Toţi aceia a căror conştiinţă de sine s-a făurit în împrejurările de un tragism dur şi răvăşitor al evenimentelor primului război mondial – numit cu îndreptăţire pentru noi românii „marele război de întregire al neamului” – au păşit după aceea în viaţă cu sentimentul că sunt legaţi între ei prin firele unei solidarităţi durabile ce face din ei o generaţie. S-ar putea numi, cum s-a şi numit, de altfel, „generaţia marii uniri”.
O generaţie se defineşte în primul rând prin conştiinţa fermă a misiunii sale de cultură. În acest caz, generaţiile culturale nu se suprapun perfect peste generaţiile biologice, unele pot fi mai întinse sau mai restrânse decât celelalte. Evenimentul făuririi României Mari, al Marii Uniri, este acela care a dat acestei generaţii impulsul hotărâtor în 
proiectele sale culturale. Dar, trebuie menţionat şi aceasta, eşecul acestei construcţii politice, după nici două decenii de istorie, a oferit cadrul general al evoluţiilor culturale ale generaţiei ’27, a lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, pentru a ne restrânge doar la numele cele mai reprezentative. În esenţă, trecând de la „generaţia Marii Uniri” la „generaţia ’27”, sarcina culturală a momentului nu s-a schimbat în datele sale principale. Cum totul în istoria modernă a românilor porneşte de la o înapoiere colosală de aproape două secole în toate planurile şi domeniile vieţii naţionale, misiunea generaţiei lui L. Blaga, D.D. Roşca şi a celorlalţi, la fel ca a celor anterioare ca şi a celor care le-au urmat, în bună parte actuală şi astăzi, a constituit-o recuperarea acestor întârzieri şi înălţarea culturii româneşti la un nivel cu adevărat european. Când şi-au dat seama de dificultăţile îndeplinirii acestei sarcini, reprezentanţii generaţiei ’27 s-au lăsat devastaţi de chinuitoarea obsesie: cum poate fi cineva mare venind dintr-o cultură mica. Răspunsul lor a fost, în esenţă, unul simplu: schimbând cultura. Şi mulţi dintre cei mai eminenţi au ales calea exilului. Europenizarea „sincronizarea”, cum o numeşte Eugen Lovinescu, după câte se pare este menită să rămână o sarcină de o permanentă actualitate a culturii româneşti.
„Generaţia Marii Uniri” a fost şi prima dintr-o campanie, într-adevăr, serioasă, de europenizare a ţării şi a culturii româneşti. „Până atunci, predecesorii noştri şi noi, tinerii intelectuali ardeleni, nu visam decât Unirea cu Ţara – 
mărturiseşte D.D. Roşca într-un interviu de un puternic caracter memorialistic. – Odată cu sfârşitul războiului, Ţara reîntregită crea cadrul potrivit şi obligaţia generaţiei noastre de a se integra cu valorile ei proprii în contextul culturii româneşti europene. Am înţeles că venise momentul, că noi eram cei obligaţi să depăşim nivelul cultural de până atunci al României, să-i lichidăm, dacă va fi posibil, restanţele, să-l aducem oarecum la zi. Îmi amintesc că în primii ani de Universitate, în planurile şi discuţiile de prietenul meu Blaga, mereu revenea şi dorinţa de a face ceva care să depăşească ceea ce fusese până atunci. Dar, pentru aceasta, trebuia să ne creăm mai întâi pe noi înşine. Să căutăm să rămânem în cetăţile de mare cultură cât mai mult, obişnuia să exclame Blaga, să ne întoarcem acasă la 40 de ani, deplin formaţi. Marea obligaţie a generaţiei noastre era de a deveni una din generaţiile româneşti europene ale vremii”. Formată încă de la începuturile sale moderne – D. Cantemir şi iluminismul Şcolii ardelene, sau coborând ceva şi mai mult în timp înspre umanismul cronicarilor – sub semnul valorilor universalului, ajunsă la momentul de răscruce al maturităţii sale spirituale, cultura românească năzuieşte acum să-şi aducă contribuţia sa proprie la edificarea universalului culturii europene.
S-a născut şi consolidat, astfel, sub semnul misiunii spirituale comune conştiinţa solidarităţii interioare de aspiraţii şi idealuri ale unei generaţii în cadrul căreia cei doi ardeleni, Lucian Blaga şi D. D. Roşca erau chemaţi să ocupe un loc de 
frunte. Trăsătură distinctivă a generaţiei sale intelectuale. D.D. Roşca a identificat-o tocmai într-o largă deschidere către universal, eliberată de orice prejudecăţi care limitează. Recurgem la un cunoscut text, tot din D.D. Roşca, în scrisul căruia ideea de generaţie este frecventată mai des: „Fac parte – scria cu mândrie D.D. Roşca – dintr-o generaţie intelectuală care, cu puţine excepţii, au luptat şi luptă cu putere să-şi păstreze mintea înţelegătoare pentru toate formele de viaţă şi de creaţie omenească, sub orice latitudine geografică şi în orice epocă s-ar manifesta ele. Generaţia mea a citit cu nespusă încântare slova românească a lui Eminescu şi Creangă, dar şi-a hrănit cu nesaţ sufletul şi cu cântecul străin al lui Baudelaire şi Rainer Maria Rilke. Noi am crezut şi credem că e semn de prostie să-ţi închipui că Descartes e mai puţin adânc decât Heidegger sau Kierkegaard, pentru că e neasemănat mai limpede decât aceştia. N-am susţinut că Goethe ar fi fost mai de soi şi mai minunat reprezentant al poporului german dacă ar fi fost mai puţin „universal” decât a fost. Semn de graţie am văzut şi la aceia care cred că Cehov e „mai lipsit de miez” decât Dostoievski numai pentru că e mai mare artist decât Dostoievski. În sfârşit, mulţi dintre noi ne-am simţit mai mândri de omenia noastră după un ceas de citire din naiva şi splendida Avenir de la science decât după zile întregi de zăbavă pe paginile bogatei şi splendidei Origin of Species”. Minunat trasat profil intelectual de grup al unei generaţii, făcut din elemente ca gustul pentru universal, lipsă de prejudecăţi, refuz al dogmatismului şi apetit către exerciţiul spiritului critic.
Obsesia câtorva generaţii culturale anterioare momentului primului război mondial a fost acea de a intra în marea incintă a culturii europene. Visul acesta a prins corp mai întâi în programul cultural al generaţiei paşoptiste. După ei, cei mai mulţi dintre reprezentaţii generaţiei dinainte de şi de după primul război mondial erau conştienţi că această performanţă culturală nu se putea înfăptui decât sub arcadele unei porţi împodobite cu valorile universalului. „Fără să ignorăm marile valori create anterior – nota şi Tudor Vianu – aveam impresia că stilul culturii române dinainte de primul război mondial era un «stil provincial», insuficient în aria culturii universale. Problema generaţiei noastre a fost aceea a găsirii stilului major al culturii române: vream să ne spunem cuvântul referitor la toate marile probleme ale lumii, să dăm răspunsul nostru ca reprezentanţi ai poporului român tuturor întrebărilor care frământă lumea”.
Aşadar, toţi aceia a căror conştiinţă de sine s-a făurit în împrejurările de un tragism dur şi răvăşitor al evenimentelor primului război mondial – numit cu îndreptăţire pentru noi românii „marele război de întregire al neamului” – au păşit
după aceea în viaţă cu sentimentul că sunt legaţi între ei prin firele unei solidarităţi durabile ce face din ei o generaţie. S-ar putea numi, cum s-a şi numit, de altfel, „generaţia marii uniri”. Cu orice generaţie conştientă de misiunea sa, debutează şi un puternic sentiment al unui nou început absolut în lumea culturii, de care membrii ei se lasă pătrunşi. Aşa s-a întâmplat aceasta, de pildă, în cultura germană, odată cu marea generaţie de gânditori şi poeţi ce i-a urmat lui Kant, a idealismului post-kantian. Kant a pus doar fundamentele spirituale ale epocii, construcţia abia urma să înceapă – „Epoca – scrie R. Kroner, referindu-se la acest moment al culturii germane – este pătrunsă de un suflu de speranţă eshatologică la fel ca în epoca naşterii creştinismului”. De anul nou 1799, Hölderlin îi scrie fratelui său ilustrând acest sentiment al noii generaţii post-kantiene – „Kant este doar un Moise al naţiunii noastre; el ne conduce din robia Egiptului în deşertul liber şi solitar al speculaţiei sale”. La noi, la fel cu generaţia anterioară aceleia a Marii Uniri, condusă autoritar de Titu Maiorescu, pe care, într-o remarcabila lucrare a sa, Nicolae Manolescu a încercat să-l recupereze prin prisma unei psihologii pe care a numit-o adamică.
Cei doi gânditori ardeleni, care şi-au realizat formarea intelectuală – aşa cum a arătat D.D. Roşca sub semnul Universalului – au precizat în termeni clari, univoci, înţelesul pe care gândirea lor îl atribuie universalului în planul culturii, în opoziţie mai ales cu iraţionalismul de care au încercat să se detaşeze indiferent de forma pe care acesta ar fi îmbrăcat-o. Numeroşi filosofi şi sociologi ai epocii, de orientări din cele mai felurite, puneau sub semnul întrebării valabilitatea noţiunii de progres elaborată de iluminismul secolului al XVIII-lea, plasându-se pe poziţiile unui pluralism relativist şi indeterminist, susţinut pe o ontologie de tip monadologic ce fragmentează viaţa universală a spiritului făcută din principii şi valori valabile pentru toată omenirea ca atare. Istoria culturii omeneşti este desfăcută în compartimente distincte, „create de misterioase şi specifice sensibilităţi spaţiale”, care, la fel ca în cazul lui Spengler, nu comunică în nici un fel între ele. O lume a culturilor în care i-relaţionarea lor împinge în plin i-raţionalism. D.D. Roşca şi L. Blaga, dar, mai ales, primul, în calitatea sa de istoric al filosofiei se pronunţă cu convingere, în termeni răspicaţi, pentru realitatea progresului istoric, susţinând „că există, implicit, şi o umanitate civilizată formată din popoare numeroase”. În spaţiul nostru european, cel puţin de la greci încoace, se arată în splendidul eseu „Minunea greacă”, există cultură şi progres cultural, dar şi comunicare între culturi pe canalele a numeroase relaţii de influenţă.
Rezultatul acestui progres continuu ce se poate urmări în planul vieţii spirituale a omenirii, se concretizează într-un corp de valori comune, numite de autorul Existenţei tragice, „valori veşnice” – „dincolo de deosebirile trupeşti şi sufleteşti care despart neamurile, există un patrimoniu spiritual comun, bun al tuturor seminţiilor Pământului. 
Patrimoniul moral constituit în cursul câtorva veacuri de lupte şi jertfe, din câteva valori ce se impun cu evidenţă constrângătoare tuturor conştiinţelor”. Tabela acestor „valori veşnice” se înfăţişează ca un produs al creaţiei de cultură care nu poate fi derivat pur şi simplu din conţinutul naturii. „Toate popoarele civilizate ale Europei – precizează gânditorul român – şi-au adus contribuţia lor la făurirea acestui ideal, la elaborarea acestei table de valori. Conştiinţa continentului nostru nu va putea renunţa la acest ideal fără ca naţiunile europene să nu cadă în barbarie”. În ceea ce îl priveşte pe Lucian Blaga, în filosofia sa a culturii, acesta s-a străduit să descifreze specificul naţional al aportului cultural al românilor în formula devenită celebră a „ spaţiului mioritic”. Patrimoniul acesta de „valori veşnice” pe care „nici un individ şi nici un popor nu le poate nega fără să renunţe în acelaşi timp la omenia lui”, acceptate de toate popoarele ca un rezultat al manifestării geniului lor creator, formează expresia universalului din om, omenirea în ipostaza universalităţii sale, umanitatea ca atare, aşa cum este ea privită de la Herder şi Goethe încoace. Căci aceste „valori veşnice” – adaugă D.D. Roşca – „intră ca note definitorii (deci de neeliminat) în singura definiţie justă ce poate fi dată conceptelor de om şi de umanitate civilizată”.
De pe poziţiile raţiunii, D.D. Roşca întocmai ca Lucian Blaga, de altfel, în ciuda deviaţiilor gândirii sale în direcţia unui iraţionalism cu o tentă mistică, vor opta în favoarea valorii cardinale a universalului înţeles ca tezaurul comun de umanitate, conţinut de un individ sau de o comunitate naţională. Dar – trebuie menţionat imediat – de pe poziţiile unei raţiuni elastice şi largi, dialectice după modelul hegelian al universalului concret, ca în cazul lui D.D. Roşca. Într-un universal astfel înţeles, individualul nu poate fi şters de pe pânza realităţii, ci dobândeşte imprescriptibile drepturi la existenţă şi manifestare. În sfârşit, o raţiune care nu sacrifică individualul concret în favoarea universalului abstract, ci împacă aceşti doi termeni opuşi în unitatea dialectică superioară a unui universal concret pentru a asimila individualul, iar nu pentru a-l respinge. Din unghiul unei astfel de raţiuni cu caracter sintetic, umanitatea ce se înfăţişează ca mozaicul pestriţ al popoarelor şi naţiunilor lumii, conlucrând în vederea realizării unui ideal comun de umanitate, susţinut de nişte „valori veşnice”, formează un universal concret. Astfel, cei doi termeni opuşi între care pare a pendula gândirea lui D.D. Roşca, încercând să stabilească între ei formula conciliatoare a unei sinteze cu caracter dialectic, sunt universalul culturii şi individualul naţiunii, reuniţi în ideea încăpătoare a acelui universal concret care este umanitatea.
O atare sinteză dialectică se poate dobândi doar pe terenul unei gândiri raţionaliste, cu vocaţia universalului, care procedează filosofic.
Aceste condiţii care ţin de ambianţa formării şi afirmării generaţiei pe care am numit-o a „Marii Uniri” explică umanismul larg al concepţiei gânditorilor care o alcătuiesc, deschiderea largă operată către viitor.
