Contemporanul » Eseu » Marius Oprescu: Parabola încărcăturii preţioase

Marius Oprescu: Parabola încărcăturii preţioase

Căutarea nu se opreşte însă aici. Odată găsită, comoara trebuie redescoperită şi fructificată zi de zi. Viaţa interioară poate fi păstrată doar fructificând-⁠o, adică trecând, transfigurator şi multiplicator, prin moarte la viaţă. „Ce semeni tu, nu învie, dacă nu moare mai întâi.”

Într-⁠unul dintre volumele sale, psihiatrul şi autorul american Scott Peck povesteşte următoarea experienţă legată de un pacient pe care-⁠l examinase în practica sa psihoterapeutică: „(…) Am consultat un pacient în vârstă de 17 ani, care trăia pe cont propriu de la 14 ani. Avusese o copilărie chinuitoare şi i-⁠am spus la o şedinţă: «Jack, cea mai mare problemă a ta este că nu te iubeşti, că nu pui preţ pe tine.» În aceeaşi noapte, a trebuit să merg cu maşina de la Connecticut la New York, în mijlocul unei furtuni teribile. Dacă mi-⁠aş fi pierdut concentrarea pentru o secundă, maşina ar fi derapat. Rafale de ploaie măturau autostrada şi nu puteam vedea mai nimic, nici măcar marginea drumului sau banda de siguranţă. Trebuia să stau cu ochii aţintiţi la drum, chiar dacă eram obosit. Şi singurul mod de a parcurge cei 150 de km pe furtună a fost să-⁠mi spun tot timpul: «Volkswagenul ăsta duce o încărcătură extrem de preţioasă. Este extrem de important ca încărcătura asta scumpă să ajungă la New York în siguranţă». Şi aşa s-⁠a întâmplat.

Peste trei zile, mă aflam din nou în Connecticut şi m-⁠am întâlnit iarăşi cu Jack şi am aflat că, în timpul aceleiaşi furtuni, şi el condusese maşina, e drept pe o distanţă mai scurtă şi fără să fie atât de obosit ca mine. Maşina derapase. Din fericire, nu fusese rănit grav. Nu cred că i se întâmplase asta pentru că avea tendinţe sinucigaşe – deşi, lipsa iubirii de sine poate duce la sinucidere – ci pentru că pur şi simplu nu putuse să se convingă de faptul că maşina lui ducea o încărcătură extrem de preţioasă.”

Farmecul narativ al acestei scurte poveşti, care are „respiraţia” unei adevărate parabole a valorii de sine, pe care am putea s-⁠o numim simplu parabola încărcăturii preţioase, este de natură să dea o nouă „suflare de viaţă” efortului de căutare a unei misterioase şi luminoase comori pe care, căzuţi sub autoritatea „veacului acestuia” şi confiscaţi de strălucirea unei lumi de tranzit, am lăsat-⁠o ascunsă, irosită în ţarina sufletului nostru. Efortul hermeneutic al căutării va trebui, pentru a fi fertil, susţinut intens de pulsaţiile cognitive ale inimii – „să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima”. Pentru reuşita căutării, avem nevoie de orice rezervă a capacităţii „cardiace”: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”.

Inima, se pare, vorbeşte, înţelege „limba” valorii: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. Prin urmare, suntem capabili să iubim doar în măsura în care ştim să valorizăm. Altfel spus, iubirea este rodul unei traiectorii optime în câmpul de forţe al valorilor. Iar capacitatea de a ne asigura o astfel de traiectorie valorică depinde, cum spuneam într-⁠un articol anterior, de măsura în care „cumpărăm” evaluări corecte, legitime ale valorii lucrurilor. Aşadar, câtă vreme sentimentul valorii personale nu ajunge să graviteze pe orbita evaluatoare a comorii, în câmpul forţei sale de atracţie, de seducţie, nu ne vom putea iubi pe noi înşine cu adevărat, inima noastră nu „va fi cu noi”, nu va „lucra” în beneficiul nostru. Căci, din fire, „inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea”. De îndată însă ce a „luat urma” comorii, a valorii autentice, inima va începe să pulseze după ritmul unei alte lumi, al Lumii de la capătul lumii şi, în acelaşi timp, ascunsă „înăuntrul vostru”.

Căutarea noastră începe prin a observa două caracteristici care ţin de însăşi natura comorii: (1) nenegociabilitatea comorii şi (2) imposibilitatea tezaurizării acesteia. Vom sonda adâncimile ogorului din aceste două direcţii. Misiunea nu este una uşoară. Pământul este bolovănos, pe alocuri stâncos, „căci inima acestui popor s-⁠a împietrit (…)”.

(1) Nenegociabilitatea comorii. Pentru cel care a descoperit comoara, vânzarea acesteia iese pur şi simplu din discuţie. Comoara este „afară din comerţ”, nu poate face obiectul vreunui târg, într-⁠un cuvânt, este nenegociabilă. Pentru achiziţionarea ei, găsitorul a „vândut” cu bucurie tot ce a avut, toate evaluările curente ale valorii lucrurilor. El nu a păstrat, sceptic în privinţa evaluării noii sale „achiziţii” ca fiind într-⁠adevăr comoara, nicio rezervă cu titlu de „asigurare”. Nu este un om cu inima împărţită, oscilând îndoielnic, confuz între două lumi valorice, asemenea tânărului bogat căruia Isus îi cere – ca răspuns la întrebarea acestuia „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” – să vândă tot ce are. Cumpărarea unei evaluări substanţial diferite presupune, în mod necesar, renunţarea la evaluările curente, pe baza cărora ne-⁠am construit, mai mult sau mai puţin conştient, sistemul de valori. „Untdelemnul” Duhului este turnat doar în „vase goale”. Când nu mai sunt „vase goale”, untdelemnul încetează să mai curgă. Pentru cel care a găsit cu adevărat valoarea autentică, desprinderea de vechile evaluări pernicioase este, prin excelenţă, dezirabilă – a vândut cu bucurie tot ce a avut, inima a urmat îndeaproape, cognitiv şi afectiv, comoara. Inima lui a înţeles, în sfârşit, că diferenţa esenţială între un lucru care costă mult şi unul cu adevărat valoros, este că cel dintâi, oricât de mare ar fi preţul său, este totuşi negociabil, este de vânzare. Prin urmare, orice tentativă de a fi acum ofertat în schimbul comorii ar fi, în ceea ce-⁠l priveşte, născută moartă.

Să luăm, spre exemplu, oferta prezumţioasă a diavolului din cea de-⁠a treia ispitire a lui Iisus: „ai «şansa» să câştigi, îţi ofer toată lumea, dacă te închini mie”, cu alte cuvinte, „dacă îmi vinzi sufletul tău”. Această ofertă „contractuală” este un anticipat test al evaluării pe care avea s-⁠o instituie public mai târziu evaluatorul Iisus, cu privire la valoarea tuturor lucrurilor din această lume: „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-⁠ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Prezumţiozitatea ofertei luciferice stă nu atât în „inechitatea” izbitoare a târgului propus, în disproporţia ultimă a valorilor propuse spre tranzacţionare – să-⁠ţi vinzi viaţa, sufletul, pe nimic – cât în tentativa de a-⁠l face pe Iisus să negocieze nenegociabilul, să trateze comoara într-⁠o cheie comparativă, negustorească: „sufletul meu este prea preţios, iar oferta ta, Satano, este lipsită de orice valoare”. Iisus repudiază nu oferta diavolului, ca fiind inadecvată, ci precondiţia ofertei, „contraprestaţia” pretinsă de acesta – închinarea nelegitimă, idolatră – ca fiind absolut „deplasată”: „Pleacă, Satano, i-⁠a răspuns Isus, căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-⁠I slujeşti.”.

A te închina la o persoană (sau la un lucru) e a valoriza simultan acea persoană şi pe tine prin ea, a o institui cu autoritatea valorii-⁠sursă din care îţi extragi propria valoare, sensul şi raţiunea de a fi. A treia ispitire urmăreşte, aşadar, substituirea sursei legitime a valorii personale cu strălucirea existenţei mundane, căci închinarea pretinsă de diavol echivalează, în fond, cu închinarea la oferta acestuia.

Dacă în cazul Omului Iisus, instigarea luciferică la suicid valoric, prin substituirea sursei valorizatoare legitime, a eşuat, la oameni ea contabilizează o adevărată „apocalipsă a valorilor”, cum o numeşte undeva Mircea Cărtărescu. Este vorba nu doar de o apocalipsă exterioară, globală, de un suicid valoric în masă al fiinţelor umane, ci şi de una interioară, de o distrugere de proporţii apocaliptice a valorii de sine, semnalată de interogaţia hristică din Matei 16. Lumea întreagă, existenţa însăşi, în toate datele ei, nu mai valorează nimic când ai pierdut axa ei valorizatoare, viaţa interioară. Aparent „câştigate”, lucrurile acestei lumi devin un câştig din care nu câştigi nimic când ai negociat comoara. Tot ce vei fi câştigat pe traseu va fi, în final, nul, dacă, în hărţuiala „traficului”, vei fi pierdut preţioasa încărcătură.

Inflamat, prin urmare uşor impresionabil de strălucirea promisiunii luciferice, ochiului evaluator al „câştigurilor” a „cumpărat” toate evaluările posibile, mai puţin pe cea care putea să-⁠ţi salveze sufletul, viaţa. Nu e deci de mirare că, spre propriul tău câştig mântuitor, ţi se propune remediul ultim, drastic „scoate-⁠l şi leapădă-⁠l de la tine”. Este, desigur, exprimarea plastică, „chirurgicală” a unei suverane nevoi de soluţie mântuitoare, de însănătoşire, de recăpătare a funcţiei „vederii” evaluatoare. Subminat de propriul „organ evaluator” deformat, descoperi pe pielea ta că „omul nu trăieşte numai cu pâine”, că, pentru a avea viaţă, împreună cu pâinea, trebuie să cumperi şi „orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, că, pe lângă o bună digestie fiziologică, ai nevoie şi de un sănătos metabolism al Cuvântului, care, cum spune Andrei Pleşu, să poată „digera adevărul revelat în aşa fel încât el să te locuiască în chip fertil, să te transforme, să se resoarbă în chimia unică a persoanei tale”. Altfel, doar „îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”.

Implicaţiile evaluatoare ale dublei interogaţii hristice din capitolul 16 al evangheliei după Matei sunt transparente. Ce valoare ar avea să ţi se deschidă o uşă salvatoare din prizonieratul unor circumstanţe exterioare, oricât de dureroase ar fi acestea, dacă nu ţi se deschide, pentru că nu simţi nevoia să ţi se deschidă, Uşa mântuitoare, răscumpărătoare din închisoarea eşecului sufletesc, din „urâciunea pustiirii” valorice, din neodihna şi neliniştea relelor interioare, din captivitatea „contractului” prin care ai vândut sufletul? La ce bun să recuperezi vreo valoare exterioară oarecare, dacă nu recapeţi chipul interior în asemănarea lui cu modelul său originar, dispoziţia roditoare a Duhului, condiţia nenegociabilă a comorii?

Interogaţia hristică din Matei 16 are, în subtext, şi o ramificaţie evaluatoare care merge în sens invers. Dacă, uneori, eşti ispitit să crezi că ai suferit o pierdere capitală, terminală, câtă vreme nu ţi-⁠ai pierdut sufletul, nu ai pierdut nimic, în orice caz nimic esenţial, de natură să te descalifice din cursă, să compromită câştigarea marelui premiu, statutul final de învingător. În cuvintele lui Andrei Pleşu, „simpla măsurătoare a pierderilor nu dă seama de reuşită” . Cu alte cuvinte, cât încă ai sufletul, ai totul. Eşti încă în posesia comorii. Întemeiat pe o inadecvată evaluare a pierderilor (una „cumpărată” cândva, pe traseu, de la numeroşi „binevoitori”), rişti să sucombi sub falsa greutate a unei aparente ratări existenţiale. Iluzia eşecului nu are o mai slabă forţă înşelătoare decât aceea a succesului, iar disperarea unui pretins ireparabil faliment sufletesc, a unei imaginare înfrângeri finale nu face mai puţine victime decât fascinaţia hipnotică, suficientă a unei iluzorii victorii. Capacitatea „de a identifica partea de iluzie a eşecului”, cum o numeşte Andrei Pleşu, în genere, discernământul evaluator al „pierderilor” se poate dovedi salutar când traversezi inconturnabila „vale a umbrei morţii”, după cum lipsa lui se vădeşte a fi pentru mulţi, din nefericire, fatală.

Dus de Duhul în „departele” pustiei ispitirii, Iisus este, în fond, trimis în deşertul nostru sufletesc pentru ca, devenit „aproapele” nostru, adică bine primit, să-⁠l restaureze valoric, să facă „un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase”, să-⁠l transforme într-⁠o „grădină bine udată”, pe scurt, să-⁠l facă din nou locuibil, frecventabil. „Dregătorul de spărturi, Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit” este trimis în peisajul degradat şi părăginit al ruinei noastre sufleteşti pentru a întemeia o nouă edificare, mai întâi a firii şi apoi a întregii noastre fiinţe.

(2) Imposibilitatea tezaurizării comorii. Prin natura ei, comoara nu se poate dobândi prin efortul meritoriu al agonisirii. Nu poţi să aduni gospodăreşte o comoară, să salahoreşti la fabricarea ei, nu există self-⁠made treasure. Comoara este „ascunsă într-⁠o ţarină”, ea se caută şi se găseşte. Efortul se concentrează, aşadar, în direcţia căutării ei, a unei bune orientări a receptivităţii, gata să capteze orice indiciu din ogorul în care comoara zace nefructificată. „Meritul” este acela de a fi căutat. Şi de a fi făcut-⁠o cu toată inima, ca un autentic căutător de comori. Precondiţia găsirii ei este, deci, căutarea angajată, fără rezerve, asumarea comorii drept ţintă supremă a căutărilor omeneşti. Altfel spus, să doreşti s-⁠o găseşti mai mult decât orice altceva, să umbli după ea… ca după o comoară.

Independentă fiind de orice sforţare meritorie, condiţia valorizatoare de „comoară” nu are nevoie, prin urmare, de validarea unor mobilizatoare performanţe, a unor KPIs corporatişti. Dintre cele trei ispitiri din pustie ale lui Iisus, primele două ţintesc la dislocarea încrederii în valoarea sa de Fiu al lui Dumnezeu, aşadar, de supremă comoară, consfinţită de Dumnezeu Tatăl prin evaluarea enunţată public în ocazia imediat anterioară, la botezul în râul Iordan: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Insistenţa obstinată a diavolului ca Iisus să-⁠şi confirme statutul etalând merituoase realizări – „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, dacă valoarea ta este atât de mare, dovedeşte că meriţi această valoare şi fă performanţa asta sau cealaltă” – vizează substituirea raportului evaluator legitim al Tatălui, ca sursă a valorii personale, cu propriile merite. Instituirea acestora cu autoritatea valorii-⁠sursă echivalează, la fel ca în cazul celei de-⁠a treia ispitiri, cu o închinare idolatră, de această dată la „statuia” propriilor merite.

Asumarea performanţei ca pe un merit personal e un act de confiscare, de înstăpânire cu ceea ce, de drept, nu-⁠ţi aparţine. „Căci (…) ce lucru ai, pe care să nu-⁠l fi primit? Şi dacă l-⁠ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-⁠ai fi primit (ca şi cum l-⁠ai fi câştigat prin merite proprii – n.n.)?” Iisus însuşi n-⁠a consimţit la asumarea vreunui merit, la însuşirea a ceea ce, de drept, aparţinea Tatălui: „Nu fac nimic de la Mine însumi (…), ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”.

Prin urmare, merituosul face parte din „tribul” lucrătorilor nevrednici ai viei, protagonişti ai parabolei cu acelaşi nume. Asemenea lor, merituosul nu se mulţumeşte cu autoritatea delegată pe care a primit-⁠o numit fiind administrator al valorilor primite. Fără inu­tile procese de conştiinţă, el se înstăpâneşte cu toate valorile căpătate, se revendică pe sine drept proprietar, deţinând de drept atât mecanismul roditor cu care a fost iniţial dotat, cât şi toate roadele obţinute prin fertila administrare a acestuia. El vrea, aşadar, exclusivitatea prestigiului, şi prerogativelor calităţii de proprietar, prin urmare şi exclusivitatea profitului obţinut, întreaga cantitate a producţiei realizate. Cu alte cuvinte, merituosul vrea să aibă şi să fie totul în toate. În fond, problema merituosului este că nu vrea, din principiu, să împartă cu nimeni nimic din prestigiul poziţiei sale şi al măreţelor sale realizări. „Simpla” calitate de administrator ar fi presupus exact acest lucru: să împartă cu proprietarul prestigiul „titlului” şi al rezultatelor. Şi nu vrea să împartă nimic din acest prestigiu pentru că el însuşi nu se simte parte a unei prestigioase ordini a creaţiei, a unui miraculos metabolism al „trupului” comunitar, împărţind cu „aproapele” zestrea comună a Proprietarului. El este tot trupul, mai cu seamă Capul acestuia, autoritatea ultimă. Orice parte va fi făcut cuiva dintr-⁠ale sale, va fi fost, evident, asumat ca merit. Doar dă, nu-⁠i aşa, din ceea ce este al lui, din ceea ce a agonisit prin propriile merite, normal! Cam aşa arată, pe scurt, „normalitatea” merituosului.

Şi dacă, pentru a-⁠şi menţine autoritatea confiscată, nelegitimă, pentru a-⁠şi apăra imaginea de sine narcisistă, merituosul trebuie să utilizeze violenţa împotriva oricui ar îndrăzni să-⁠i reamintească că valorile pe care le deţine şi care îi asigură traiul aparţin altcuiva, sau dacă pentru asta trebuie chiar să omoare, so be it. Merituosul nu are nicio ezitare să-⁠L ucidă pe Proprietarul şi Autoritatea de drept, astfel încât propriul sine să poată deveni stăpânul suprem, să-⁠şi poată înălţa statuia propriilor merite la care se închină. În loc să se confrunte cu propriile derapaje sufleteşti, el îi atacă pe ceilalţi, eliminându-⁠i sub o formă sau alta, pentru a eradica dovezile propriei inadecvări.

A institui, deci, o nelegitimă asumare de merite drept sursă a valorizării de sine e „a săpa un puţ crăpat, care nu ţine apa”, a anula generosul credit în alb care ţi s-⁠a acordat, pe ideea îngâmfată, autosuficientă că te poţi credita singur. Devii victima, sinucigaşă valoric, a „lăudăroşiei vieţii”. „Mândria merge înaintea pieirii”, inclusiv, sau mai întâi, a uneia valorice. S-⁠ar putea spune, deci, că nu există niciun merit în a-⁠ţi asuma merite.

Merituosul se află într-⁠o necurmată criză valorică, într-⁠o fundamentală criză de statut. Aşezat ca piatră de temelie a valorii personale, prestigiul propriei performanţe asumate ca merit şi, odată cu el, întregul său edificiu valoric sunt sistematic subminate de supraperformanţa ameninţătoare a concurenţei, ori de subperformanţa propriilor greşeli. Nicio surpriză, deci, să descoperim în tabloul „clinic” al merituosului, printre alte pernicioase roade pe care acesta le culege, două simptome, două tuşe întunecate: o corozivă invidie pe realizările sau virtuţile „aproapelui” şi o maladivă teamă de a-⁠şi asuma responsabilitatea propriilor erori.

Măcinat de invidie, merituosul e incapabil să vadă în lucrurile valoroase realizate de semeni sau în virtuţile acestora, în valoarea adusă de aceştia un nesperat prilej pentru propria îmbogăţire interioară, pentru propriul spor valoric. Metabolismul „comunităţii trup”, în care, „dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit (valorizat – n.n.) un mădular, toate mădularele se bucură (pentru că sunt valorizate – n.n.) împreună cu el”, i se pare o nebunie, o idee absurdă, dacă nu de-⁠a dreptul subversivă. La fel, ideea de a fi cuprins de amare remuşcări, de a fi adânc tulburat de propriile eşecuri sufleteşti, de a simţi o „sufocantă” nevoie să spui „şi îmi iartă mie greşelile mele (…)”, toate acestea sunt pentru el lucruri ale căror „rosturi şi înţelesuri” nu le poate pricepe şi, prin urmare, le „dis-⁠preţuieşte” superior.

Temerea de a-⁠şi asuma responsabilitatea propriilor eşecuri are drept corelativ predispoziţia merituosului de a-⁠şi construi mereu abile justificări pentru propriile „scăpări” sau, la limită, de a căuta un ţap ispăşitor asupra căruia să proiecteze culpa propriilor ratări. Cum s-⁠ar zice, cine nu este în căutarea comorii este în căutarea unui ţap ispăşitor.

Prin natura ei, condiţia meritorie este una a distrugerii programatice a valorii. Asemenea lucrătorilor nevrednici ai viei, merituosul este un entuziast distrugător de valoare. Cu o fervoare şi o consecvenţă demne de o cauză mai bună, el lucrează de zor mai întâi la propria-⁠i ruină valorică, desăvârşindu-⁠şi apoi „opera” în lumea înconjurătoare.

Punem punct aici acestui efort de căutare a comorii. Căutarea nu se opreşte însă aici. Odată găsită, comoara trebuie redescoperită şi fructificată zi de zi. Viaţa interioară poate fi păstrată doar fructificând-⁠o, adică trecând, transfigurator şi multiplicator, prin moarte la viaţă. „Ce semeni tu, nu învie, dacă nu moare mai întâi.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest