Contemporanul » Eseu » Istorismul şi filosofia

Istorismul şi filosofia

Strauss a văzut în filosofia profesorului său Heidegger culminaţia istorismului, atinsă chiar în efortul de a-⁠l transcende, şi a căutat să elaboreze o alternativă. La autorul lucrării Fiinţă şi timp constelaţiile culturale sunt istorizate, dar se caută, într-⁠adevăr, o contrapondere la dizolvarea lor în istorie.

În 1953, Strauss a publicat Dreptul natural şi istoria, care este socotită justificat cea mai sinoptică dintre numeroasele sale scrieri. Aici capătă desfăşurare teza sa caracteristică, conform căreia filosofia politică a fost distrusă de ascensiunea „istorismului”. Sub acest termen, el are în vedere interpretarea după care raţiunea umană este mereu, în mod fatal, limitată de condiţiile istorice, încât produsele ei nu pot pretinde în mod legitim valabilitate dincolo de momentul generării lor (vezi Leo Strauss, Natural Right and History, The University of Chicago Press, 1953, chapter I). Din nou, comparaţia este cu clasicismul antic: acesta căuta adevăruri ce trec dincolo de evenimenţialitatea istorică, modernitatea, dimpotrivă, caută adevăruri pentru lumea epuizată în istorie. Societatea modernă se lasă subjugată de opoziţia dintre gândire şi evenimentele istorice şi preferă subordonarea evaluării produselor gândirii în raport cu acestea. Ea nu mai cedează filosofiei adevărurile transistorice, ci o coboară pe aceasta printre evenimentele istoriei.

Istorismul afectează filosofia sub trei aspecte. Primul este şubrezirea dreptului natural. Din momentul în care istoria prevalează faţă de natură, fiind socotită domeniul libertăţii omului, singura limită pusă omului este plasată în istoria însăşi, încât nu o ordine de drept este valabilă, ci multiple astfel de ordini condiţionate istoric. Dreptul natural încetează să mai fie luat ca reper în noile situaţii istorice. Al doilea este privarea de bază a filosofiei politice. DinFoto-05-nr-07-2014 momentul în care „experienţa istorică” este luată ca reper, orice efort de a o transcende prin generalizări este socotit rău orientat şi descalificat. Întrebările privind statul şi natura sa cad în afara interesului. Ele supravieţuiesc, dar pretenţia de adevăr a filosofiei este de la început torpilată. Indicarea dependenţei istorice a generalizărilor eventuale satisface mai mult decât recursul la generalizări pretenţioase. Al treilea este modificarea direcţiei gândirii. De la Revoluţia Franceză încoace, diferitele feluri de „şcoli istorice” nu au făcut altceva decât să clameze că nu există decât istorie şi justificările ei. Orice efort de organizare juridică, morală sau de altă natură, după criterii proprii, cade victimă argumentării după care istoria hotărăşte. În plus, adevărul nu mai este o temă autonomă, fiind acceptat că el se stabileşte în funcţie de evoluţia istorică.

Strauss a văzut în filosofia profesorului său Heidegger culminaţia istorismului, atinsă chiar în efortul de a-⁠l transcende, şi a căutat să elaboreze o alternativă. La autorul lucrării Fiinţă şi timp constelaţiile culturale sunt istorizate, dar se caută, într-⁠adevăr, o contrapondere la dizolvarea lor în istorie. Pretenţia lui Heidegger este ca această instanţă să fie plasată în istoria însăşi. Contraponderea el o identifică în „istoricitatea” fiinţării umane. Strauss replică lui Heidegger observând că aici nu numai că istorismul nu este depăşit, dar se lasă loc intervenţiei a ceva care nu este lămurit, şi punând problema restabilirii unei noi „viziuni orientate spre întregul vieţii”. El pleacă de la convingerea că multe lucruri depind de istorie, dar istoria nu înlătură adevărul că sunt şi adevăruri mai presus de istorie. Altfel spus, chiar „experienţa istorică” este servită mereu de astfel de adevăruri. Distincţiile adevăr-⁠fals, bine-rău, multe alte distincţii ale culturii, bunăoară, nu se lasă istorizate complet şi transcend experienţele istorice.

Pe terenul ştiinţelor sociale vlăstarul istorismului este „pozitivismul” (vezi Leo Strauss, op. cit., chapter II). Strauss este de părere că triumful acestuia a fost cauţionat de cel mai important sociolog al secolului al XX-⁠lea, care a fost Max Weber. El argumentează că în distincţia dintre „fapte” şi „judecăţi de valoare” şi în concentrarea ştiinţelor sociale, conform recomandării maxweberiene, asupra faptelor, raportarea la valori fiind socotită ca una fatal subiectivă, se află semnul autodistrugerii raţionalismului modern, cu o consecinţă alarmantă: „nihilismul”. Max Weber considera că oamenii nu pot tranşa între valori rivale şi a lăsat decizia la îndemâna forţelor care intervin.

Dar atât pozitivismul, cât şi părintele său, istorismul, precum şi refugiul religiei în sfera privată, împreună cu scăderea importanţei ei publice, au un antidot. Acesta constă, după Strauss, în sesizarea semnificaţiei lor politice, în reluarea filosofiei politice şi reconstrucţia ei. Ieşirea din criza societăţii moderne nu este posibilă fără filosofie politică.

Filosofia politică – prima philosophia

În 1932, Strauss a publicat Observaţii despre Carl Schmitt. Conceptul de politic, o scriere de cotitură în evoluţia sa din două puncte de vedere: cel al trecerii explicite într-⁠un nou domeniu şi cel al formulării de teze noi, în raport cu propriile scrieri şi în raport cu starea discuţiilor din acest domeniu. În plus, Strauss reacţiona la opiniile celui socotit steaua momentului în reflecţiile asupra politicii – desigur fără să anticipeze iminenta încadrare a acestuia în acţiunea de legitimare a regimului lui Hitler.

Strauss se afla după cercetările sale în domeniul criticii spinoziste a religiei, cu convingeri ferme în ceea ce priveşte nevoia de a păstra credinţa printre modurile de cunoaştere şi semnificaţia politică a textelor preiluminismului. Carl Schmitt dăduse deja analiza diferenţei dintre promisiunile şi realitatea liberalismului, precum şi cunoscuta sa critică a democraţiei liberale. Acesta formulase deja conceptul său cunoscut al „politicului”, axat pe distincţia dintre „amic” şi „duşman”. Strauss a apreciat lucid ponderea politicului în societatea modernă şi a fost de acord că politica este instanţa mai profundă, de care depind celelalte (religia, ştiinţa, instituţiile etc.). Observând opiniile lui Carl Schmitt şi, desigur, evoluţiile din jur, el a corectat teza sa de până atunci, după care societatea modernă nu mai permite întoarceri la cea premodernă, fiind legată strict de liberalismul democratic. Liberalismul este numai o componentă, alături de altele, ale societăţii moderne, iar aceasta, cum arată chiar evoluţia ei, goleşte liberalismul de conţinut şi îl chiar abandonează. Se observă, de altfel, şi că societatea modernă nu a mai rămas credincioasă filosofiei politice a liberalismului, care a început cu Hobbes, ci, în efortul de a-⁠şi asigura pacea socială, s-⁠a încredinţat, pe rând, teologiei, metafizicii, moralei, economiei şi, recent, tehnicii. Este adevărat, conflictele pe care societatea modernă voia să le evite nu mai erau competiţii între moduri de viaţă, ci lupte pentru putere. Societatea modernă a adus cu sine tendinţa de „depolitizare” pe scară mare şi de „neutralizare” a conţinuturilor liberalismului şi face acum mai actuală ca oricând revenirea la filosofia politică a liberalismului şi, în acest cadru, la filosofia politică în general. „Critica introdusă de Schmitt împotriva liberalismului poate fi, aşadar, completată numai dacă se reuşeşte să se dobândească un orizont dincolo de liberalism” (Leo Strauss, Notes on Carl Schmitt. The Concept of Political, în Carl Schmitt and Leo Strauss. Hidden Dialogue, The University of Chicago Press, 1995, p.107). Politica este de înţeles mai profund decât a reuşit Carl Schmitt, plecând de la genul ei proxim, care este „cultura”: politica este fenomen cultural, unul dintre fenomenele culturale, anume unul care le afectează pe toate celelalte. Politica şi religia sunt, după opinia lui Strauss, „fapte originare (ursprungliche Tatsache)” ce trec dincolo de toate ipostazele istorice ale culturii. Problema ce se deschide provine din faptul că politica ce se practică în societatea modernă şi-⁠a uitat „fundamentul”.

În ce constă „fundamentul” politicii? Strauss nu ezită să revină la filosofia politică care găseşte fundamentul în întrebarea „cum trebuie să trăiesc?”. În What Is Political Philosophy? (1957) el localizează începutul filosofiei politice la Platon. După ce arată că „filosofia, în esenţă, nu este posesie a adevărului, ci căutare a adevărului”, Strauss apără trei teze: filosofia politică apare în mediul „căutării vieţii bune şi a societăţii bune”; „astăzi, filosofia politică este în stare de decădere, poate de putrefacţie”; „respingerea filosofiei politice ca neştiinţifică este caracteristică pozitivismului actual” (Leo Strauss, What Is Political Phlosophy?, în „Journal of Politics”, 19, 1957, pp. 343-⁠346). El consideră, pe de o parte, că întrebarea „cum trebuie să trăiesc?” este „întrebarea fundamentală a omului”, pe de altă parte, că în societatea modernă această întrebare a fost pusă în umbră de întrebările de asigurare a securităţii vieţii. Întrebarea „cum trebuie să trăiesc?” este acum de reluat, iar reluarea ei înseamnă filosofie, în mod exact filosofia politicii. Problema „vieţii bune” ţine de fiinţarea umană şi rămâne problema filosofiei politice. Ea antrenează, în virtutea implicaţiei, întrebarea „ce este cetăţeanul?”, cu care poate începe reconstrucţia filosofiei politice şi, în acelaşi timp, ieşirea din criza societăţii actuale. În planul istoriei filosofiei este vorba de renaşterea filosofiei socratice a vieţii politice ca civism care să conducă politica – în calitate de ştiinţă şi ca practică. Avem nevoie – argumentează Strauss – de „an Aristotelian science of politics” în care „political wisdom” şi „civic art” devin concepte conducătoare.

http://www.andreimarga.eu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest