Contemporanul » Eseu » Vasile Muscă: Nietzsche şi filologia clasică

Vasile Muscă: Nietzsche şi filologia clasică

Grecia clasică, cu valorile sale universale şi idealul său etern de om şi de cultură, exprimă nevoia spiritului lui Nietzsche, care este, totodată, şi cea a spiritului european al vremii sale, de a găsi un punct cardinal în aventura existenţei omeneşti, după ce omenirea a plonjat în baia relativismului istoric, necesar pentru ca omul să nu se piardă definitiv în pustiul scepticismului istorizant

Nietzsche despre filologia clasică – iată un subiect cu adevărat palpitant, prilej de satisfacţii unice pentru amatorul de a urmări fascinantul spectacol al cunoaşterii de sine. Căci acest subiect înseamnă, de fapt, Nietzsche despre el însuşi şi în acest sens pledează chiar propria sa mărturie – „Filologii sunt asemenea oameni care folosesc sentimentul apăsător pe care îl provoacă infirmitatea proprie omului modern pentru a câştiga cu el bani şi pâine. Îi cunosc, eu însumi sunt unul dintre ei” (Noi, filologii – fr. 170). Mai precis, este vorba de o ipostază a personalităţii spirituale nietzscheene considerată din unghiul evoluţiei sale interne; dar nu o ipostază oarecare, ci una esenţială, nu pentru simplul motiv că este cea dintâi, ci pentru că este cea mai profundă, cea care i-⁠a marcat definitiv orizontul de cultură şi de gândire şi a lăsat o amprentă durabilă în desfăşurarea destinului personal al omului.

Terminarea studiilor de filologie clasică, începute în 1864 la Universitatea din Bonn şi desă­vârşite apoi la cea din Leipzig, sub îndrumarea competentă a profesorului Friedrich Wilhelm Ritschl, socotit prima autoritate în materie din Germania de atunci, îi aduce lui Nietzsche numirea sa în 1869, la recomandarea aceluiaşi Ritschl, ca profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel. Continuând o veche tradiţie ale cărei fire coboară până la Renaştere, Basel reprezintă, încă din epoca lui Erasmus, un important centru al umanismului european. La Universitate activează două nume ce reprezintă, cu o strălucire aproape neegalată de atunci, studiile clasice: Jacob Burckhardt, celebrul istoric de artă şi Ulrich von Willamowitz Moellendorf, socotit până astăzi cel mai mare filolog clasic al tuturor timpurilor. Nietzsche va păşi în această atmosferă de tradiţii umaniste cu propriile sale idei, înnoitoare, revoluţionare în ceea ce priveşte interpretarea fenomenului grec antic, şi care vor deranja prin îndrăzneala lor opinia tradiţională dominantă până atunci. Primele sale contribuţii în domeniu, nişte studii cu privire la operele gnomice, ale lui Theognis, la lirica lui Simonide, la izvoarele lucrării doxografice a lui Diogene Laertios, la tratatul florentin asupra rivalităţii dintre Homer şi Hesiod, i-⁠au atras doar aprecierea şi recomandarea profesorului său Ritschl. Lecţia de deschidere însă, rostită cu ocazia instalării sale la catedră, în data de 28 mai 1869, „Homer şi filologia clasică”, constituie un adevărat scandal pentru comunitatea filologilor şi istoricilor antichităţii.

