Contemporanul » Eseu » Mircea Braga: Întâmplarea terapiei şi accidentul remediului

Mircea Braga: Întâmplarea terapiei şi accidentul remediului

Dacă un scriitor are măcar un singur cititor, aici şi acum, pentru care cartea scrisă de el reprezintă ceva, mult sau puţin, merită şi trebuie să continue pe acest drum, împlinind unicul printr-⁠o altă unicitate. Restul ţine de avatarurile… Paradisului

Poate nu „vrăjit”, ci „magic”, aşa cum apare în versiunea franceză, ar fi trebuit să aibă pe copertă, ca determinare a Muntelului, romanul lui Thomas Mann: ceea ce îl particularizează nu se află în consecinţa unei implicaţii a exteriorităţii, vraja fiind mai ales o investire, ci în dependenţă de un ceva conţinut. Strania sa energie nu i-⁠a fost indusă ori transferată, ea poartă însemnele unei combustii interioare care perturbă ritmul naturalului. E locul unde se întâmplă altceva, care se află în afara, dincolo de legile realului şi care, iată! poate schimba şi regula textului: când Thomas Mann însuşi mărturiseşte că Muntele vrăjit este un roman al timpului şi despre timp, el ne atrage atenţia asupra faptului că, pe axa scriiturii, materia acesteia este timpul, totodată actant, şi că, într-⁠o durată modificată, spaţiul, întâmplările şi fiinţele atrase în acestea apar ca umbre mişcate, forme prin care pe-⁠trecerea se plăsmuieşte pe sine însăşi, fiindcă timpul, nemaiavând pulsaţia naturală, se reinventează pe sine, dar şi reinventează aparenţele în lumea cărora există. Lentoarea timpului naşte ceaţa acalmiei şi a anomiei până-⁠ntr-⁠atât, încât o cadenţă anemiată la extrem integrează până şi moartea în normalitatea vieţii. Continuitatea nu este alterată; mai mult, ca o consecinţă a dilatării ei, accidentul, ruperea, surpriza se desprind de propria, fireasca lor intensitate, ritmarea însemnând monotonie, repetiţie, reluarea aceluiaşi motiv, de unde asemănarea cu simfonia, unde variaţia nu perturbă, ci întăreşte punctul de pornire: pe portativul scriiturii, lucrând asupra timpului, notele scriitorului sunt cuvintele.

Într-⁠o secvenţă a acestui timp amorf, delimitat de venirea lui Hans Castorp la sanatoriul din munte şi plecarea sa, nedorită, din pricina izbucnirii războiului, ciudatul personaj Settembrini, teoretician al unui tulbure, naiv şi contradictoriu socialism, încarcă durata cu povestea despre un lexicon, Sociologia suferinţei, iniţiat de o fantomatică Ligă pentru Organizarea Progresului, şi proiectat „în vreo douăzeci de volume”, urmând a cuprinde „toate cazurile imaginabile ale suferinţei omeneşti, de la cele mai personale şi mai întinse, până la marile ciocniri dintre grupe, până la suferinţele ce decurg din lupta duşmănoasă a claselor, până la conflictele internaţionale…”. Settembrini va preciza, în continuare, şi calitatea celor solicitaţi a realiza o atare lucrare: „Diferiţi specialişti informaţi din lumea ştiinţifică europeană, medici, economişti şi psihologi îşi vor distribui redactarea acestei Enciclopedii a suferinţelor…”, indicând şi maniera abordării problematicii, volumele urmând a „denunţa chimismul elementelor ale căror amestecuri şi combinaţii multiple provoacă toate suferinţele omeneşti, şi, luând ca linie de conduită demnitatea şi fericirea umanităţii, îi va propune [acesteia] cel puţin mijloacele şi măsurile care se vor vădi mai indicate pentru a elimina cauzele acestor suferinţe”.

Evident, Settembrini îşi trăieşte utopia şi nu comentarea acesteia, în întregul ei, ne va interesa aici. Nu a făcut-⁠o nici Thomas Mann, abandonând-⁠o entuziasmului fragilizat de inconsecvenţe şi naivităţi ce ţin de tempoul fiinţării personajului. Dar oricare ar fi ţinuta unei asemenea lucrări – între cercetarea de tip sociologic (pe care o sugerează titlul), contragerea de lexicon (enunţată iniţial) şi apoi enormitatea enciclopedică din imediatul frazelor –, întrebarea pe care nu o putem ocoli este: Ce trebuie să înţelegem, în cazul de faţă, prin suferinţă? De la o definiţie de dicţionar, trecând prin lentilele medicinei, psihologiei, psihiatriei şi filosofiei, planşa imensă a noţiunii se va opri, la un moment dat, şi în faţa suferinţelor nemărturisite, necunoscute nimănui, a celor care se sustrag înţelegerii din exterior, când operantă este numai intuiţia sau aproximarea pe suportul instrumentarului şi al acumulărilor exercitărilor „concrete” ale ştiinţei. Sub spectrul generalului, remediul este vag şi incomplet, de multe ori ineficient, fiindcă suferinţa e, în primul rând, individuală, realitate care a dus medicina la a recunoaşte că „nu există boli, ci doar bolnavi”. Şi putem glosa fără sfârşit, începând cu Biblia, care consemnează că, odată cu păcatul originar, nu doar moartea, ci şi suferinţa însoţeşte existenţa.

Pe de altă parte, un lexicon, pentru a nu mai vorbi de o enciclopedie, nu sunt chiar sinteza unor biblioteci, dar comprimate ale acestora, fiecare bibliotecă sigilată prin specializări ramificate în funcţie de multiplele structuri disciplinare, aflate atât pe verticala, cât şi pe orizontala fenomenologică diferenţiatoare. Să menţionăm doar că, de pildă, chirurgia este ea însăşi în măsură a susţine un minilexicon sau că până şi psihiatria a intrat, prin Georges Devereux, în incidenţă nemijlocită cu etnicitatea. În esenţă, multiplicitatea maladivului impune anamneza multidisciplinară, cu verdicte rarefiate, dar numeroase, şi cu la fel de diverse remedii, unele generale, altele particularizate, nu puţine unice, dar şi solicitând, numeroase şi acestea, pluridisciplinaritatea. Va lipsi, oare, din acest cadru, literatura? Settembrini spune că nu, chiar el fiind însărcinat cu întocmirea volumului respectiv, „un volum aparte care, pentru alinarea şi lămurirea celor ce sufăr, trebuie să grupeze şi să analizeze pe scurt toate capodoperele literaturii universale…”. Să concedem că lucrul este posibil şi să credităm, în Settembrini, acea personalitate cunoscătoare a tuturor capodoperelor literaturii lumii şi, totodată, în măsură a surprinde şi a descrie patologia cazurilor subsumate temei enunţate. Italianul nu precizează, însă, destinaţia demersului său. Se urmăreşte realizarea unui carusel al informaţiilor utile cercetătorilor a căror diagnoză, însoţită de propuneri de soluţionare, aparţine diferitelor ştiinţe ori se va constitui ca o recomandare de lectură în scop terapeutic? Cum Enciclopedia iniţiată se doreşte destinată, pe o suprafaţă a sa, ca inventar al suferinţelor umanităţii, de la cele individuale la cele colective, iar pe o altă suprafaţă, ca indice al remediilor, acţionând asupra unor straturi cauzale cu un grad ridicat de diversificare şi cu necesară desprindere de cazul particular (cu eventuala excepţie a psihologiei şi a psihiatriei, cu toate că şi aici regula cere a se veni dinspre general), conflictul pare inerent instalat între experimentul ştiinţific confirmat prin repetabilitate şi unicitatea comprimării fantasmatice a singularităţii prin literatură. Or, cea de a doua situaţie ne aduce în atingere cu tezele lui Freud, care, de fapt, nici el nu considera literatura ca remediu, ci, în consecinţa cunoscutului act de transfer, ca suport al psihanalistului pe linia cunoaşterii cauzelor şi evoluţiei bolilor în cazul în care similitudinile pot fi confirmate. Cu alte cuvinte, Freud accepta textul literar ca posibilă, altă fişă clinică de completare şi verificare suplimentară a procedeului de specialitate: „Amândoi (scriitorul şi psihiatrul – n.n.) ne inspirăm din aceeaşi sursă, prelucrăm acelaşi material, fiecare cu metoda sa, iar concordanţa rezultatelor pare să arate că şi unul şi celălalt a lucrat corect. Procedeul nostru constă în observarea conştientă a proceselor psihice anormale, pentru a le descoperi şi formula legile. Cu totul alta este calea urmată de scriitor: el îşi îndreaptă atenţia spre propriul inconştient, intuieşte posibilităţile lui de dezvoltare şi le dă o expresie artistică, în loc de a le reprima printr-⁠o critică conştientă. Astfel, sufletul său îl învaţă ceea ce noi aflăm de la alţii, şi anume care sunt legile care guvernează activitatea inconştientului; dar scriitorul nu are nevoie să formuleze aceste legi, nici măcar să deţină o cunoaştere limpede a lor, căci ele sunt încorporate în creaţia sa prin toleranţa intelectului său”. Aşadar, pentru Freud, textul literar nu se oferă şi nu este oferit pe diagrama tratamentul, ci ca adjuvant al actului de investigare, dar şi atunci doar după reconsiderarea şi restructurarea sa în regim de specialitate, canalele terapeutice (vizându-⁠l pe cel „care suferă”) având o altă natură, numai acestea aducând bolnavului „alinarea şi lămurirea”.

De altfel, în 1924, an în care apărea Der Zauberberg, opinia lui Freud – susţinută prin analiza nuvelei Gradiva de Jensen, apoi printr-⁠o comunicare la un congres de psihiatrie de la Viena (ambele din 1907), apreciată şi, se pare, chiar provocată de Jung – era cunoscută nu numai în cercurile de specialitate. Faptul că mirajul raţionalist în care se scaldă Settembrini îl aduce şi în preajma psihanalizei îşi are, deci, firescul său. Doar că inconsecvenţele şi ezitările îşi au şi ele justificarea lor când buna cunoaştere a culturii antichităţii, mai mult decât „recitirea” marilor greci în lumina ştiinţei, lasă loc şi aducerii în scenă a literaturii ca posesoare a unui specific nivel terapeutic. Ideea circula în epocă, prelungind teze consacrate, stabile deci, aşa cum ni se arată şi în studiul lui Manfred Fuhrmann, Einführung in die antike Dichtungslehre, din 1973. Cel puţin pe planul efectului curativ, concluzionează Fuhrmann, „analogia medicală a katharsis-⁠ului” rămâne un bun câştigat. Nu a fost, însă, unica „analogie” între varii discipline, secolul XX trăind sub rumoarea obsesiei preluării, în cercetarea literaturii, a multor tehnici şi metode aparţinând ştiinţelor mai mult sau mai puţin umaniste: s-⁠a dezvoltat „psihologia literaturii” şi „sociologia literaturii”, psihiatria a dus la constituirea „teoriei imaginarului”, „gramatologia” are şi ea o provenienţă declarată, filosofia a germinat prin structuralism, fenomenologie şi hermeneutică; n-⁠a fost ocolită nici statistica matematică; „estetica generativă” face racordul la era informaticii etc. Sigur, situaţia inversă nu e nici atât de frecventă, nici la fel de spectaculoasă. Constatăm, totuşi, că – atunci când experimentul nu poate avea loc sau nu oferă datele necesare, chiar fizica cuantică apelează la intuiţie şi la capacitatea ima­ginativă; uzitând de contrafactualitate, istoria trece decisiv înspre spaţiul literaturii; anatomia şi-⁠a cules o bună parte din dicţionarul de specialitate din câmpul mitologiei şi al literaturii (la confuzia dintre cele două); iar de la „fişa clinică” acceptată de Freud şi Jung, în cadrul căreia textul literar este purtător de mesaj psihanalitic, psihologia şi psihiatria au ajuns chiar la a teoretiza ceea ce, astăzi, se numeşte „biblioterapie”.

Dată fiind conivenţa endemică a literaturii cu psihicul omului, ralierea pe care o implică „biblioterapia” era, fără îndoială, inevitabilă, semnale venind nu doar dinspre disciplinele menţionate, ci şi din sfera teoriei literaturii (să-⁠i amintim doar pe Umberto Eco şi pe Daniel Dubuisson). Accente în plus întâlnim, de pildă, la Matei Călinescu care, schiţând o „tipologie informală” a actului lecturii în funcţie de timpul şi locul acestuia, observă că presiunea lor asupra psihicului poate avea consecinţe dintre cele mai variate, de cele mai multe ori dificil de previzionat. Cazul invocat de autorul cărţii A citi, a reciti nu e relevant, însă, ca remediu clinic: rememorând momente din Gulagul sovietic, Aleksander Wat îşi aminteşte că, în lagărul de la Lubianka, unde lectura era permisă, cărţile au stat la temeiul unei experienţe „din cele mai memorabile din viaţa mea”. Şi nu avea în vedere faptul că ele „mi-⁠au oferit o evadare spirituală, ci pentru că […] m-⁠au influenţat mult, m-⁠au transformat, m-⁠au format. Este vorba despre felul în care am citit acele cărţi: m-⁠am apropiat de ele dintr-⁠un unghi complet nou. Din acel moment am ajuns la o înţelegere total nouă nu numai a literaturii, ci a tuturor lucrurilor”. În cauză se află funcţia modelatoare spiritual a lecturii, precum şi aceea de factor de contracarare a traumei psihice provocate de izolare, doar parţial asimilabilă remediului. La limită, lectura poate încetini sau poate extinde timpul, iar la extrema absolută, lectura poate chiar ucide timpul, durata. În cazul detenţiei, ilustrat mai sus, lectura avea o dublă ţintă: în paralel cu dorinţa de a pătrunde în universul cărţii şi de a ţi-⁠l apropria (sub semnul înţelegerii funcţiei sale formatoare), apărea şi necesitatea consumării şi comprimării timpului constrângerii, al izolării pregătită ca traumă şi simţită ca atare. Izolarea trăită într-⁠un spital sau sanatoriu nu vine în atingere cu prima fucţie menţionată, întrucât obsesia generalizată vizează vindecarea, înlăturarea maladiei, generatoare a unui nivel de suprimare a oricărui alt interes. Terapia necesită răbdare şi timp, de unde efortul de a îndepărta conştientizarea duratei psihic extinse a timpului, ceea ce va lăsa loc doar funcţiei de reprimare prin provocarea abstragerii de la realitate. E ceea ce se întâmplă şi în Muntele vrăjit, ca iniţială tentativă de a intra în climatul în care timpul, cu trecerea şi pe-⁠trecerea sa, iese din cadrul naturalităţii, fiind putere care supune şi organizează: „În sălile de cură şi pe balcoanele sanatoriului internaţional Berghof se citea mult – lucrul acesta îl practicau mai ales noii veniţi şi cei ce stăteau aici puţin; căci toţi ceilalţi, care se aflau aici de mai multe luni sau chiar mai mulţi ani, învăţaseră, chiar şi fără distracţii sau preocupări intelectuale, să distrugă timpul – învăţaseră acest lucru printr-⁠un antrenament care le conferea o mare abilitate sufletească şi de altfel mărturiseau că era o stângăcie de novice să te cramponezi, pentru atingerea acestui scop, de o carte”. Nu de terapie putem vorbi într-⁠un atare caz, ci de acomodare, de opţiunea pentru adaptare la o exterioritate care – întâmpinată cu ostilitate, cu iluzia înlăturării forţelor care te surclasează – ar deveni sursă a suferinţei.

Conform lui Matei Călinescu, conjuncturi întrucâtva asemănătoare au stat la baza apariţiei încercării psihologiei contemporane de a stabili cadrul unor tehnici de cercetare cu posibilă finalizare în „biblioterapie”: „Studiile efectuate în acest domeniu au analizat cu precădere virtuţile terapeutice şi efectele de reabilitare ale lecturii pentru şcolarii cu probleme de dezvoltare sau pentru oamenii închişi în instituţii ca spitale de nebuni şi închisori – de aici ivirea unei noi ramuri a biblioteconomiiei, «biblioterapia»”. Iar în nota de subsol aferentă textului, citează opinia unui profesor care explică şi prin efectul lecturii ameliorarea şi depăşirea crizelor apărute în viaţa unui copil, cum ar fi moartea unui membru al familiei sau divorţul părinţilor, întrucât „uneori fantazarea este modalitatea cea mai bună de a face faţă realităţii”. Cum este şi firesc, cercetările s-⁠au concretizat într-⁠o bibliografie nu foarte întinsă, totuşi semnificativă, antrenând nu doar psihologia, ci şi psihiatria, pedagogia şi chiar literatura („prestaţia” educativă şi formativă a basmului ori a altor texte aparţinând „frontierei” literaturii pentru copii). Putem înregistra, deci, într-⁠o atare dimensiune de declinare funcţională, prezenţa unei biblioteci specializate. Vom urmări, însă, doar cea de a doua bibliotecă, din spatele sau din umbra celei specializate, care nu-⁠şi are modelul în sine, ci în imediata sa vecinătate, fiindcă înaintea literaturii, unde receptarea solicită canale de acces suplimentare, de ordinul predispoziţiei şi al funcţionării unei game mai întinse de receptori culturali, spirituali şi afectivi, deschiderea terapeutică a fost ataşată îndeosebi spectacolului (tragedia greacă era spectacol), muzicii, dansului şi artelor plastice (mai ales picturii). Iar mai apoi, contragerea esenţializată a unor funcţii precis direcţionate a făcut posibilă dezvoltarea unui normativ estetic, deci, totalizator, aflat la incidenţa cu resorturile formatoare şi autoformatoare ale spiritualităţii.

Terapia, însă, localizată ştiinţific, coboară funcţia în concret, întotdeauna destinată individualului, cu adresă imediată şi pe o suprafaţă exact delimitată. În acest fel, biblioteca, precum şi unităţile ei, respectiv cărţile, sunt bine asimilate unei reţele instrumentale, momentul virtual al teoriei rămânând departe de a-⁠şi elabora o procesualitate, din moment ce dimensiunea acesteia, la trecerea dinspre proiect către realitate, pe lângă amploare, nu se poate sprijini pe reguli precise şi sigure. Este perfect posibil ca un psiholog sau un psihiatru să indice o lectură anume ca remediu şi să verifice (sau nu…) eficienţa acesteia, mizând în bună măsură pe intuiţie, pe imaginaţie şi pe propriile sale acumulări literare, adică pe o instituire normativă personală. Specialistul nu deţine, cum nu deţine nimeni, tipare sigure ale receptării, ale efectului latent şi ale efectului produs, efectiv, ale straturilor empatice ale cititorului, ale direcţiei, cantităţii şi calităţii de asimilare şi de reactivitate etc., deoarece – asemeni creaţiei – şi receptarea este unică, particularizată la nivel de individ. De aceea, reuşita terapiei prin lectură se înscrie mai degrabă ca accident; idealul, aici identificabil cu un demers sprijinit cu norme de certitudine care să depăşească registrul singularului, ne conduce vizibil către utopie. În faţa lecturii, deci, nu există receptori identici, nici reacţii identice (sunt frecvente chiar cele adverse), iar propunerea terapeutului va fi de fiecare dată un experiment, marcat de la început de însăşi opţiunea sa, fiindcă aleatoriul domneşte acolo unde niciodată şi nimeni nu poate avea la îndemână resursele întregii biblioteci de literatură a lumii.

Va exista, totuşi, mereu şi mereu, un caz de „terapie” sigură, dar întâmplătoare, uneori funcţionând în regim de feedback, când cartea îşi afirmă statutul de remediu prin constrângerile impenetrabile care o aliniază între autor şi cititor. Citim într-⁠o culegere de povestiri a lui Eric-Emmanuel Schmitt, intitulată Cea mai frumoasă carte din lume, un text consacrat acestei relaţii, Odette Toulemonde. După o relativ întinsă perioadă de succes pe piaţa cărţii, ceea ce l-⁠a impus şi în spaţiul editorial, ultima carte a scriitorului Balthazar Balsan a fost întâmpinată, de unul dintre cei mai prestigioşi critici francezi, cu un comentariu devastator. Şocul resimţit de autor poate fi greu de înţeles de către o persoană care nu şi-⁠a trăit niciodată contestarea visului, dăruirii şi muncii de o viaţă: „Se simţea bătrân, terminat, ridicol”, preluând dureros mesajele de îndepărtare ale publicului, ale editorilor, chiar cele venite dinspre propria-⁠i soţie. Doar o femeie simplă (numele ei dă şi titlul povestirii; dar nu vom specula pe marginea semnificaţiei, aflată în ton minor), cucerită, însă, de romanul incriminat, Liniştea câmpiei, îi adresează, necunoscând nimic din cele petrecute, o scrisoare, din care cităm: „Eu nu scriu niciodată căci, deşi am şcoală, nu am pic de poezie. Or, aş avea nevoie de multă poezie ca să vă povestesc cât de important sunteţi pentru mine. În realitate, vă datorez viaţa. Fără dumneavoastră, m-⁠aş fi sinucis de zeci de ori. Vedeţi cât de prost scriu? Ar fi fost de-⁠ajuns să mă sinucid o singură dată! […]

Când, într-⁠o zi, cât mai târziu cu putinţă, veţi merge în Rai, Dumnezeu se va apropia de dumneavoastră şi vă va spune: «Sunt mulţi oameni care vor să-⁠ţi mulţumească pentru binele pe care l-⁠ai făcut pe pământ, domnule Balsan», iar printre acele mii de persoane va fi şi Odette Toulemonde, Odette Toulemonde care, iertaţi-⁠o, era prea nerăbdătoare să aştepte până atunci”.

Finalul povestirii nu este acesta, el de-⁠abia urmează, în parte sentenţios, în altă parte uşor melodramatic şi, oricum, previzibil. Vom releva, însă, altceva, întărind observaţia că terapia fiind o întâmplare, remediul este la rândul lui un accident: dacă un scriitor are măcar un singur cititor, aici şi acum, pentru care cartea scrisă de el reprezintă ceva, mult sau puţin, merită şi trebuie să continue pe acest drum, împlinind unicul printr-⁠o altă unicitate. Restul ţine de avatarurile… Paradisului.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest