Contemporanul » Eseu » Ramona Ardelean: Entropia supraeului naţional

Ramona Ardelean: Entropia supraeului naţional

Această carenţă sau slabă apetenţă a românilor pentru o idee mare, pentru un ideal sau pentru o idee „de creştere” îşi are originea în structura fragilă a supraeului nostru naţional, rămas, din păcate, într-⁠un stadiu infantil şi insuficient dezvoltat

Omul este considerat, nu fără temei, fiinţa cea mai puţin entropică dintre toatramona-ardelean-foto-contemporanule. Şi prin ce ar fi omul mai puţin entropic, dacă nu prin spirit şi voinţă, două facultăţi cu totul remarcabile şi ieşite din comun, care fiind orientate în sens contrar acelor timpului efemer, coroziv şi distrugător, proiectează o finalitate superioară, transcendentă vieţii încercând astfel să se opună devenirii oarbe şi inconştiente a vieţii, a cărei tendinţă firească este (fatal) îndreptată spre entropie.

Nu toţi oamenii şi, analog, nu toate naţiunile dispun de aceleaşi mecanisme de apărare, organizare şi convertire a entropiei. Dimpotrivă, atât oamenii, cât şi naţiunile s-⁠ar putea distinge după tendinţa mai mare sau mai mică spre entropie în funcţie de gradul de structurare sau cristalizare a spiritului şi voinţei, mecanisme antientropice prin excelenţă.

Mi-⁠e teamă că la acest capitol stăm destul de prost. Căci suferim nu doar de insuficienţa spiritului şi voinţei, cât mai ales de sciziunea, de lipsa de coeziune şi unitate dintre spirit şi voinţă, fapt ce nu a permis coagularea, structurarea şi consolidarea unei instanţe superioare, cum este cea a supraeului naţional şi a idealului.

Tocmai această carenţă sau inapetenţă spirituală a românilor pentru idee, ideal sau idee-⁠vector care pune în mişcare întreaga viaţă şi care stă, în fond, la baza oricărei mari culturi şi civilizaţii i-⁠a exasperat într-⁠atât pe toţi marii noştri gânditori, încât nu s-⁠au sfiit să ne eticheteze în acest sens drept o „ţară a măgarilor”. Adică o ţară lipsită de ideal, de orizont, de propensiunea libertăţii şi verticalităţii, o ţară a delăsării caragialeşti, care nu doar că nu crede şi nu ia nimic în serios, ci, mai mult, ajunge să ia în derâdere totul, inclusiv pe ea însăşi.

De altfel, ceea ce e iritant la Caragiale şi, implicit, la ceea ce am devenit noi prin asimilarea lui, este plasarea doar în postura de observator al metehnelor, apucăturilor şi năravurilor autohtone, fără efortul sau încercarea de a le compensa, corecta, depăşi sau transfigura printr-⁠o ruptură de nivel care să indice şi o „soluţie” salvatoare. Această absenţă a rupturii de nivel duce şi la absenţa oricărei ierarhii. Neexistând ierarhie, nu mai există nici bine şi rău sau bun şi rău, ci există numai media, iar în această medie toţi sunt la fel, nu există niciunul mai bun decât altul, niciun model în care să te poţi regăsi cu adevărat. Chiar cei ce apără „prinţipurile” sunt personaje ridicole şi, evident, necredibile. Prin urmare, „toţi sunt o apă şi-⁠un pământ”, „toţi fură”, „toţi sunt corupţi” şi „nu ai pe cine-⁠alege” devin mecanismele de apărare ale românilor prin care însăşi ideea morală este demisă. Căci nu e, „nici aşa, nici altminteri”, „nici laie, nici bălaie”, nu există nicio deosebire, nicio ierarhie, deci, niciun ideal.

Această carenţă sau slabă apetenţă a românilor pentru o idee mare, pentru un ideal sau pentru o idee „de creştere” îşi are originea în structura fragilă a supraeului nostru naţional, rămas, din păcate, într-⁠un stadiu infantil şi insuficient dezvoltat.

Ştim cu toţii cât de importantă este, nu doar la nivel individual, ci şi naţional, constituirea acelei instanţe a supraeului echivalentă cenzurii şi conştiinţei morale. Supraeul se formează prin interiorizarea unei interdicţii (limite) fundamentale pe baza căreia se vor putea interioriza ulterior toate normele, regulile, conduitele, valorile şi principiile morale, având loc îmblânzirea, educarea instinctului şi transformarea lui în ceva superior şi valoros pentru societate, cultură şi civilizaţie. Supraeul are, deci, nu doar o funcţie interdictivă, ci şi o funcţie creativă, fiind nu doar cel mai mare „cenzor”, ci şi cel mai mare „creator” de valori, idealuri, cultură, civilizaţie şi spiritualitate.

Dacă în cazul unui supraeu naţional puternic se poate vorbi de asimilarea şi interiorizarea unor modele de autoritate existente, pe baza cărora devine posibilă respectarea regulilor, normelor, principiilor, valorilor şi idealurilor sociale, atunci, în cazul unui supraeu naţional slab, infantil şi insuficient dezvoltat, cum este cel al românilor, putem vorbi de absenţa unor modele de autoritate, adică de absenţa interiorizării unor constrângeri, limite sau interdicţii morale, toate acestea conducând la o relativitate morală crescută, la dezordine, la profanarea regulilor, principiilor, conduitelor, valorilor şi idealurilor sociale, adică la un grad avansat de entropie socială.

În această ipostază infantilă, supraeul nostru naţional îşi pierde orice funcţionalitate, deoarece nu-⁠şi mai poate îndeplini nici funcţia interdictivă, de reper moral sau de busolă, care indicându-⁠ne valorile cardinale ne împiedică să ne rătăcim, nici funcţia creatoare de idealuri, de valori, de libertate şi de verticalitate, rezultând un supraeu naţional fragil, neconstrângător, lax şi fără autoritate care nu reuşeşte să convertească într-⁠un plan superior, într-⁠o „coloană vertebrală” energiile, elanurile şi eforturile noastre colective. Acest lucru face ca în societatea românească entropia să crească, să se infiltreze la toate nivelurile şi să se generalizeze, subminând tot mai mult sentimentului identităţii şi apartenenţei noastre.
Piramida lui Maslow, care se poate aplica nu doar indivizilor, ci şi naţiunilor, pune în vârful construcţiei sale trebuinţele superioare de stimă, statut şi autorealizare, ca semn al maturităţii, desăvârşirii şi împlinirii de sine, ca semn, aşadar, al lui „a fi”. Suntem, aşadar, ca naţiune, sub semnul nedesăvârşrii, nematurităţii şi neîmplinirii. Moştenind şi perpetuând un supraeu naţional fragil, infantil sau insuficient dezvoltat, nu putem avea, la scară naţională, nici trebuinţele superioare de stimă, afirmare şi realizare de sine. Şi neavându-⁠le, nu putem spera nici la un supraeu pe măsură, singurul care ar putea opri, stăvili şi converti entropia din societatea noastră.

Întrebarea cum să ieşim, cum să spargem sau cum să punem capăt acestui cerc vicios ne trimite la problema iniţială, aceea a sciziunii dintre spirit şi voinţă, dintre gând/cuvânt şi faptă, adică la sciziunea de la nivelul coloanei noastre vertebrale. Iată de ce e necesar mai mult ca oricând să medităm profund la semnificaţia cuvântului autoritate, care provine din latinescul auctoritas şi înseamnă forţă de convingere. Un om cu autoritate ar fi, deci, un om cu forţă de convingere, această forţă neputând proveni decât din congruenţa sau unitatea dintre gând, cuvânt şi faptă, ceea ce-⁠i dă acelui om şi unitatea caracterului. Analog, o ţară cu autoritate, reprezentată de cât mai mulţi oameni cu autoritate, s-⁠ar caracteriza, la o scară mai mare, prin aceeaşi congruenţă şi coerenţă a gândului, cuvântului şi faptei, ceea ce ar da acelei naţiuni şi unitatea coloanei vertebrale sau a caracterului, respectiv unitatea dintre spirit şi voinţă, din care este posibil să se constituie apoi un ideal şi un supraeu naţional pe măsură.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest