Contemporanul » Eseu » Mircea Platon: Critica criticii şi alte critici

Mircea Platon: Critica criticii şi alte critici

Într-o „soţietate fără prinţipuri”, carevasăzică fără maniere, critica literară nu poate supravieţui, aşa cum nu poate supravieţui nici un alt cod sau ritual complex.

Cu ocazia unui schimb de focuri literare pe marginea influenţei antume şi postume a lui Constantin Noica, doi dintre protagonişti au rănit în treacăt şi critica literară. Primul dintre ei, un cunoscut patrolog, a ţintit cu bună ştiinţă, celălalt, un reputat critic, a vătămat-⁠o dorind să o protejeze. Primul găseşte că: „Viaţa culturală românească a fost dominată multă vreme (şi continuă să fie) de tagma criticilor literari (de fapt, semicritici). Ei îşi dau cu părerea despre toate […] Fără să vreau să pun la punct pe nimeni, consider că a venit vremea ca istoricii şi criticii literari să-⁠şi asume doar rolul care este strict al lor într-⁠un peisaj variat şi pitoresc, anume acela de relee între autorii de literatură şi cititori. Depăşirea acestui rol riscă să-⁠i facă adesea caraghioşi. A-⁠l judeca pe Noica de la nivelul criticii literare, a le administra discipolilor acestuia lecţii de «democraţie» […] e semnul unei uşoare maladii spirituale, pe care Noica, probabil, ar fi numit-⁠o «todetită»”.

La aceste imputări, cel de-⁠al doilea răspunde pe un ton sfătos, la care-⁠i dau dreptul şi vârsta şi meritele: „Nu o dată s-⁠a explicat că o anume extensie a criticii literare în România se bizuia pe interdicţiile ce funcţionau în domenii afine precum filosofia, istoria, sociologia, politologia, care au fost nevoite a-⁠şi transla unele preocupări şi puncte de vedere în spaţiul, ceva mai slobod, al comentariului închinat literaturii. Bieţii critici s-⁠au văzut nevoiţi a prelua o misiune a conştiinţei publice ce le revenea prin omisiunea ei, din motive ideologice, în compartimentele specifice. A fost una din supapele la presiunea ideologizării şi a cenzurii […] Se pot pune totuşi măcar două chestiuni. Oare între critica literară, eseu, filosofie există delimitări nete, o etanşeizare? Nu cumva raportul dintre ele implică o anume interactivitate? Dacă […] «discipolii filosofi ai lui Noica» (de bună seamă şi Noica însuşi) sunt «excelenţi scriitori», de ce să n-⁠aibă voie criticii literari a se rosti asupra lor? Avem impresia că, în duhul discriminator şi suficient al «catarilor de la Păltiniş», de care se distanţa atât de sugestiv N. Steinhardt, interlocutorul nostru tratează critica cu o distractivă condescendenţă, o ia de sus, ca şi cum s-⁠ar putea omologa o axiomatică ierarhie a activităţilor spiritului, grade cazone ale domeniilor sale”.

Cu alte cuvinte, în primul caz criticii sunt îndemnaţi să stea liniştiţi la locurile lor, să fie o curea de transmisie între autori şi cititori. Adică, după o modernă concepţie surprinzătoare la un om de formaţie clasică, să fie o anexă a departamentului de marketing editorial. A doua poziţie pune pe seama conjuncturii încălcarea de hotare filosofice a criticii literare. A fost, pe durata regimului comunist, o stare de fapt, nu una de drept. Critica, prin natura ei, nu are a se ocupa de filosofie. Deşi îşi manifestă jignite rezerve în ceea ce priveşte impotenţa filosofică a criticii, acestea rămân neformulate în toată tăria lor şi nu pot decât să înregistrez firavul gest de protest al Criticului, fără a-⁠l putea considera însă o pledoarie.

Convins fiind că doar concentrarea asupra altor puncte aflate în litigiu le-⁠a sărăcit combatanţilor judecăţile referitoare la critica literară, m-⁠am gândit că nu ar fi rău să încerc să „reperez onoarea” acestei meserii pe cale de dispariţie. Critica e un departament al bunelor-⁠maniere. Ea codifică nu numai întâlnirea cititorului cu operele literare, dar şi întâlnirea operelor literare între ele, introduce cărţile noi cărţilor clasice şi substanţialele fantome ale trecutului mai rarefiatelor spirite viitoare. Într-⁠o „soţietate fără prinţipuri”, carevasăzică fără maniere, critica literară nu poate supravieţui, aşa cum nu poate supravieţui nici un alt cod sau ritual complex.

E îndreptăţită critica literară să se ocupe de filosofie? Da. Chiar dacă toţi criticii ar fi nişte imbecili, critica în sine tot ar avea căderea să se preocupe de filosofie. De filosofia discursivă, desi­gur, nu de cea matematică, răsucită din catene algebrice. Cândva, critica literară făcea parte din trivium – gramatică, logică şi retorică –, înmănuncheată logicii. Critica are ca obiect valorile estetice, filosofia are ca obiect valorile existenţei şi cunoaşterii. Or, noi trăim şi cunoaştem şi prin literatură. Lucrarea lui Berdiaev despre Dostoievski e una de critică sau de filosofie? E un eseu de critică filosofică sau unul de filosofie critică? Prerogativa unui critic, ca şi aceea a unui filosof, e de a distinge, de a discerne. Sigur, câmpul său de acţiune e ficţiunea care, aşa cum arăta Burke, nu va avea niciodată câştig de cauză ontologică în faţa realităţii: „Alege o zi în care să reprezinţi cea mai sublimă şi emoţionantă tragedie care există; alege cei mai renumiţi actori; nu scuti nici o cheltuială pentru costume şi decoruri; uneşte cele mai mari realizări ale poeziei, picturii şi muzicii; şi după ce-⁠ţi vei fi strâns audienţa, chiar în momentul când minţile le stau arcuite în aşteptare, dă de ştire că un criminal de stat de rang înalt e pe punctul de a fi executat în piaţa alăturată; instantaneea golire a teatrului îţi va demonstra comparativa slăbiciune a artelor imitative şi va proclama triumful realei empatii”. Criticii literari nu sunt geambaşi de cărţi şi filosofii nu sunt negustori de idei. Decât criticii şi filosofii proşti. A face filosofie poate însemna a depăna o manie, după cum a face exegeză literară poate însemna o nobilă exercitare a inteligenţei. Sau o ignobilă exteriorizare a invidiei. În principiu însă, nu văd de ce a identifica şi apăra valoarea literară e mai prejos decât a identifica, practica şi apăra de sofişti viaţa bună. Critica e reflexie scufundată în înţelesul scriiturii artiste; nu simplu narcisism erudit de suprafaţă, ci căutare de sens dincolo de limitele jargonului. Şi poate nega cineva că, de multe ori, sensul unei opere literare se confundă cu sensul întregii noastre vieţi?

Legată de aceasta, şi aţâţând la situarea subalternă a criticii în ierarhia genurilor şi speciilor, mai există o imputaţie. Şi anume aceea că, de fapt, critica e un gen parazitar, că trăieşte pe spinarea operei literare, că speculează creaţia. După părerea mea, această acuză s-⁠ar putea aduce oricărui produs artistic în măsura în care implică reflecţia. Orice pictură, sculptură, poezie, gând, creşte dintr-⁠un fond de viaţă – viaţă trăită, viaţă visată, citită sau uitată –, e nutrită de o experienţă care e deja acolo. Nu numai pictura există datorită peisajului, ci şi peisajul datorită picturii. Întreagul nostru parcurs mundan (conştient şi inconştient) e căutare de şi investire cu sens a realităţii. La limită, se poate spune că, pentru critic, lumea înconjurătoare o constituie cărţile. Ele constituie fundalul, dacă nu chiar fondul, experienţei sale. În interiorul lor operează el discriminări şi asocieri aşa cum altcineva operează într-⁠un peisaj sau într-⁠un bloc de marmură. Arta mare şi filosofia de altitudine sunt spontaneităţi canonice. M-⁠aş bucura să pot spune: critica se inspiră de literatură în vreme ce literatura are nevoie doar de natură. Dar adevărul e că şi literatura trăieşte din literatură. Homer, Vergiliu, Dante, Chaucer, Shakespeare ori Goethe nu au fost nişte sofomori. Primul, dacă a existat, avea în spate o bogată tradiţie. Dacă nu a existat, era tradiţia însăşi. Vergiliu îl purta în sine pe Homer, Dante pe Vergiliu, Chaucer pe Dante, Shakespeare pe Chaucer, iar Goethe pe toţi. Arta mare e nutrită de canon şi critica e cea care se ocupă de stabilirea acestuia. Ea menţine mecanismele formal-⁠conceptuale ale artei. Ea antrenează conştiinţa critică a creatorului fără de care acesta n-⁠ar putea finisa, lega, da formă. Platon ne învăţa că natura e o copie a Ideii şi că literatura e o copie a copiei. Dar dacă natura rămâne întotdeauna doar natură, literatura devine uneori supra-⁠natură. Arde drept spre matcă. Şi criticii trebuie să aibă grijă de această flacără, să nu se stingă. Să perpetueze ceremoniile literaturii. Că dacă n-⁠ar fi, nu s-⁠ar povesti.

Pe cineva care ştie să asculte păsurile unui prieten, să-⁠i spună acestuia o vorbă bună şi să-⁠i descâlcească „povestea vieţii”, nu-⁠l acuzi de parazitism. Or, crtiticul tocmai asta e: un ascultător profesionist al spovedaniei scriitorului, fie el naiv sau cabotin. A profesa critica literară înseamnă în ultimă instanţă a fi încă interesat de ceilalţi. Când nu te mai mişcă nimeni altcineva decât propria persoană, te apuci de scris poezii. Creatorii nu au timp decât de cărţile lor. Comentatorii au răgaz şi curiozitate pentru poveştile tuturor.

Dacă în România literaţii se interesează încă de filosofie e pentru că, tot aici, filosofii se mai interesează încă de literatură. Altminteri am face cu toţii – critici şi filosofi – deconstructivism. Şi-⁠abia atunci ar fi fiecare cu golul lui. Deocamdată, împărtăşim aceleaşi valori.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest