Contemporanul » Eseu » Povestea subteranei: Sinonimele frigului

Povestea subteranei: Sinonimele frigului

Numărul treptelor ce duc spre Cupola michelangelescă depăşesc cifra de cinci sute, pe când cel al treptelor spre vechea capelă a papilor supranumită Sancta Sanctorum, aflată în capul Scării Sfinte, ating cifra de douăzeci şi opt. Conform tradiţiei, treptele Scării Sfinte din casa imperatorului Pilat urcată de Iisus – şi, la dorinţa Sfintei Împărătese Elena, transportată la Roma – sunt urcate în genunchi; urcuşul este obligatoriu să fie făcut în timp ce te rogi.

Ori de câte ori îmi amintesc de marile capitale văzute de-⁠a lungul timpului, în mod straniu şi aproape de necrezut, metafora-⁠liant ce-⁠mi persistă îndelung în minte e cea a frigului, urmată de îndată de noţiunea de frumuseţe. Recunosc faptul că forţez lucrurile prin limitare la o singură dimensiune, cea a frigului, apoi, a frumuseţii.
Şi, totuşi…

Ce relaţie de rudenie să existe între frigul devastator şi frumuseţe, între frig şi sublim, solemnitate şi măreţie? Să se afle oare aceste noţiuni într-⁠o relaţie de stranie corespondenţă sau poate într-⁠o sinonimie ascunsă ochiului din cale afară de grăbit, ce alege să patineze pe suprafaţa lucrurilor aşa cum făceau grecii antici, superficiali – în opinia creatorului ultraomului – din profunzime? Frumuseţea iniţial respinge, ţine la distanţă, inconfortează, impune respect?

Prinţul Mîşkin meditează cu stângăcie reală şi jucată în egală măsură pe marginea afirmaţiei tocite prin excesiva întrebuinţare – „frumuseţea va salva lumea” – şi susţine la un moment dat că frumuseţea e un domeniu din cale afară poza-03-02de complicat. Cioplit din coasta sublimului, cneazul lunecă adesea pe pârtia îndoielilor; tocmai el, care vede prin lucruri şi prin oameni, tocmai el, care are în bocceluţa fiinţei răspunsuri la nu puţine întrebări dificile şi găseşte destul de repede cum să rezolve problemele ultimative. Făptura aceasta ieşită din comun, sublimată prin calităţile sale de extracţie christică, deocamdată nu este pregătită să vorbească despre frumuseţe. Lev Mîşkin recunoaşte acest adevăr fără să tresară, căzând pe gânduri şi recunoscând într-⁠un târziu că e vorba de un domeniu din cale afară de complicat. Cu toate ezitările acestui individ creat din textura unui posibil supraom, el nu ezită să o curteze insistent pe Nastasia Filippovna, propotipul unei frumuseţi ce va stăpâni lumea, fiindcă e trecută prin şcoala unei suferinţe de pomină. Cel puţin la această constatare emoţionantă ajunge falsul idiot după ce îi studiază portretul în biroul generalului Epancin.

Acum circa două decenii, la intrarea în Paris, m-⁠a orbit spectacolul de lumini atât de puternice, încât crea un gol în stomac şi mi se făcea frig. Oricât încercam să păcălesc frigul în zilele, săptămânile şi lunile următoare – şi, se înţelege de la sine, capitala luminilor şi a spleen-⁠ului baudelairean oferea nu puţine tentaţii şi pretexte de a-⁠ţi răsfăţa sufletul şi de a informa ochii – abia de izbuteam; orice tentativă făcută în sensul păcălirii frigului, mai de fiecare dată, eşua. Moscova am reţinut-⁠o invadată de zăpezi aiuritoare. Sanct-⁠Petersburgul era stăpânit de ceaţa şi umezeala ce-⁠ţi răscoleau măruntaiele sufletului, încât vizitele la Ermitaj erau deliberat prelungite; părinţii ne lăsau ore întregi în Palatul de Iarnă de pe malul Nevei, urmărindu-⁠ne cum privim – eu şi fratele meu, ţinut mereu de mâini – atât puzderia de tablouri şi icoane, cât şi din timp în timp viscolul nimicitor ce răvăşea capitala Nordului, contemplată şi prin geamurile celebrului muzeu, ce găzduieşte lucrări de Rembrandt şi Paul Gauguin, Leonardo da Vinci şi Picasso. Ierusalimul ne aştepta cu dimineţile sale răcoroase şi cu un frig instalat subit după apusul fulgerător al soarelui. Oricât de fermecaţi am fost de albastrul imperial al Moscheei Albastre a capitalei istorice a Turciei, Istanbul, sau de solemnitatea şi măreţia Catedralei Sfânta Sofia, dimineţile şi serile readuceau în albia realităţii frigul umed, pătrunzător. De la bun început ne-⁠au copleşit ceaţa şi umezeala Romei, punându-⁠ne la încercare rezistenţa la temperaturile scăzute, cu toate că pronosticurile meteo anunţaseră o vreme deosebit de blândă.

Oricât aş căuta prin cotloanele memoriei, şi alte capitale vizitate îmi creează aceeaşi primă senzaţie ridicată la rang de metaforă: frigul urmat de îndată de o frumuseţe copleşitoare, înarmată cu puterea de a te reduce la tăcere.
Probabil, capitala unor culturi imperiale e departe de a fi ospitalieră. Pentru a fi acceptat cât de cât, nu este exclus faptul că eşti pus la încercare, iar dacă rezişti suitelor de examene tot mai complicate, unele dintre acestea abia bănuite, darurile de care vei avea parte, de regulă, nu se lasă aşteptate. Pentru a intra în spaţiul unei culturi majore, trebuie, fără îndoială, să fii pregătit. Şi, previzibil, trebuie să ai ceea ce îi sugera oarecum poruncitor asprul Rodin ucenicului său grăbit şi înfrigurat, Rilke: răbdare.

Nu răbdarea însă e substantivul la care m-⁠am gândit pribegind printr-⁠o Romă de sfârşit de noiembrie, cuprins, ciudat, de o ceaţă şi umezeală ce ţi se strecurau în inimă, puneau stăpânire pe corpul tău fizic şi, fără a ezita, pe celălalt corp. Cred că, încetul cu încetul, se instala o tensiune între inospitalitatea puternicului imperiu de altădată şi aşteptările noastre. Când tensiunea crescută ca pâinea în cuptoarele bunicii ajungea în vârf, făceam abstracţie de ea fără a sta pe gânduri, recurgând la diversiuni estetice. Bucuria de a rătăci prin una dintre capitalele frumuseţii devenea atotputernică; nu făceam decât să ne supunem, înfruntând frigul incredibil. Era atât de pătrunzător, încât între două muzee sau câteva drumuri ne opream în biserici, catedrale, lăcaşe ale dumnezeirii, unde găseam curăţenie, reculegere, căldură şi nu puţine surprize născând întrebări, incitând, apoi, înceata reculegere, din care se învolbura, prinzând puteri, dorinţa de a continua superba aventură prin ţinutul frumuseţii şi de a-⁠i învinge asprimile, deruta şi inospitalitatea. Văzându-⁠ne strânşi în noi înşine, adunaţi ca miezul în nucă, cineva dintre cei dragi inimii – cred că Marco dacă nu Alla, Oxana sau Artur – spusese excedat: „Categoric, Roma e binevenit să o vizitezi vara. Noiembrie nu e luna acestui oraş”.

Era noiembrie. Şi noi ne aflam la Roma. Lăsam la o parte hărţile, pliantele şi ghidurile turistice; uitam de oboseală, de listele cu monumente, catedrale, statui şi pieţe, trecute conştiincios pe o coală de hârtie, cu tot cu mijlocul de transport necesar pentru a ajunge la destinaţie. Fără să ne dăm seama, ne regăseam învinşi de acel îndemn rilkean instalat subit în actualitatea inimii: „Priveşte”. Deveneam ochi fără să ne fi propus aceasta. Ochi şi inimă. Urmăream fecioarele despletite, madonele cu ochii ridicaţi la cer, femeile transformate în rugăciune a inimii, statuile de piatră şi marmoră, unite în silabele unei singure rugăciuni fără cuvinte, adresate supraentităţii regăsite înlăuntrul lor. Contemplam femei, sfinţi şi călugări transformaţi în litanie, rugăciune sfântă al cărei locuitor redus la tăcere deveneam. Rugăciune auzită, îngânată oriunde ne opream ca să ne tragem sufletul şi să ne încălzim inima: în San Pietro, San Giovanni in Laterano, Santa Maria Maggiore, unde e înmormântat Gian Lorenzo Bernini, San Paolo Fuori le Mura, cu grădinile de o frumuseţe ce te ţintuieşte locului împreună cu statuia Sfântului Pavel de o austeritate căzută pe gânduri, San Pietro in Vincoli, unde am întârziat fermecaţi în faţa statuii lui Moise, în Pantheonul revăzut de câteva ori, pentru ca să ne grăbim pasul spre biserica din miezul minunii cu cele trei fântâni – Sant’Agnese in Agone – din Piazza Navona, Santa Maria di Trastevere, biserica Santa Maria in Cosmedin de pe malul Tibrului, unde se află magica Boca della Verita, lângă care, împrejmuită de apele liniştite, se află insula Tiberiana şi Templul lui Hercule, învingătorul din Forum Boarium sau Templul Vestei. La câteva sute de metri se află impresionanta Casa dei Crescenzi. În Basilica di Santa Maria Sopra Minerva cu elefantul lui Bernini în faţă, în stânga altarului, am găsit un Iisus Christos nud, sculptat de Michelangelo, statuie în preajma căreia am întârziat, impresionaţi de acest Iisus cu privirea abătută, aproape înnegurată, ţinându-⁠şi Crucea cu ambele mâini nebănuit de puternice şi faţa întoarsă dinspre Cruce spre dreapta privitorului. Apoi, am fost emoţionaţi de paralela iscată între această statuie atipică şi tablourile unui Hans Holbein cel Tânăr, unde e înfăţişat Iisus în mormânt – imagine care l-⁠a tulburat, ne informează Anna Grigorievna în jurnalul său, pe Dostoievski – şi răvăşitoarea Cricificare rubensiniană, despre care am scris în Elogiul suferinţei, în efortul de a găsi cheia rezistenţei, dacă nu bobul de muştar al credinţei.

În drum spre Castelul San Angelo sau spre cartierul medieval Trastevere, spre Coloseum sau spre templele de pe malul Tibrului ne opream înfriguraţi la alte şi alte biserici, muzee ori monumente, în alte pieţe, ahtiaţi să urmărim spectacolul unei lumi de o frumuseţe familiară din lecturi şi albume, o frumuseţe ce ne răvăşea ori de câte ori ne regăseam în inimile ei de zeiţă nelipsită de curiozitatea de a ne mai pune o dată la încercare, în speranţa că va afla dacă ne rezistă coşul pietului şi până unde se poate întinde coarda. „Vei rezista?” am întrebat-⁠o nu fără o undă de îngrijorare pe Mama după ce luasem împreună cu Oxana Zagaiewsky – de al cărei talent de fotograf nu încetam să mă minunez – decizia de a renunţa la lift şi de a urca pe jos treptele ce duc spre Cupola di San Pietro, gândită, proiectată şi într-⁠o măsură covârşitoare realizată de Michelangelo la vârsta Sfântului Petru. Ambiţia de a urca spre inima creştinismului, unde sunt incrustate sfintele cuvinte adresate de Iisus Sfântului Petru – „Tu eşti Petru şi pe această piatră vei zidi Biserica Mea” – se dovedise mai mare decât îngrijorarea. Ambiţia sau o fi fost altceva la mijloc? În timp ce urcam treaptă cu treaptă spre cupolă, o urmăream îngrijorată pe buna şi sfânta mea Mamă. Ţin minte că am întrebat-⁠o de câteva ori dacă rezistă. À bout de souffle, Liubaşa dădea afirmativ din cap. Odată ajunşi sus, am vorbit puţin despre povestea Cupolei. Mama surâdea împlinită, contemplând imperiul creştinismului şi minunându-⁠se în tăcere. De vreme ce Michelangelo a urcat ani de zile aceleaşi trepte…

În surâsul acestei femei care mi-⁠a dat viaţă acum circa cinci decenii se răsfăţa bucuria de a fi dus la capăt un drum aparent imposibil, ce urma să fie încununat cu emoţia intensă din faţa statuii aflate la intrarea în San Pietro in Vaticano – Pietà – singura semnată de inegalabilul artist. Urcuşul spre Cupola di San Pietro a fost precedat de urcarea treptelor Scării Sfinte (Scala Santa), la a cărei intrare se află două grupuri statuare create de Jacometti: Sărutul lui Iuda şi Pilat arătându-⁠l pe Iisus poporului. Numărul treptelor ce duc spre Cupola michelangelescă depăşesc cifra de cinci sute, pe când cel al treptelor spre vechea capelă a papilor supranumită Sancta Sanctorum, aflată în capul Scării Sfinte, ating cifra de douăzeci şi opt. Conform tradiţiei, treptele Scării Sfinte din casa imperatorului Pilat urcată de Iisus – şi, la dorinţa Sfintei Împărătese Elena, transportată la Roma – sunt urcate în genunchi; urcuşul este obligatoriu să fie făcut în timp ce te rogi. Se spune că după Iisus picior de om n-⁠a călcat pe aceste trepte masive, din lemn iregulat, devenit pe alocuri lucios, vălurit. În timp ce urmăream zecile de credincioşi, urcând în genunchi, treaptă cu treaptă, spre Sancta Sanctorum, ecoul rugăciunilor în câteva limbi europene reverbera în văzduhul tensionat, tare, ca aerul înălţimilor montane vegheate de îngeri teribili, care te însoţesc prin împărăţia frumuseţii.

„Frumuseţea-⁠i teribilă, vi se va spune” ne anunţă solemn Aleksandr Blok într-⁠un poem dedicat Annei Ahmatova sau scris cu gândul la acest mare poet, a cărui voce puternică răvăşeşte şi azi Rusia. E suficient să asculţi înregistrările ce-⁠au conservat ca prin miracol vocea tunătoare şi fragilă a poetei; de la dispariţia fizică a acestei mari doamne de o rară demnitate s-⁠au scurs circa cincizeci de ani. Aidoma prinţului Lev Nikolaievici Mîşkin, Anna Ahmatova ştia că pentru a vorbi despre frumuseţea mântuitoare trebuie să fii pregătit, trebuie să nu uiţi nici o fracţiune de secundă că e vorba de un teren imposibil de luat în stăpânire – ceea ce demonstrează moartea acelei Antigone petersburgheze, posesoare a unei frumuseţi dotate cu forţa de a stăpâni lumea – Nastasia Filippovna.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest