Contemporanul » Eseu » Sub semnul mitului

Sub semnul mitului

Un peisaj din Francis Jammes desenat de un intelectual cu simţurile la pândă şi cu spiritul obsedat de fantasmele firii şi de mesajele universului. Florile de mac îi par mari stropi de sânge căzuţi în grădina Ghetsemani de pe fruntea lui Iisus. Din cer cad leneşi fulgi moi care troienesc pacea de scrum a lumii.

Bucolismul spiritualizat găseşte o ex­pre­sie mai filosofică şi mai originală în Paşii profetului, acolo unde Blaga pune ideile sale sub semnul mitului lui Pan. Un zeu, aici, bătrân şi orb, în ultimele zile ale mitologiei ameninţate de o nouă religie: creştinismul. Clasicismul elen este adus pe tărâm românesc şi confruntat cu seducţiile lumii vegetale. O veritabilă terapie de lumini şi miracole campestre, ca într-⁠o pictură savant naivă. Pan este adăpat de rouă, pipăie mugurii şi caută corniţele mieilor pentru a presimţi semnele primăverii (Pan). Carii neadormiţi macină tăcerea din copaci, păianjenii întind pânze peste lucruri, florile au sâni de lapte, o fată strânge snopi de senin într-⁠un lan de maci, boii se mişcă domol printre flori de sânziene, iar poetul, care înregistrează toate aceste semne de viaţă secretă, îşi aminteşte cu melancolie de vremea când, în copilărie, păştea gâştele-⁠n arinişti (Din copilăria mea). Un peisaj din Francis Jammes desenat de un intelectual cu simţurile la pândă şi cu spiritul obsedat de fantasmele firii şi de mesajele universului. Florile de mac îi par mari stropi de sânge căzuţi în grădina Ghetsemani de pe fruntea lui Iisus.

Din cer cad leneşi fulgi moi care troienesc pacea de scrum a lumii. Un mic pastel în care planurile tematice şi senzoriale (erosul, religiosul, plasticul) se amestecă şi se susţin liric:

„Prin sat trec sănii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.
Fulgi moi şi graşi îmi troienesc
în pace lumea ca de scrum,
şi fulgi de-⁠aramă azvârliţi din cer
par clopoţeii atârnaţi
de gâtul paşilor de cai pe drum,”

urmat de o notaţie anacreontică în stil imagistic, cu un vers memorabil la început:

„În viţe roşii strugurii par sânii goi ai toamnei,
care se dezbracă rând pe rând de foi.
Smulge-⁠i tu din trunchiul lor
robust şi stoarce-⁠i,
stoarce-⁠i bulgărilor de pământ în gură –
ca să-⁠ţi văd mânuţele de dărnicie tremurând
şi degetele umede de must.”

Moartea lui Pan, zeu al vegetaţiei, are loc în acest spaţiu mirific în care se coace pelinul în boabe de struguri, precum veninul în guşă de vipere. Un sfârşit simbolic într-⁠un crepuscul maiestuos al naturii. O beţie de vederi, o fierbere de seve în plante şi un murmur îndepărtat şi misterios de izvoare însoţesc retragerea lui Pan din lume, gonit de noile simboluri ale credinţei:

„Pan rupe faguri în umbra unor nuci.lucian_blaga_noi_si_pamantul-foto
E trist:
Se-⁠nmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-⁠l supără sclipirea unei cruci.
Zboară-⁠n jurul lui lăstunii,
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-⁠o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.”

Retras în peşteră în tovărăşia unui păianjen, Pan îşi pregăteşte un fluier de soc în singurătatea dinaintea sfârşitului. Se reintegrează, în materie, ca personajul lui Eminescu, fără voluptatea acestuia. Fluierul de soc (cântecul) rămâne neisprăvit:

„Gonit de crucile sădite pe cărări, Pan
s-⁠ascunse într-⁠o peşteră.
Razele fără de-⁠astâmpăr se-⁠mbulzeau
şi se-⁠mpingeau cu coatele s-⁠ajungă pân’ la el.
Tovarăşi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase
în urechea lui,
şi Pan din fire bun
prindea ţânţari celui din urmă prieten
ce-⁠i rămase.
Odată zeul îşi cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc se plimba pe mână.
Şi-⁠n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-⁠o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele,
şi tresări îndurerat, păianjenul s-⁠a-⁠ncreştinat.”

Pornind de la aceste imagini în care miticul şi sacrul apar întrupate în lucrurile modeste de pe pământ, s-⁠a vorbit de panismul lui Blaga. Panismul ca expresie lirică a unei gândiri magice cu rădăcini panteiste. Termenul este bine găsit şi defineşte, într-⁠adevăr, atitudinea poetului faţă de obiecte şi defineşte, totodată, demersul său liric. Ce consta­tăm?

Întâi că Blaga este, într-⁠adevăr, un poet cerebral, dar nu un poet livresc. Când preia un mit face din el un mit liric fără să-⁠l împodobească fastuos printr-⁠o retorică sforăitoare şi preţioasă. Pan este în bucolismul intelectualizant al lui Blaga un simbol al bucuriilor şi melancoliilor câmpeneşti, apoi un simbol al crepuscului unei civilizaţii şi, în subsidiar, un mit al morţii, al reîncorporări în materie. Pentru că, trebuie precizat, în toate aceste desfăşurări de imagini este prezentă şi moartea. Blaga nu face niciodată abstracţie de ea. Extincţia este, în fond, un fenomen natural în spaţiu cosmic, ca şi delirul vegetal. Mitul panic (mitul bucolismului spiritualizat, mitul unei naturi ce comunică prin canale secrete cu marele univers, în fine, mitul fiinţei îmbătate şi, deopotrivă, melancolizate de trecerile şi petrecerile lumii) continuă să funcţioneze şi în celelalte poeme, cu alte fantasme lirice.

Satul – centrul spiritual, moral şi mitic al lumii

Acestea se concentrează, întâi, în jurul spaţiului imaginar al satului, socotit de Blaga, cum scrie chiar el în eseurile filosofice, centrul spiritual, moral şi mitic al lumii româneşti. Îi dedică mai multe poeme şi-⁠l ia ca punct de referinţă în toată mitologia sa lirică. La o compartimentare superficială şi, în fond, inoperantă (poet al satului – poet al lumii urbane), observăm că el a scris puţine poeme în care cadrul fizic este aglomerarea urbană. În Marea Trecere a evocat – şi nu cu cea mai mare inspiraţie – „încordările de arc”, „roţile mari de arc”, „şorţul de piele albastră şi mâinile de păcură ale lucrătorului” şi „bunele [lui] vestiri” în peisajul dezolant al zorilor fumurii (Lucrătorul)… Un poem fără metafore memorabile (punctul, de regulă, forte al autorului) şi fără o idee lirică notabilă. În Laudă Somnului publică însă un poem remarcabil cu decor urban în care motivele reale ale meditaţiei sunt lentoarea timpului, ploaia ce umblă pe cataligi pe uliţele strâmte, zidurile vechi şi turnul negru ros de timp şi cu aură de sfânt de piatră care domină această aşezare medievală împresurată de straniile „fiinţe ale somnului” (Oraş vechi). Turnul de aici duce gândul spre turnul melancoliei din simbolistica lui Nerval. Blaga sugerează oprirea sau, cum ar zice Mateiu Caragiale, stârvirea timpului într-⁠un ev incert, cu ritmuri încetinite. Aureola turnului blagian s-⁠a stins şi ceasul timpului bate asmatic, suspinând:

„Noapte. Urnirea orelor se-⁠mplineşte
fără îndemn. Taci, – arătătoare se-⁠opresc
suspinând pe ultimul semn.
Subt porţi fiinţele somnului intră –
câni roşii şi griji.
Pe uliţi – subţire şi-⁠naltă ploaia umblă
pe cataligi.
Vânt vechi şi lung între ziduri mai
scutură luturi şi fier. Mari semeni de altădată
o clipă s-⁠arată şi pier.
Turn negru stă în picioare şi-⁠şi numără
anii învins. Taci, că sfântul de piatră aureola în
noapte şi-⁠a stins.”

Un poem, am putea spune, în prelungirea imagisticii simboliste din care a dispărut însă nota de disperare şi decadenţă. Simbolul ce concentrează aici pe ideea timpului împietrit. Sunt şi alte referiri la spaţiul urban, dar dominant este satul – spaţiul în care circulă mai uşor fantasmele sale lirice. Acesta este un loc magic şi prin el trec aproape toate miturile poetice ale lui Blaga. Erosul îşi desfăşoară bucuriile şi tristeţile în peisaj câmpenesc, meditaţiile despre moarte cercetează lucrurile firii (naturii), semnele trecerii se văd mai limpede tot aici, iar calendarul cosmic, de care am vorbit, este citit cu anxietate de poet în satul care păstrează arhetipurile… În volumul În marea trecere evocă sufletul satului şi scrie versul celebru – „eu cred că veşnicia s-⁠a născut la sat” care, des repetat, a pierdut ceva din prospeţimea şi originalitatea lui. Rămâne, totuşi, o definiţie lirică frumoasă şi, în genere, elogiul adus satului ca sumă de mituri şi loc de purificare (mântuire) produce şi azi emoţie de lectură. O mică, inspirată reflecţie despre negraba timpului rural şi lentoarea eternităţii:

„Copilo, pune-⁠ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-⁠a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet, şi inima-⁠ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-⁠ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire, Şi dacă ţi-⁠ai sângerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

În alte versuri (Vrajă şi blestem din volumul La cumpăna apelor) apare un sat bântuit de duhul răului. Peste el a crescut „iarba morţilor de bine” pe care o pasc, acum, stihiile. Locul magic a devenit un paradis devastat. Tema acestui apocalips rustic va fi tema dominantă în ultimele volume antume ale lui Blaga. O temă ce se repetă şi, prin acumularea de nuanţe şi simboluri, devine o temă obsedantă. Până atunci, bucolicul stilizat, intelectualizat şi filosoful spaţiului mioritic nu uită de tot miracolele locului în care vieţuiesc tiparele, chiar dacă deasupra lor „pâlpâie boalele, ţipă lăstunii”. În Satul minunilor (din volumul La curţile dorului) iscodeşte aromele şi tiparele unui sat dunărean:

„Plin este satul de-⁠aromele zeului ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.
Legi răsturnând şi vădite tipare minunea ţâşneşte ca macu-⁠n secară. Cocoşi dunăreni îşi vestesc de pe garduri dumineca lungă şi fără de seară,”

în alt poem (întoarcerea) redescoperă drumul ce duce spre începuturi, adică spre tiparele eterne ale satului. O figură poetică pe care poeţii ardeleni din generaţia lui Goga şi Iosif o expulzaseră din versurile lor jeluitoare şi repetitive.

Prin infuzie de meditaţie, Blaga dă bocetului o dimensiune metafizică. Satul este neschimbat, etern, ca Dumnezeu. Revenirea în sat este revenirea la mume, la arhe­tipuri:

„Lângă sat iată-⁠mă iarăşi, prins cu
umbrele tovarăş.
Regăsescu-⁠mă pe drumul
începutului, străbunul.
Câte-⁠s altfel – omul, leatul! Neschimbat
e numai satul,
dup-⁠atâţi Prieri şi toamne neschimbat
ca Tine, Doamne.
Aur scutură alunul. Fluier zice. Cade fumul.
Greierii părinţilor mulcom cântă, mulcom mor.
Cu aroma-⁠i ca veninul aminteşte-⁠mi-⁠se-⁠arinul.
Mult mă mustră frunza-⁠ngustă.
Vântul lacrima mi-⁠o gustă.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Eugen Simion

Eugen Simion este autorul a 30 de cărţi originale dintre care semnalăm: Proza lui Eminescu (1964); Eugen Lovinescu, scepticul mântuit (1971); Scriitori români de azi, I-IV (1974-1989), Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian (1977, ediţia a V-a – text integral [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest