Contemporanul » Eseu » Marian Victor Buciu: Ion Simuţ şi literatura subversivă

Marian Victor Buciu: Ion Simuţ şi literatura subversivă

Simuţ admite contextual întâietatea politicului, care s-⁠a menţinut pe toată durata istorică a epocii stângist-⁠totalitare. „Literatura, un câmp estetic prin excelenţă, este transformată de dictatură într-⁠un câmp de bătălie politică.”

„Literatura” zisă „paralelă”, subversivă, este identificată mai ales sub dictatura lui N. Ceauşescu. Forma ei, aluzivitatea (parabolicul, alegoricul), s-⁠a numit generic esopism, după numele anticului fabulist. Pe româneşte, scriitorul subversiv bate şaua (puterii) ca să priceapă iapa (cititorul-⁠cetăţean oprimat). Cârtirea, vânată de paznicii instituţionali ai Regimului, există şi în fabulistul mai recent Krâlov, tradus de Arghezi şi publicat chiar cu un deceniu aproape mai devreme de „domnia” Tovarăşului Ceauşescu, în 1957.

Simuţ admite contextual întâietatea politicului, care s-⁠a menţinut pe toată durata istorică a epocii stângist-⁠totalitare. „Literatura, un câmp estetic prin excelenţă, este transformată de dictatură într-⁠un câmp de bătălie politică.” Bun, dar literatura nu dispare, nici nu disperă, se adaptează, adoptă noi moduri, toate marcate, încă, deşi diferit, de estetic, până la disimularea ori acoperirea sa sub mizeria politică.

A fi subversiv, constată şi Simuţ, în artă, în literatură, echivalează cu a fi pur şi simplu, deşi el priveşte din perspectivă superlativă, performativă. „Un mare scriitor este întotdeauna subversiv, novator, anti-⁠canonic.” Un mare scriitor poate fi şi cel care nu inovează, dar aprofundează, duce domeniul peste nivelul limitat anterior lui. Opera subversivă ar fi închisă în general, doar în particular deschisă iniţiaţilor. Dar ea nu se adresează controlului de cod ideologic, pe care-⁠l ignoră sau îl pune-⁠n paranteză ori îl suspendă. Subversivitatea şi disidenţa au adrese diferite. Disidenţa are dublă adresă: control ideologic şi (dar apoi) public. Adaug aceste nuanţări la constatarea lui Simuţ că subversivitatea e ambiguă, iar disidenţa e directă. Aş mai nuanţa o dată: câtă directeţe este proprie literaturii. Subversiv, mai scrie Si-muţ, este un text publicat chiar în sistemul editorial controlat de dictatură, iar disident este un text scris şi nepublicat acolo (uneori apărut în străinătate ori rămas în sertarul autorului). În dictaturi există, de la ţară la ţară, şi Samizdat-⁠ul: publicatul neoficial, şi el disident, deci, de completat.

Ion Simuţ găseşte reale şi operaţionale, la Andrei Terian, trei forme de esopism (dacă fabulismul este identificat cu subversivitatea, într-⁠un secol în care, cum spunea un practicant al speciei literare, se scriu, iată, „altfel de fabuli”): 1.parabolic, 2. dialectic/antitetic, 3.ironic. Câtă extensie există, iată, la termenul şi îngust, şi metaforic, esopism!

M. Martin crede că romanul lui Augustin Buzura, Drumul cenuşii, din 1988, e „cel mai subversiv roman la adresa regimului totalitar (…) prin transparenţa şi directeţea discursului narativ”. Exemplu nepotrivit pentru subversivitatea subsumat ambiguă, evident adecvat „literaturii” disidente. Nu este singurul caz de amestec cono­tativ între literaturi „paralele”. Nu este mai clar totul dacă nu uităm nicio clipă că literatura corespunde întotdeauna unei poetici (faceri), supusă criticii, ca lume născută prin cuvânt?

Tetrada lui Simuţ poate fi pusă şi într-⁠un cerc, pentru a măsura gradul de relaţionare cu politicul, de la indiferenţă (eu cred că şi aici există o mască, o aparent pasivă ignorare a lecturii primordial oficiale, editoriale) la slugărnicie. Când Simuţ scrie, de pildă, că Oniricii nu sunt decât evazionişti, nu subversivi, el nu face decât să distingă între legăturile unei literaturi marginalizate cu centrul decizional politic.

El distinge şi efectele Cenzurii, foarte drastică, tocmai pentru a prezerva Sistemul dictatorial, suflând şi în iaurt, pentru ca nicio treaptă să nu fie cucerită în escalada împotrivirii politice. Şi „opoziţia” era „tovărăşie”, chit că sângeroasă, oricum necruţătoare. În sens distinctiv, aşadar, constată Simuţ că nu orice a fost cenzurat a fost şi subversiv, cum se crede azi. Dar ce putem face dacă se estompează variaţia contextuală, iar textele, dacă sunt citite, îşi păstrează graiul? Să dăm mărturie istorică, ar fi răspunsul. Acum, când scrisul para-⁠literar îl acoperă conjunctural pe acela literar.

Ultima „literatură paralelă”, 4. disidentă şi din/de exil, pune accentul pe biografism, pe cazurile de disidenţi, în mod aparte pe cel al lui Goma, şi se încheie cu o cronologie a exilului literar de după Al Doilea Război Mondial. Constatăm confluenţa dintre ţară şi exil, cu mari diferenţe de discurs, în fapt între nepublicare şi publicare. Şi meritele sunt intens disputate, adesea confundând biografia cu opera şi morala cu creaţia literară. De constat şi un fapt de extensivitate: disidenţa există, pentru că aici se naşte, şi în ţară, iar exilul există nu doar în afară, dar şi în interior, intra muros. Loc berechet de nuanţări există şi aici, iar exemplele, modelele ori, îndeosebi, argumentele fac obiectul criticii în general. Există literatură disidentă şi disidenţă literară, între distincţie şi familiaritate. Paul Goma le reprezintă deopotrivă, deşi critica se ţine încă departe de a-⁠i fi în ansamblu recunoscătoare. Simuţ, fidel lecturii morale, evidenţiază că „o istorie a disidenţei literare e de reconstituit cu atenţie, pentru a reda demnitatea scriitorului român.” În particular, da, e foarte necesar. În general, ar fi o vădită forţare ca să se şteargă din dicţionare cohorta de falşi scriitori (artişti ai scrisului) şi chiar să fie ignorate falsele opere, demisionare estetic şi moral, ale unor scriitori care au şi un loc canonic.

Istoric, lui P. Goma i se parcurge, pe acest spaţiu restrâns, deopotrivă viaţa şi opera. Goma este autor a nu mai puţin de cinci cărţi publicate în afara R.S.R., atunci când este expulzat, în 1977. Dictatura lui N. Ceauşescu denotă, iată, flexibilitate, răbdare. Goma le foloseşte cât poate şi îi scrie lui Ceauşescu că doar ei doi n-⁠au frică de nimic. Se poate nuanţa: fără frică nu există curaj, şi nici un dictator nu-⁠şi face, în absolut, de cap. Frica este un dat omenesc şi de viaţă, de la naştere la moarte. Ce separă oamenii este cu cât curaj izbutesc să o însoţească, era să spun să o „întovărăşească”. Minciunile securiste, izolarea, urmărirea ori atentatul, Goma le-⁠a trăit, le trăieşte, le va trăi şi postum. El, însă, a supravieţuit. Ce-⁠a făcut Securitatea lui Ceauşescu cu Ceauşescu însuşi, ca să-⁠i apere viaţa? I-⁠a „salvat-⁠o”, omorându-⁠l şi ea? Paul Goma scrie pentru memorie, în felul său, a sa şi a istoriei. El scrie şi pentru istoric (a se citi: generalist), dar şi pentru criticul şi istoricul literar (particular). Plecând de la faptele naţionalului lui cunoscut, el pune-⁠n aceeaşi punte, poate pe două nivele, unificate, întărite, două adevăruri, a două realităţi, ca un Balzac al altui timp şi al altui spaţiu, etern provocat de inu­manitatea dictaturii prezente, noi, internaţionalizate.

Formula celor patru literaturi „paralele” nu poate fi categorică, mai întâi pentru că le interzice amestecul sau cel puţin intersectarea. După lunga, laborioasa teoretizare a istoriei literaturii, limitată temporal, din perspectiva politicului radicalist, motivat istoric, întreprinsă de Ion Simuţ, scriitorii şi operele lor ar scăpa de taxonomia proprie artisticului literar bazat pe genuri (trei literare, unul meta-⁠literar, destule para-⁠literare) şi s-⁠ar alinia pe patru coloane paralele, chiar şi în mintea sau operele scriitorilor. Noua realitate aduce propriile dificultăţi de structurare. Deocamdată, noţiunile/ conceptele, intrate deja în uz, se vor auzi tot mai mult, în diferite abordări, de la cele teoretice, la aplicaţii particulare. Cu sinteza rămâne dator, aşteptat, chiar Ion Simuţ. Abia prin ea gândul i se va duce până la capăt. Eu cred că o va face. Şi atunci va atinge un dublu scop: o istorie a literaturii şi, în parte, o operă de autorevizuire a propriilor lecturi critice.

■ Fragmente dintr-⁠un comentariu critic

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest