Contemporanul » Eseu » Vasile Muscă: Kant şi Goethe – reprezentanţi ai umanismului valorilor absolute

Vasile Muscă: Kant şi Goethe – reprezentanţi ai umanismului valorilor absolute

Kant şi Goethe s-⁠au apropiat de „lumea istorică” pe două căi diferite, chiar opuse, dar, în mod esenţial, pentru fiecare dintre ei istoria constituie procesul progresiv al vieţii universale

Într-⁠un număr anterior al revistei am reprezentat fenomenul cultural pe care l-⁠am numit al umanismului valorilor universale ca o trăsătură definitorie a culturii europene. Geneza şi mai ales împrejurările istorice specifice în care s-⁠a dezvoltat umanismul european au asociat fizionomia sa spirituală cu imperativul afirmării unor valori universale. Kant şi Goethe au încorporat la cota cea mai înal­tă această universalitate. În faţa ameninţării crescânde a unui război european, în izbucnirea căruia pentru început puţini credeau cu toată seriozitatea, apelul la valorile care au fundamentat unitatea şi solidaritatea europeană constituie în viziunea epocii o posibilă modalitate de a preîntâmpina dezastrul ce se anunţă.

* * *

În anii de la începutul secolului trecut când ameninţarea războiului plutea deasupra Europei, unul din spiritele cele mai mari şi mai lucide ale epocii, filosoful şi sociologul german Georg ORBITA-ZEULUISimmel (1858-⁠1918), moare în 1906, SCRIE o cărţulie având ca titlu „Kant şi Goethe” („Kant und Goethe”), iar ca subtitlu „Contribuţie la istoria concepţiei moderne despre lume” („Goeslichte der modernen Weltanschauung”).

Kant şi Goethe reprezintă două momente semnificative, complementare în opoziţia lor, ale spiritului german aflat la hotarul secolelor al XVIII-⁠lea şi al XIX-⁠lea. Pentru G. Simmel, Kant şi Goethe au constituit tema predilectă a unor preocupări de viaţă. Acum în 1906, cu câţiva ani înaintea izbucnirii primului război mondial, G. Simmel revine încă o dată şi pentru ultima oară la impunătoarele figuri ale lui Kant şi Goethe. Simmel însuşi şi-⁠a conceput cartea ca o mică şi densă contribuţie la istoria concepţiei moderne despre lume, luând ca punct central al acesteia două personalităţi prin care spiritul german şi-⁠a atins cota cea mai înaltă de afirmare a universalităţii sale. O carte ce adună pe coperta ei nume ca cele ale lui Kant şi Goethe, dar şi Georg Simmel, era destinată de la început unui larg succes public pe care, de altfel, l-⁠a şi obţinut. În esenţă, ea constituie o relectură, profundă şi originală, a doi dintre gânditorii care au influenţat hotărâtor destinul filosofic al Europei, din perspectiva unuia dintre cei mai mari intelectuali pe care Europa i-⁠a avut la hotarul secolelor al XIX-⁠lea şi al XX-⁠lea, Georg Simmel. Acesta se apleacă cu veneraţie asupra providenţialelor figuri ale lui Kant şi Goethe, aşezându-⁠i într-⁠o opoziţie, sub multe aspecte polară. În felul acesta fiecare din cei doi a devenit o figură tutelară, emblematică, în direcţia cărora trebuie să se îndrepte spiritul german înaintea confruntării sale cu spiritul european, cu europenitatea ca atare. Autorul „Criticii raţiunii pure” şi cel al lui „Faust” reprezintă două certitudini incontestabile ale universalităţii spiritului german, două din piscurile cele mai înalte ale acelei spiritualităţi pe care creaţiile spiritului german au reuşit să le realizeze. De fapt, cartea lui Georg Simmel oferă spaţiul de întâlnire a trei vârste diferite ale culturii germane: Kant şi iluminismul cu deschiderile pe care le aduce; Goethe cu împlinirea promisiunilor clasiciste cu prelungirea sa înspre romantism şi Simmel ca una din expresiile cele mai strălucite ale esenţei culturii burgheze până la criza primului războiului mondial.

* * *

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-⁠lea, celebrul istoric neokantian al filosofiei, Wilhelm Windelband (1848-⁠1915), din aceeaşi generaţie spirituală cu Simmel, în cunoscuta sa „Die Gechichte der neuren Philosophie” (I-⁠1878, II-⁠1880) îi apropie în consideraţiile sale pe Goethe şi Kant ca două întrupări exemplare ale universalităţii germane. Pentru W. Windelband trăsătura dominantă a vieţii culturale germane aflată la hotarul dintre secolul al XVIII-⁠lea şi al XIX-⁠lea în procesul dobândirii caracterului ei naţional german o constituie strânsa împletire dintre evoluţiile filosofiei literaturii şi cele ale filosofiei, mişcarea lor progresivă împreună, astfel încât contemporaneitatea (gegenwärtigkeit) dintre Kant şi Goethe reprezintă evenimentul central al epocii. „Fermentaţia (die Gärung) culturii generale germane s-⁠a distilat în cel mai mare poet modern – în Goethe; fermentaţia filosofiei germane s-⁠a distilat în cel mai mare filosof modern – în Kant” (W. Windelband – „Geschichte der neuren Philosophie”; Liepzig, Breitkopf und Härtel, 1919, vol. I, p.600). În cadrul acestui proces evolutiv literar-⁠filosofic „Critica puterii de judecată” (1790), ultima dintre criticile kantiene constituie adevărată cheie de boltă, care încearcă, şi într-⁠o anumită măsură reuşeşte, să mijlocească între cele două anterioare, între raţiunea teoretică şi raţiunea practică. În ea, un Goethe şi un Schiller – spune Windelband – au găsit explicaţia teoretică a procesului de creaţie ai cărui protagonist au fost când şi-⁠au elaborat marile lor opere. „Ea – scrie W. Windelband referidu-⁠se la cea de-⁠a treia critică kantiană – conţine momentul crucial al istoriei culturii germane: marele filosof gândind pe marele poet – Kant construind conceptul goetheian de poezie.” (Ibidem, Vol. II, p. 182).

Dar, deşi dezbătută pe mai toate laturile sale, relaţia dintre Goethe şi Kant este în continuare deschisă unor discuţii. „Alături de Goethe stă însă Kant – şi relaţia dintre cei doi la fel ca puterea fundamentală pe care fiecare dintre ei o deţine în evoluţia spirituală germană, constituie încă o problemă, în ciuda tuturor dezbaterilor consacrate acestui subiect. (E. Cassirer – „Freiheit und Form Studien zur deutschen Geistesgeschichte”, Berlin, Brunolassirer”, 1916, p. XI). Eseul de faţă încearcă o mică intervenţie în desfăşurarea acestor discuţii.

* * *

Lumea modernă începând cu constituirea aşa numitelor ştiinţe exacte ale naturii, este dominată de sciziunea categorică dintre subiect şi obiect. Pe de-⁠o parte, subiectul, cel care cunoaşte, pe de altă parte, obiectul, cel care urmează să fie cunoscut. Legătura strânsă cu principalele momente ale dezvoltării ştiinţelor naturii a impus filosofiei moderne un caracter predominant gnoseologic care se va afirma tot mai pregnant până la criticismul kantian. Într-⁠un moment de vârf al gândirii moderne pentru Kant problema nu o mai constituie existenţa lucrurilor, ci, dintr-⁠o optică cu totul nouă, cunoaşterea lucrurilor.
„Contradicţia dintre subiect şi obiect este cea căreia modernitatea i-⁠a dat forma celei mai ascuţite opoziţii. Eul gânditor (das denkendelch) s-⁠a simţit suveran în raport cu lumea întreagă pe care şi-⁠a reprezentat-⁠o el însuşi: „gândesc deci exist – şi deci, de asemenea, lumea există” – devine cu toate variaţiile şi dezvoltările pe care această formulă le-⁠a suferit, singura certitudine de nezdruncinat a existenţei” (G. Simmel – „Goeslichte der modernen Weltanschauung” – Liepzig, Kurt Wolff Werlag, 1916, p. 7). Pentru depăşirea acestui dualism originar s-⁠au născut două concepţii privind restabilirea unei unităţi superioare prin care acesta să fie anihilat şi depăşit: cea kantiană şi cea goetheană. În primul rând Kant. „Este fapta extraordinară a lui Kant de a fi ridicat pe culmea sa subiectivismul epocii moderne, suveranitatea Eului şi ireductibilitatea sa la ceea ce este material, fără ca prin aceasta să abandoneze câtuşi de puţin consistenţa şi importanţa lumii obiective” (pp. 11-⁠12).

Aşadar, principala trăsătură prin care se detaşează lumea modernă încă de la începuturile sale este dualitatea ei constitutivă. Mentalitatea modernă, în evoluţiile sale tot mai hotărâte în planul cunoaşterii ştiinţifice a naturii, ajunge să fie dominată de opoziţia care pune faţă în faţă subiectul (subiectivitatea) şi obiectul (obiectivitatea). În opoziţia lor categorică se poate urmări drumul spiritului modern până în punctul său de deplină maturitate, pe care îl atinge odată cu Kant. În filosofia kantiană subiectul îşi asumă în deplină cunoştinţă de cauză rolul de a fi cel care cunoaşte obiectul. Se pune acum marea întrebare: Cum poate fi cunoaşterea ferită de inevitabilele sale pete de subiectivitate dacă în centrul ei se află subiectul al cărui produs este. Sau, altfel zis, cum îşi poate ea asigura totala sa obiectivitate pentru a putea fi acea imagine pe deplin ştiinţifică a realităţii de care practica omenească transformatoare are atâta nevoie pentru a-⁠l instala pe om ca „dominus naturae” (Bacon). Kant vine în acest sens cu o concepţie pe cât de nouă pe atât de revoluţionară care răstoarnă total datele admise până atunci ale ideii de subiect dar şi ale actului cunoaşterii ca principala sarcină a acestuia. Concepţia kantiană îmbracă aspectul de paradox: subiectul şi subiectivitatea apar ca creatoare şi garant al obiectivităţii. Subiectul este dotat cu nişte capacităţi înnăscute de a produce şi asigura obiectivitatea. Pe acest motiv obiectul nu urmează să fie înlăturat din centrul cunoaşterii; datorită acestei înzestrări native a sa, cu cât gradul de implicare al subiectului în cunoaştere sporeşte, cunoaşterea nu e ameninţată să cadă în subiectivism, ci dimpotrivă, îşi consolidează obiectivitatea. Se fundamentează astfel o identitate între subiectiv şi obiectiv, între Eu şi lume, în care legile gândirii, ale activităţii noastre spirituale sunt şi legile lucrurilor însăşi. Raţiunea, îndrăzneşte să spună aceasta Kant – observă Simmel – „prescrie naturii legile sale, căci „natura”, ceea ce înseamnă o conexiune necesară inteligibilă a existentelor va fi un haos de impresii sensibile, numai un material orb (blassen blinden Materials) prin aceea că ea va fi aranjată în şiruri regulate de către forţele ordonatoare ale raţiunii noastre.” (p. 13). Soluţia kantiană la problema fundamentală dintre subiect şi obiect spune că „acestei opoziţii îi sunt, în general, subordonate faptele conştiinţei şi ale cunoaşterii, cu tot ceea ce este străin în conţinutul ei lumea va fi determinată prin faptul că o cunoaştem.” (p. 14).

* * *

Gândirea lui Goethe procedează după un cu totul alt principiu (nach einer ganz anderen Norm) pentru a obţine unitatea elementelor în discuţie. Lui îi lipseşte – notează G. Simmel – tendinţa proprie a filosofiei ca ştiinţă de a ridica „sentimentul nostru al valorii şi al conexiunii lumii ca întreg în sfera conceptelor abstracte” (unser Gefühl vom Wert und Zusammenhang des Weltganzen in die Sphäse abstrakter Begriffe zu erheben) (p. 17).

Unitatea dintre natură şi spirit Goethe nu o surprinde în mediul gândirii abstracte, ci ca o manifestare a simţului său nemijlocit de factură artistică a lumii prin admiterea spiritualităţii naturii şi a naturalităţii spiritualului (Geistigkeit der Natur und der Natürlichkeit des Geistes – p. 21). „Trăsătura fundamentală – observă G. Simmel – prin care viziunea lui asupra lumii se distinge de cea a lui Kant constă în faptul că el caută unitatea principiului subiectiv şi a principiului obiectiv, a naturii şi a spiritului în sânul fenomenului însuşi. Natura, aşa cum se manifestă ea în mod concret în faţa ochilor noştri este pentru el produsul imediat şi dovada ce atestă nişte puteri spirituale, prezenţa unor idei care o modelează” (pp. 20-⁠21). În planul unei comparaţii pe care G. Simmel o întreprinde, filosofia lui Goethe se aseamănă unei lăute (Goethes Philosophie gleicht den Lauten) care face ca sentimentele noastre de plăcere şi durere să sune nemijlocit în timp ce filosofia ştiinţifică (während die wissenschrftliche Philosophie den Warten gleicht) se aseamănă cuvintelor prin care desemnăm aceste sentimente în planul limbii şi al ideilor.

* * *

Priviţi din perspectiva mai largă a mediului spiritual german în care au acţionat, în ciuda deosebirilor care i-⁠au separat într-⁠un mod complementar, cei doi, Kant şi Goethe, sunt legaţi unul de altul ca două forţe fundamentale ale vieţii culturale germane de la hotarul secolelor al XVIII-⁠lea şi al XIX-⁠lea. Ceea ce îl desparte pe Goethe de Kant îl apropie, în schimb, de Hegel. „Goethe şi Hegel – declară un bun cunoscător al epocii, Hermann Glockner – se înrudesc unul cu celălalt şi noi avem dreptul de a vorbi despre concepţia lumii goetheană-⁠hegeliană” (H. Glockner – „Hegel” – Stuttgart, Frammans, Bd. II, 1924, p. XIX). Împreună Goethe şi Hegel stau în consonanţă prin credinţa comună în cunoaşterea absolută, în posibilitatea unei ştiinţe a Absolutului. Desigur, acesta nu se poate realiza toată dintr-⁠odată printr-⁠un soi de intuiţie spontană a Absolutului, ci doar print-⁠o dezvoltare istorică în trepte, realizată prin fragmente progresive. Convingerea aceasta o întâlnim şi la Hegel şi la Goethe, anume că istoria este menită să îndeplinească un rol de înaltă demnitate metafizică. Există principii ale metafizicului activate în viaţa istorică a umanităţii ca atare ce se pot realiza afectiv doar în cadrul progresiv ferit de existenţa omenirii. Ceea ce oferă lui Kant experienţa de viaţă spirituală tipic germană din secolul luminilor este marea descoperire a iluminismului, a celui german în special, cea a „lumii istorice” (E. Cassirer). Goethe a contribuit şi el la afirmarea ideii de istorie pe care a descoperit-⁠o prin mijloace proprii pe baza experienţei sale de viaţă. Kant şi Goethe s-⁠au apropiat de „lumea istorică” pe două căi diferite, chiar opuse, dar, în mod esenţial, pentru fiecare dintre ei istoria constituie procesul progresiv al vieţii universale. Înţelegerea finalistă, teleologică, le este comună amândurora – istoria este concepută ca o activitate depusă în slujba unui scop nerealizat încă, indiferent cum s-⁠ar numi acesta la fiecare dintre ei. Dar care poate fi realizat prin achiziţiile de fiecare dată ale progresului istoric desfăşurat pe dimensiunea infinită a timpului. De altfel, contribuţiile hotărâtoare ale lui Goethe la evoluţiile gândirii istorice au fost recunoscute întocmai ca cele ale lui Kant. (Tr. Meinche – „Goethe” în „Die Enstehung des Historismus”, München & Berlin, Oldenburg, 1936, Vol. II, pp. 480-⁠631; E. Cassirer – „Goethe und die geschichtliche Welt” în „Goethe und die geschichtliche Welt”, Hamburg, Felix Meiner, 1995, pp. 1-⁠26).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest