu orice preţ în mediile de comunicare, sunt la ordinea zilei şi sursa atâtor polemici”. (în cartea Cinema 2000) Că festivalul poate deveni un proces viu de cunoaştere a cinematografului nu cred că se îndoieşte nimeni. Dar un asemenea eveniment se legitimează prin relevanţa şi ecoul filmelor selecţionate, prin numărul de titluri care rămân în sistemul de referinţe cinefile al fiecărui spectator. Dintre cele şase festivaluri primaverale care au solicitat atenţia cinefililor în martie şi aprilile, mă voi opri asupra propunerilor a două dintre ele, Festivalul de Film Bucuresti şi Festivalul Cinepolitica.
Festivalul de Film Bucureşti
Condus de Dana Dumitriu Chelba, festivalul a ajuns la a zecea ediţie oferind o selecţie realizată, ca şi în anii precedenţi, de Andrei Creţulescu. Dintre peliculele competiţiei rămâne memorabilă în primul rând câştigătoarea Trofeului festivalului, Uriaşul cel egoist (The Selfish Giant, regia Clio Barnard) – o interesantă adaptare/ modernizare după opera lui Oscar Wilde , tratată în termenii unei fabule sociale înrădăcinată în situaţia de azi a Marii Britanii. Văzând-o, cinefilii simt nevoia unei analogii cu cinemaul realist şi critic al lui Ken Loach, Mike Leigh sau Andrea Arnold. O surpriză plăcută a fost docu-drama Poveştile noastre (Stories We Tell ) în care regizoarea canadiană Sarah Polley revelează dureroase secrete de familie. La mulţi ani de la dispariţia mamei sale, ea investighează în mediul cunoscuţilor şi prietenilor posibilitatea ca ea să se fi născut în urma unei relaţii extraconjugale. Nici ea, nici tatăl care i-a dat numele şi nici cel natural nu se sfiesc să recunoască adevărul în faţa camerei de filmat. În ciuda premiselor melodramatice, acest 
film premiat pentru regie la festivalul bucureştean e plin de autenticitate şi umor şi se configurează ca o consecinţă estetică viabilă a procesului accelerat de hibridizare a genurilor şi spelciiilor cinematografice, devenind un fel de anti-mockumentary. Tot un film care investighează relaţii de familie bizare, australianul 52 de marţi (52 Tuesdays, regia Sophie Hyde) este povestea unei adolescente ale cărei prime experienţe sentimentale sunt complicate de faptul că mama ei se pregăteşte să devină bărbat.
Un alt film despre adolescenţi dificili, Short Term 12 (regia Destin Cretton), câştigătorul Marelui Premiu al Juriului, povesteşte despre un grup de tineri voluntari dintr-un azil pentru copii cu probleme psihice din California. În palmares a fost reţinut şi filmul georgian In Bloom (regia Nana Ekvtimishvili, Simon Gross), povestea unei maturizări, filmată foarte expresiv de Oleg Mutu, câştigător al Premiului pentru cea mai bună imagine. A mai fost premiat pentru sound design. Upstream Color (regia Shane Carruth), un SF alegoric despre lupta pentru conservarea umanului într-o lume manipulată genetic, în timp ce Murdărie (Filth regia Jon S. Baird), portretul unui poliţist dezaxat, i-a adus actorului James McAvoy o menţiune specială.
Ediţia 2014 a BIFF se va reţine şi graţie peliculei prezentate în gala de deschidere, recent premiata cu Oscar La grande belezza de Paolo Sorrentino. Incursiune pe teritoriul lui Federico Fellini, cu ecouri din La dolce vita dar şi din Roma, filmul lui Sorrentino care descrie splendoarea şi decadenţa capitalei italiene este de asemenea o reflecţie asupra ratării. Autor al unei unice cărţi, eroul, Jep Gambardella, găseşte o scuză în practica jurnalismului de succes pentru ignorarea realităţii propriei inconsistenţe. Neîntrerupta petrecere printre celebrităţi, bizari şi rataţi e rareori întreruptă de momente de grande belezza. Numai pentru imaginea cârdului de păsări flamingo care invadează câteva minute terasa eroului şi filmul se imprimă în memoria cinefilă.
Cinepoltica
La a treia sa ediţie, Festivalul Cinepolitica a reunit în program filme de ficţiune sau documentare sub deviza „singura noastră politică este aceea a cinematografului”. O temă recurentă a peliculelor selectate a fost reconsiderarea unor momente decisive ale istoriei. Tonul a fost dat de Ambasadorul de Volker Schlöndorff, care devoalează detalii puţin cunoscute despre noaptea dintre 24 şi 25 august 1944, când Dietrich von Cholitz, guvernatorul nazist al Parisului, a fost cât pe ce să ia decizia distrugerii totale a capitalei Franţei. Intervenţiile unor personaje care au influenţat renunţarea la nefasta idee, printre care şi consulul Suediei, Raoul Nordling, sunt relatate cu suspans în această dramă despre felul cum a fost salvat Parisul în ultima clipă. Programul Cinepolitica a avut o construcţie simetrică, alegând drept copertă de închidere o superproducţie din China inspirată din alt episod atestat istoric al celui de-al doilea război mondial: Înapoi în 1942 de Xiaogang Feng, ce spune spune povestea exodului provocat de foamete a
populaţiei din provincia Henan. Cu vedete americane precum Tim Robbins şi Adrien Brody în distribuţie, filmul chinez e o construcţie polifonică ce urmăreşte câteva destine individuale dizolvate într-o enormă dramă colectivă. Vinovăţia guvernanţilor care evită să îşi asume soarta a milioane de înfometaţi este foarte clar sugerată şi chiar subliniată prin scenele în care invadatorii japonezi se poartă mai uman cu refugiaţii.
Reinterpretarea unor evenimente din istoria mai recentă a fost intenţia unor autori de documentare din selecţie, ca de pildă Piaţa (Al Midan de Jehane Noujaim) câştigător al Trofeului Cinepolitica. Relatare cronologică a revoltelor recente din piaţa Tahrir din Cairo, filmul acumulează scene ale revoluţiei egiptene destul de familiare din jurnalele de actualităţi, dar articulate într-un discurs menit să elogieze spiritul civic colectiv. Un alt documentar marcant din selecţia Cinepolitica 2014, Fire in the Blood de Dylan Mohan Gray demască cinismul corporatist al celor din industria farmaceuitică aflaţi în spatele deciziei de a refuza să producă la scară mare medicamente care ar fi putut combate flagelul SIDA.
Unul dintre cel mai valoroae filme de ficţiune ale selecţiei, Îngerul morţii (Wacolda), semnat de regizoarea Lucia Puenzo, porneşte de la o realitate istorică, refugiul sinistrului doctor nazist Josef Mengele în Argentina, pentru a construi o dramă de familie cu tentă horror. Cea care descoperă cu groază ocupaţiile „doctorului german” obsedat de puritatea rasei şi manipularea genetică este o adolescentă iniţial fascinată de personalitatea lui. Altă peliculă remarcată a selecţiei (şi câştigătoare a unei Menţiuni speciale) este Paradjanov de Serge Avedikian şi Olena Fetisova.
La celebrarea celor 100 de ani de la naşterea lui Serghei Paradjanov, cineast armean născut în Gruzia şi semnatar al unuia dintre cele mai frumoase filme ucrainiene făcute vreodată, Urmele strămoşilor uitaţi, pelicula biografică insistă asupra persecuţiei politice şi cenzurii permanente cărora acest regizor nonconformist şi capricios le-a fost victimă.
Dar cel mai valoros titlu al ediţiei a fost Zgomotul cartierului (O Som au Redor, Premiul pentru cel mai bun film politic) de Klebel Mendonça Filho, o perlă rară venită din Brazilia. Cronică a vieţii unui cartier elegant din Recife, această poveste corală vorbeşte fără emfază despre inechitate socială. Cu lungi cadre care urmăresc ritualurile cotidiene ale câtorva locuitori din zonă, filmul devoalează detalii surprinzătoare despre viaţa unora dintre ei, fără a impune însă o concluzie, lăsând imaginea şi zgomotele locului să vorbească mai expresiv despre problemele lor. Rezultatul este un film de o frumuseţe vizuală tulburătoare, al cărui foşnet misterios te urmăreşte după ce pleci din sala de cinema.