Intenţia acestei prelegeri inaugurale întrece cu mult sarcinile consacrate ale unei prelegeri rostite într-⁠o asemenea ocazie: ea conţine un manifest declarat în favoarea studiilor clasice, pe baza unei viziuni critice nu numai asupra antichităţii eline, dar şi asupra statutului teoretic al principalei ştiinţe chemate s-⁠o investigheze, filologia clasică. Ideile avansate de Nietzsche dovedesc că el se află deja ancorat pe terenul unei anumite concepţii filosofice, rostindu-⁠şi judecăţile sale ca adept al acestei filosofii, care este cea a lui Schopenhauer. Întâlnirea cu Lumea ca voinţă şi reprezentare se produce din anii studenţiei, încă de prin 1868, la Leipzig, şi familiarizarea cu ideile din ea continuă şi în anii ce urmează, printr-⁠o intensă frecventare şi a altor lucrări ale lui Schopenhauer. Aflat la Naumburg, unde îşi satisface stagiul militar, Nietzsche îi scrie lui Erwin Rohde, nemulţumit de singurătatea la care îl condamnă situaţia sa: „La Naumburg sunt destul de izolat; nu am printre cunoscuţii mei nici vreun filolog, nici vreun iubitor al lui Schopenhauer”. În aceeaşi scrisoare, într-⁠un alt loc, va mărturisi preferinţa pentru Schopenhauer ca o replică la adresa stării în care se află. „Te asigur, tot cu jurământ, că filosofia mea are acum prilejul de a-⁠mi fi de folos practic. N-⁠am simţit până acum nici o clipă de iubire, în schimb am surâs foarte des, ca la auzul unui lucru fabulos. Între timp, ascuns sub burta calului, mai şoptesc «Schopenhauer, ajută-⁠mă» şi când, ajuns acasă epuizat şi năduşit, mă liniştesc aruncând o privire spre chipul de pe masa mea de lucru: ori deschid acum, pentru mine, laolaltă cu Byron, Parerga, mai simpatică decât oricând”. Alte mărturii culese din corespondenţa lui Nietzsche dovedesc atmosfera intens schopenhaueriană a acestor ani. Într-⁠o scrisoare datată a doua jumătate a lui octombrie 1868, adresată din Leipzig lui Paul Deussen, dăm peste o expresie clară a admiraţiei tânărului filolog clasic Nietzsche pentru filosoful Schopenhauer, în legătură cu intenţia de a proceda la elaborarea unei critici a concepţiei sale. „Făcând astfel legătura cu sfârşitul scrisorii tale, lămuresc în acelaşi timp şi problema propunerii pe care presupun că aş fi făcut-⁠o. Dragul meu, «a scrie bine» (dacă într-⁠ade­văr merit acest elogiu: nego ac pernego) nu îndreptăţeşte cu adevărat scrierea unei critici a sistemului lui Schopenhauer; de altfel, nici nu-⁠ţi poţi imagina respectul pe care-⁠l am faţă de acest «geniu de prim rang», dacă presupui că eu (homini pussillullullo) aş avea capacitatea de a răsturna acest uriaş”. Aniversarea la 22 februarie 1869 a 81 de ani de la naşterea lui Schopenhauer – mort în 1860 – aduce noi mărturii semnificative. Cu aceas-tă ocazie Nietzsche mărturiseşte în scrisoarea din 22 februarie 1869, trimisă din Leipzig lui Erwin Rohde – „Dragul meu prieten, astăzi, de ziua lui Schopenhauer, nu am pe nimeni cu care să pot sta de vorbă atât de deschis cum aş face-⁠o cu tine”. Ceva mai încolo, Nietzsche relatează prietenului său sărbătorirea lui Schopenhauer organizată la Plaue, „în apropiere de Brandenburg”, de „un număr de prieteni berlinezi ai lui Schopenhauer”, printre care şi un alt partener de corespondenţa din aceşti ani şi entuziast schopenhauerian, Gersdorff, unde „unchiul a ţinut o scurtă cuvântare, iar după fripturi s-⁠a citit un capitol din postumele lui Schopenhauer”. În această perioadă a unui devotat cult pentru Schopenhauer, se constituie terenul germinativ al principalelor idei susţinute de Nietzsche în prelegerea sa inaugurală. Într-⁠adevăr, din concepţia acestuia, care în ciuda opoziţiei făcute de mediile universitare devenea un factor tot mai important al vieţii spirituale germane a vremii, Nietzsche a putut scoate un nou sens al elenismului, în care accentul cade, în primul rând pe misiunea pedagogică a vechii Grecii în raport cu Europa modernă. De la început, Nietzsche va concepe în acest spirit pedagogic sarcina principală a învăţământului său filologic: el nu va face, în primul rând, dovada unei erudiţii seci care, de fapt, întoarce spatele vieţii, ci caută ca pe altarul închinat antichităţii de studiile clasice, să formeze oameni reali, vii, în care să sădească exigenţa, pornită din îndemnurile filosofiei schopenhaueriene, după o viaţă spirituală superioară în conţinut şi în intensitate, după acel model pe care îl aşază în faţa sa chiar activitatea creatoare a celui care a scris Paierga şi Paralipomena.

Am văzut că Nietzsche a debutat ca filolog clasic dispunând de o solidă pregătire în domeniul studiilor privind lumea antică. Totuşi, în cadrul unui proces mai larg de reconsiderare a tuturor valorilor, el va declara război „ordinului” sau „castei” filologice. „Războiul a fost dintotdeauna marea înţelepciune a tuturor spiritelor devenite prea interiorizate, prea profunde; în rana însăşi stă puterea de tămăduire”. Războiul purtat de Nietzsche contra filologiei clasice şi împotriva celor care o reprezintă, filologii clasici, înseamnă deci depăşirea acestei ipostaze fundamentale în formarea personalităţii sale spirituale şi a orizontului său cultural. Dar înseamnă şi ceva mai mult: o luptă dusă cu sine însuşi, un Nietzsche versus Nietzsche. Numai că, în acest război, cel care l-⁠a declanşat nu avea cum să se întoarcă acasă învins în luptă. Aşezat pe pământul spiritualităţii clasice greceşti, datorită universalităţii idealurilor şi valorilor împărtăşite de Grecia antică, Nietzsche a dobândit un statut special de contemporan al tuturor epocilor istorice; Grecia antică l-⁠a făcut, în fond, anistoric, l-⁠a scos în afara timpului ca „inactual” (unzeitgemäss). „Este, la fel de adevărat, că eu sunt discipolul unor epoci mai vechi, în special al antichităţii greceşti şi că numai în măsura aceasta am putut face în ceea ce mă priveşte, ca fiu al timpului prezent, descoperiri atât de inactuale. Aceasta, profesia mea de filolog clasic, îmi dă voie să spun: nu ştiu ce sens ar putea să aibă astăzi filologia clasică dacă nu acela de a exercita o influenţă inactuală, adică să acţioneze contra timpului, deci asupra timpului şi este, de sperat, în favoarea unui timp ce are să vină”. Raţiunea în faţa căreia, ca supremă instanţă critică, iluminismul convocase tot ceea ce există spre a se justifica pe sine se metamorfozează în cazul lui Nietzsche în raţiunea filologică, aşa cum se încorporează aceasta în demersurile filologiei clasice.

În al doilea rând, pentru că cel care îl învinge pe Nietzsche, filologul clasic, este tot Nietzsche, într-⁠o altă ipostază a metamorfozelor evoluţiei sale spirituale care îl fixează, de data aceasta, în chiar miezul problematicii de viaţă al epocii sale, îl face, altfel zis, „actual”. Deci, Nietzsche, „actualul”, în luptă cu Nietzsche „inactualul”. În numele acestei epoci „actuale”, care este a sa, judecătorul antichităţii îşi va rosti sentinţa sa de condamnare a antichităţii clasice şi a celor chemaţi să o studieze, filologii clasici, fixând pe seama ştiinţei acestora o nouă sarcină. Raportul fundamental dintre cei doi termeni implicaţi în cercetarea antichităţii trebuie răsturnat în mod copernician: nu este vorba de a înţelege prezentul pornind din antichitate, o cunoaştere a antichităţii nu poate avea o viaţă eternă, materia sa este epuizabilă. Inepuizabilă este, însă, acomodarea mereu reînnoită prin care orice epocă se măsoară cu antichitatea. Dacă filologului îi stabilim sarcina de a-⁠şi înţelege mai bine propria epocă cu ajutorul antichităţii, atunci această sarcină este eternă. Aceasta este contradicţia filologiei: în realitate filologii interpretează antichitatea pornind întotdeauna numai din prezent – acum trebuie să înţeleagă prezentul prin antichitate?… La drept vorbind: numai cunoaşterea prezentului poate oferi impuls pentru antichitatea clasică”. (Noi, filologii – fr. 106) Din acest moment se poate institui o sugestivă analogie cu Kant. Răsturnând raportul admis în mod tradiţional de către raţionalism şi empirism, dintre subiect şi obiect în planul general al cunoaşterii, Kant dăduse o „critică a raţiunii pure”. Menirea ei era de a asigura obiectivitatea cunoaşterii naturalist-ştiinţifice dar într-⁠un mod paradoxal, care nu îl elimină pe subiect din ecuaţia cunoaşterii, ci, dimpotrivă, îl instalează chiar în centrul universului cunoaşterii. Nietzsche va proceda într-⁠un mod asemănător: răsturnând raportul dintre subiect şi obiect în planul cunoaşterii istorice; cu alte cuvinte va viza relaţia cognitivă dintre antichitatea clasică greco-⁠latină şi filologul clasic, dând ceea ce, prin analogie cu Kant, s-⁠ar putea numi schiţa unei „critici a raţiunii filologice”. Lucrările publicate în această traducere ilustrează din plin această tendinţă a gândirii sale. Problema obiectivităţii cunoaşterii istorice, după modelul celei naturalist-⁠ştiinţifice întemeiate prin Critica raţiunii pure a lui Kant, o va pune, în epocă, şi Dilthey în acea „critică a raţiunii istorice” care se vrea a fi Introducerea în ştiinţele spiritului (Einleitung in die Geisteswissenschaften” – 1883). Pentru Nietzsche, problema activităţii raţiunii istorice (filologice) se pune în aceşti termeni: a asigura un grad maxim de obiectivitate prin afirmarea maximă a dreptului şi libertăţii subiectului. În mod concret aceasta înseamnă satisfacerea exigenţei de a re­întemeia validitatea studiilor clasice, a filologiei clasice ca ştiinţă sintetică asupra antichităţilor greco-latine prin aşezarea lor într-⁠un cadru filosofic determinat. Nietzsche aspiră, de fapt, să atribuie filologiei clasice un statut cu totul privilegiat în cadrul cunoaşterii istorice, ea formând o disciplină fundamentală, pe care trebuie să-⁠şi sprijine demersurile lor proprii toate celelalte; cum avea să formuleze mai târziu E.R. Curtius acest imperativ, o matematică pe seama ştiinţelor umaniste.

Reabilitarea dimensiunii filosofice a studiilor filologice va fi trecută de Nietzsche în acel adevărat program pentru studiile de filologie clasică care este înfăţişat în lecţia inaugurală. Tema discursului priveşte o problemă de strictă specialitate: este vorba de aşa-⁠numita „problemă homerică”, ce are în miezul ei discuţia privind realitatea istorică a lui Homer şi disputa în legătură cu paternitatea asupra celor două mari epopei: Iliada şi Odiseea. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-⁠lea, când apare în 1795 Prolegomena ad Homerum, a lui Fr. Aug. Wolff, profesor la Universitatea din Halle, „problema homerică” se impune ca preocupare dominantă a filologiei clasice germane pentru întregul secol al XIX-⁠lea. Nietzsche nu fixează discuţia doar în planul strict al filologiei clasice, intervenţia sa depăşind cadrul de specialitate evoluează către o surprinzătoare concluzie teoretică generală. El îşi încheie discursul său cu aceste cuvinte: „Chiar şi unui filolog îi stă bine să restrângă scopul strădaniilor sale şi drumul către aceasta în formula scurtă a unei mărturisiri de credinţă; aşadar, fac aceasta întorcând o vorbă spusă de Seneca: «philosophia facta est que philologia fuit». Cu aceasta vreau să spun că întreaga activitate filologică trebuie să fie circumscrisă de şi cuprinsă într-⁠o concepţie filosofică, în care tot ceea ce este singular şi izolat se evaporă ca ceva de lepădat, încât rămâne din ea numai întregul şi unitarul” (Homer şi filologia clasică). În acest context nu surprinde deloc afirmaţia lui Nietzsche că cele mai mari evenimente din istoria mai recentă a filologiei clasice sunt apariţia lui Goethe, dar mai cu seamă cele ale lui Schopenhauer şi Wagner, tocmai pentru că aceştia dispun de o optică filosofică asupra lumii greceşti şi abia dacă mai trebuie adăugat că pentru Nietzsche personal filosoful către care se îndreaptă opţiunea sa este Schopenhauer, tocmai acela a cărui concepţie, cum am văzut, o descoperă în anii studenţiei şi ale cărui idei îl entuziasmează în această perioadă, când era preocupat de a stabili profilul ştiinţific al filologiei clasice.

Soliditatea ştiinţifică a filologiei clasice suferă din mai multe motive. Între acestea Nietzsche aminteşte de lipsa unei riguroase unităţi conceptuale. Dar, cel mai mult ea suferă din cauza statutului mixt pe care îl are, situându-⁠se la intersecţia unor domenii precum istoria, etica, estetica, adaptând convingeri şi mijloace proprii atât ştiinţelor naturii, cât şi ştiinţelor istorice. „De altfel – spune Nietzsche – trebuie să recunoaştem cinstit că filologia a împrumutat, oarecum, din mai multe ştiinţe şi este ca un fel de licoare vrăjită în care s-⁠au fiert laolaltă cele mai ciudate umori, metale şi oase, mai mult, că ea, în afară de aceasta, conţine un element artistic, cu caracter imperativ în domeniul estetic şi etic, care stă într-⁠o contradicţie, ce poate fi pe deplin gândită, cu atitudinea pur ştiinţifică. Ea este la fel de mult o bucată de istorie, ca şi una de ştiinţă a naturii sau de estetică”. (Homer şi filologia clasică) Imprecizia statutului filologiei clasice se accentu­ează prin tendinţa manifestată la mulţi dintre reprezentanţii ei de a exacerba dimensiunea istorică a studiilor de filologie clasică. De aceasta se leagă toate inconvenienţele care ţin de aşa-⁠numitul „simţ istoric”, unul dintre marile inconveniente ale modernităţii, de care şi filologii clasici se lasă cuceriţi tot mai mult”… În scopul de a-⁠şi salva liniştea, aceşti partizani ai unei vieţi liniştite folosiseră istoria căutând să transforme toate ştiinţele care le-⁠ar fi putut tulbura odihna, în mod particular filosofia şi filologia clasică în discipline istorice. Prin conştiinţa istorică ei au scăpat de entuziasm, căci istoria nu mai era capabilă, după cum a spus-⁠o deja Goethe, să-⁠i provoace. Aceasta era contrar obiceiului acestor atât de puţin filosofici admiratori ai lui nil admirari, atunci când ei căutau să înţeleagă totul cu privire la lumea istorică. Sub acoperirea că urăsc fanatismul şi toleranţa sub toate formele lor, ei urau, de fapt, geniul dominator şi exigenţele tiranice ale unei civilizaţii veritabile; în felul acesta, ei şi-⁠au consacrat toate forţele lor pentru a paraliza, toci, dizolva tot ceea ce părea să promită o viaţă proaspătă şi puternică”. De altfel, Nietzsche însuşi explica caracterul „inactual” al Consideraţiilor sale, faptul că ele merg împotriva curentului general al timpului, tocmai prin această slabă preţuire a simţului istoric ca urmare a consecinţelor negative pe care acesta le are asupra mersului culturii contemporane. „Aceste consideraţii sunt inactuale pentru că eu încerc să înţeleg – scrie Nietzsche – ca un rău, o pagubă, o carenţă, un lucru cu care epoca se mândreşte pe bună dreptate, anume cultura sa istorică, pentru că eu gândesc că suntem chiar cu toţii roşi de febră istorică şi că ar trebui, mai mult sau mai puţin, să ne dăm seama de aceasta”. Depăşirea prejudiciilor cauzate filologiei clasice de o excesivă istoricizare se poate realiza doar prin cultivarea unei atitudini an-⁠istorice şi aceasta presupune o ancorare a studiilor clasice în perimetrul unei concepţii filosofice.

Postat pe poziţiile unei concepţii filosofice generale, care în cazul său este cea a lui Schopenhauer, Nietzsche reclamă o concepţie lucidă cu privire la antichitate, eliberată de falsificări. „Capetele filosofice trebuie să ne pună odată în faţă întreaga socoteală cu antichitatea. Dacă vom avea aceasta, abia atunci vom trece dincolo de ea. Prin greşelile care ne frământă depindem prea mult de antichitate pentru ca, încă multă vreme, să o tratăm cu bunăvoinţă” (fr. 258). În acest context al invitaţiei la luciditate în raportarea la fenomenul antic, trebuie apreciate consideraţiile greceşti ale lui Nietzsche. Grecia clasică, cu valorile sale universale şi idealul său etern de om şi de cultură, exprimă nevoia spiritului lui Nietzsche, care este, totodată, şi cea a spiritului european al vremii sale, de a găsi un punct cardinal în aventura existenţei omeneşti, după ce omenirea a plonjat în baia relativismului istoric, necesar pentru ca omul să nu se piardă definitiv în pustiul scepticismului istorizant. Nietzsche trage un semnal de alarmă: şi acest absolut al istoriei care este Grecia clasică este ameninţat cu relativizarea din două direcţii principale. În primul rând, este vorba de munca filologiei clasice, care duce la o idealizare a Greciei antice şi, în al doilea rând, de faptul că orice raportare la trecut, la ceea ce a fost, făcându-⁠se din perspectiva prezentului, a ceea ce este, se procedează, implicit, la o relativizare. În ambele cazuri vina cade, cum se poate observa, asupra filologilor clasici. În opoziţie cu aceştia, sarcina lui Nietzsche este de a stabili ce poate să rămână din Elada eternă ca un reper absolut pentru istorie înţeleasă ca domeniul prin excelenţă al relativului.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest