Contemporanul » Eseu » Iulian Boldea: Lovinescu şi etica rememorării portretistice

Iulian Boldea: Lovinescu şi etica rememorării portretistice

Fie că e construit din acceptare şi elogiu sau din rezervă şi negaţie, stilul portretelor lui E. Lovinescu este unul ce se revendică de la concizie şi de la rafinamentul expresiei. E, aşadar, un stil ce se revendică de la clasicitate

În conturarea portretelor scriitorilor mai tineri, pe care Lovinescu i-⁠a sprijinit în afirmarea lor, regăsim aceleaşi virtuţi ale prozei memorialistice: rigoare şi plasticitate a expresiei, magia excursului liric şi Iulian-Boldea-foto-2evocator, voluptatea descripţiei minuţioase, aerul de cozerie şi, totodată, de severitate cu care sunt scrutate unele deviaţii şi exagerări temperamentale. Un portret ilustrativ pentru toate aceste calităţi ale prozei autobiografice lovinesciene este acela al lui Camil Petrescu, portret realizat în mai multe momente. Mai întâi, criticul fixează o primă imagine a scriitorului, oarecum neutră, cu ajutorul unor notaţii ce surprind lectura unei piese: „Imaginea scriitorului începe să mi se fixeze, prin unele trăsături psihologice, abia mai târziu, în primele luni ale Sburătorului, în cadrul lecturii piesei sale Jocul ielelor, într-⁠un amurg de mai, sub lăncile înroşite ale soarelui asasinat în dreptul ferestrelor largi ale biroului meu. Lipsa de autoritate a cititorului, nervozitatea lui sporită de intrările şi ieşirile ascultătorilor, nu i-⁠au dat lecturii caracterul de succes categoric aşteptat, se vede, cu certitudine; mai contribuiau, de altfel, şi defectele piesei, evidente şi mai târziu, după câţiva ani, la o nouă lectură, când nu mai putea fi vorba de lipsa de autoritate şi de nervozitate. Cu indulgenţă de sine, naturală, de altfel, tuturor începătorilor, cititorul nu-⁠şi explica însă «insuccesul» decât prin insuficienţa lecturii; un semiton mai sus sau mai jos, o mlădiere a glasului, o tăcere prelungită ar fi dat cu totul altă putere de contagiune paginilor citite. Certitudinea părea încă de atunci a lua forme de nemulţumire vexată, amorţită, ce e dreptul, de o umbră de timiditate, dispărută repede (…)”. Un al doilea moment al portretului pune în scenă cu mai multă precizie datele caracterologice ale tânărului scriitor: „În afară de aceste lecturi, Camil Petrescu se distingea şi prin spiritul său vioi, mobil, combativ, agresiv chiar, destul de informat, dar mai ales dialectic, inepuizabil dialectic, luminat totuşi de o candoare plăcută cu deosebire femeilor, de o frăgezime de impresie binevenită într-⁠o societate, prin convenienţe, mai mult receptivă decât deliberativă. Şi cum ne aflam pe atunci într-⁠o fază poetică, cu valuri de versuri, prezenţa scriitorului era şi mai binevenită prin simţul critic al poeziei, destul de rar, simţ, fireşte, de poet, adică unilateral, în sensul formulei proprii, dar rapid; după o singură aruncare de privire peste un manuscris, el îşi formula părerea, precisă, categorică, definitivă, dacă nu şi întemeiată, reversibilă la o concepţie hotărâtă, cu o reacţiune unică, adică esenţa însăşi a autorităţii critice, ajutată şi de posibilitatea susţinerii ei cu o pasiune rară în domeniul criticei, expus diletantismului unora şi laşităţii de opinie a celor mai mulţi”. Momentul al treilea al portretului aduce cu sine o schimbare de tonalitate şi de registru al frazei memorialistice; postura neutră e înlocuită, aici, cu enunţul ofensiv, cu expresia incisivă, gravând în aquaforte liniile unui portret neretuşat, deloc idilic al autorului Jocului ielelor, exemplu, cum observă Lovinescu, al unei dereglări a umorilor, dovadă a unei descumpăniri a echilibrului sufletesc şi intelectual: „Din nu ştiu ce tenebre misterioase ale inconştientului s-⁠a prăvălit, aşadar, crescând, petricica abia perceptibilă la început, luând cu ea forţele reale ale acestei inteligenţe vii şi desfăşurându-⁠şi episoadele pe un fond de beatitudine agresivă. Când strănută, Camil priveşte în jur cu satisfacţia unei acţiuni inedite; orice ai face, a fost făcut mai întâi de dânsul şi orice idei ai exprima, a fost exprimată de dânsul într-⁠un vechi articol de cel puţin cinci ani. E nu numai cel dintâi în timp, dar şi cel dintâi în valoare; e cel mai mare ziarist şi polemist, e cel mai mare dramaturg şi critic dramatic; e cel mai mare poet şi critic literar, e omul cel mai inteligent – totul fără mlădiere, fără uşorul zâmbet de ironie sau glumă, sub faldurile căruia se strecoară uşure orice prezumţie, ci categoric, definitiv, repetat pe un ton iritat, agresiv, dispus oricând să o dovedească dialectic şi la nevoie să rupă relaţiile personale (…). Articolele lui sunt totdeauna definitive: înalţă sau scoboară, lansează sau distrug; în discuţie are pentru orice o teorie, teoria chibritului, fireşte, nou-⁠nouţă, potrivit serviciului cauzei; lipsa Brancusi-statue-6unui nasture de la vestă se preface, astfel, după circumstanţă, într-⁠o necesitate cosmică sau într-⁠un semn de superioritate intelectuală (…). Şi ar fi şi timpul ca omuleţul acesta pripit, iritat, pururi grăbit, cu privirea în jos, ca şi cum ar căuta ceva pierdut, cu podul palmei aprins, incendiat de febre, hărţăgos, plin de talent, dar şi de fatuitate, să se oprească din cursa lui frenetică pentru a se regăsi pe sine şi liniştea fără care nimeni nu se poate realiza desăvârşit”.

Portretul consacrat lui Duiliu Zamfirescu se naşte dintr-⁠un „dezacord brutal” între aprecierea artistului şi rezervele pe care le favoriza apropierea de „eul biografic”. Portretul debutează, în mod paradoxal, poate, cu o serie de consideraţii cu privire la expresia artistică a prozei lui Duiliu Zamfirescu: „Nu voi exalta în Duiliu Zamfirescu nici poetul, nici creatorul de viaţă, dar, după atâtea decenii de evoluţie artistică, după apariţia atâtor temperamente mari artistice, ce au schimbat aproape cu totul faţa scrisului românesc – în anumitul sens al echilibrului clasic, stilul lui Duiliu Zamfirescu rămâne încă modelul cel mai realizat până acum al literaturii noastre. Un simţ al formei precise, fără digresiuni şi pitoresc voit, o eleganţă ieşită din simplicitate şi din discreţie, o reţinere evidentă, un amestec judicios al limbii curente a omului de cultură generală, fără excese de specializare, cu neologisme şi cu arhaisme venite la locul lor şi topite într-⁠o masă solubilă, un ton de detaşare cuviincioasă faţă de obiect şi de respect de sine şi de cititor, o îmbinare de răceală aparentă şi de pasiune conţinută, o fluiditate ce nu se confundă cu uşurinţa şi frivolitatea, fac din acest stil o operă de artă valabilă prin armonia şi echilibrul ce respiră”. Portretul lui Duliu Zamfirescu se desfăşoară apoi prin evocarea omului, cu anumite trăsături de caracter discutabile, cu unele puncte ale conduitei cotidiene vulnerabile, aflate în dezacord cu codul de etică la care aderă E. Lovinescu. Nu lipseşte, la început, nici prezentarea profilului exterior al autorului Vieţii la ţară: „Atletic, apolinic, de o frumuseţe bărbătească, trăit foarte mulţi ani în străinătate, din care vreo cincisprezece în Italia, în societatea internaţională cea mai aleasă, cu un viu simţ al artei şi al naturei, de o mare cultură clasică, culeasă la înseşi izvoarele ei, euritmic în toată făptura lui fizică, artist echilibrat, măsurat în expresie, precis şi elegant, fără a fi strict şi limitat, cu acea discreţie şi rezervă de ton atât de preţioasă – spărgând simbioza cu artistul, omul în toate manifestările lui se arată lamentabil. Înfumurat, se lăuda, în polemicile cu d. Octavian Goga, că strămoşii săi erau mari învăţaţi la Bizanţ, într-⁠o epocă în care strămoşii poetului nu se scoborâseră bine din maimuţă; teatral, protector fără să i-⁠o fi cerut, lipsit de nuanţele pe care le înmuia atât de bine în artă, insuportabil chiar când era binevoitor, protocolar, clătinându-⁠se între aroganţă şi politeţă vădit superioară, curtenitor cu femeile, serenissim cu oricine, în atitudine, în vorbă şi tăcere. Iată contrastul dureros, divorţul aproape, între artist şi om, ce m-⁠a abătut repede de la priveliştea jalnică a acestei dezarmonii intime, iar, ca memorialist, mult mai târziu, m-⁠a făcut să arunc vălul biblic peste amintirea lui”.

În finalul portretului, memorialistul interpretează, cu obiectivitate, în spiritul onestităţii critice, corespondenţa Duiliu Zamfirescu-⁠Titu Maiorescu, în care sunt regăsite eminente calităţi ale stilului epistolar (spirit de observaţie acut, precizie a formulărilor, darul reprezentării scenice etc.). Lovinescu reliefează mai ales latura artistă a acestor scrisori, care, dincolo de aspectul lor documentar, au o finalitate expresivă riguros fundamentată: „Nu cred că depăşesc adevărul afirmând că de abia o dată cu publicarea acestei corespondenţe intră şi arta epistolară ca gen special în literatura noastră. Scrisorile lui Duiliu Zamfirescu nu au numai scopul firesc de a informa, ci sunt şi o operă de artă, lipsită însă de ostentaţia pe care o dă întotdeauna prezenţa publicului cititor. În ele găsim un om cult, în curent cu ce se publică în diverse literaturi, care trăieşte în străinătate în contact continuu cu oameni de cultură, cu o sensibilitate artistică în toate domeniile, literatură, muzică, arte plastice, care călătoreşte mereu, ştiind să vadă, şi care doreşte să exprime ceea ce a simţit şi văzut şi, mai presus de orice, o face cu o artă de romancier în vacanţă, fără încordare, dar cu aceeaşi armonie clasică a frazelor susţinute din când în când de neprevăzutul cuvântului, al imaginii şi de ferestrele deschise spre perspective fumurii. Artist complect, el nu-⁠şi pune arta numai în cărţi, ci o trăieşte, o manifestă în orice act cotidian şi o exprimă în cele mai fugare rânduri trimise între două trenuri”. Revelaţia corespondenţei lui Duiliu Zamfirescu e aflată de Lovinescu în regăsirea echilibrului dintre om şi artist, în aceste pagini epistolare de netulburată expresivitate şi frumuseţe: „Nu este o scrisoare, nu este un rând care să nu vădească nu numai frumuseţea stilistică, ci şi cea morală: siguranţa atitudinii îmbinată dintr-⁠o deferenţă afectuoasă, fără umbra îmbulzelei sau slugărniciei, cu respectul demnităţii personale; o modestie faţă de toate încercările sale literare, ce se referă mereu la aprecierea criticului, fără să renunţe la afirmaţia individualităţii proprii; recurgerea repetată la protecţia omului politic, dar pe un ton strict, sobru, care caută totdeauna să pună ches­tiunea pe terenul dreptăţii şi nu pe al serviciului personal sau al favoarei; o naturaleţă de expresie, fără patetism, o omenie, ce ştie să-⁠şi apere prietenii (Al. Vlahuţă, I.N. Roman) faţă de asprimea criticului; o mare fineţă şi perspicacitate în a judeca pe vrăjmaşi (de pildă, pe Caragiale), o afecţie luminoasă şi caldă faţă de ai săi, de cămin, de socru-⁠său, de nevastă-⁠sa, de copii – într-⁠un cuvânt desfăşurarea, fără note false, a unei armonii sufleteşti, a unei delicateţi, în nuanţa ei cea mai anevoioasă, a respectului afectuos, fără abdicaţie de sine – ne restabilesc imaginea echilibrului moral, dispărut în clipa când l-⁠am cunoscut eu”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Iulian Boldea

Iulian Boldea s-a nascut la 2 martie 1963, in orasul Ludus, judetul Mures. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu-Ilarian” si Facultatea de Filologie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debut absolut in anul 1983. Intre anii 1985-1989 a fost redactor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest