Contemporanul » Eseu » Ion Simuţ: Psalmii în literatura română, modernă şi postmodernă

Ion Simuţ: Psalmii în literatura română, modernă şi postmodernă

Psalmul românesc beneficiază de o aplicaţie riguroasă, inteligentă şi generoasă. Aprecierea globală a exegezei elaborate de Anca Tomoioagă ne îngăduie să-⁠i evidenţiem noutatea, seriozitatea argumentaţiei şi coerenţa organizării întregului edificiu. Sunt remarcabile documentarea ştiinţifică riguroasă, capacitatea de selecţie a informaţiei bibliografice, gândirea întregului într-⁠o structurare proporţionată, spiritul critic exersat cu fineţe şi discernământ. Un critic nou apăru.

O nouă cercetare filologică despre evoluţia psalmului în literatura română (după aceea a lui Al. Andriescu) nu ar părea să aducă surprize, dacă ne gândim că despre Dosoftei şi Arghezi, numele cele mai importante care ne vin în minte când vorbim despre psalmi în limba română, s-⁠a scris mult şi inteligent, documentar sau speculativ. Evident că psalmul românesc nu înseamnă numai atât şi evident că psalmul însuşi, ca specie literară, are nevoie de o nouă discuţie teoretică, pentru definiţie şi istoric. Nu istoria veche a psalmului (elucidată, în bună măsură) constituie problema, ci istoria mai nouă, modernă şi post­modernă. Anca-Tomoioaga-Psalmii-in-literatura-romana-copDe aici, din aceste ultime secvenţe temporale, vin surprizele plăcute ale cărţii Ancăi Tomoioagă, pentru că poezia însăşi, modernă şi postmodernă, a simţit nevoia să se reconecteze la tradiţia religioasă a psalmului, într-⁠un context ce părea nefavorabil, ca acela al secolului XX şi al începututlui de mileniu III. De ce se întâmplă această recuperare simptomatică este o problemă majoră ce merită discutată într-⁠un context cultural mai larg, iar Anca Tomoioagă îşi asumă această interogaţie.

În cele patru capitole ale cărţii, de dimensiuni variabile, în funcţie de anvergura temei avute în vedere, trei sunt marile probleme formulate şi analizate cu multă atenţie şi perspicacitate: 1). Codul genetic al psalmului, în funcţie de „vocaţia sacră a poeziei”, desemnată ca atare în primul capitol şi dezvoltată în cel de-⁠al doilea prin delimitările considerate necesare între psalmul biblic şi psalmul laic; 2). O vizionare, din perspectivă diacronică, a evoluţiei psalmului românesc, în capitolele 3 şi 4, de la Dosoftei, trecând prin opera lui Macedonski, Arghezi, Blaga, Voiculescu şi ajungând la Ştefan Aug. Doinaş şi Paul Aretzu, ca principalele repere, şi extensiunea cronologică spre B. Fundoianu şi Aron Cotruş, dar mai ales spre imediata contemporaneitate, cu psalmişti de toate calibrele; 3). În sfârşit, a treia problemă esenţială, una căreia nu-⁠i este rezervat un capitol special, pentru că este implicită în toată cartea, priveşte aplicaţia unui criteriu axiologic, alegerea celor mai importante valori din domeniu, pentru a pune accentele trebuitoare şi pentru a acorda spaţiul cuvenit fiecărui autor în funcţie de valoarea estimată a psalmilor.

Capacitatea disociativă a autoarei, sprijinită pe cele mai convingătoare argumente, este indubitabilă şi ea dovedeşte o gândire critică matură, echilibrată, clarificatoare. Se pot urmări cu folos şi vor putea fi reţinute în exegeză disocierile dintre poezia religioasă, poezia mistică şi poezia metafizică – pe de o parte, pe de alta, disocierile la fel de interesante între poezia pură, poezia filosofică şi poezia tradiţionalistă. Dezbaterea despre vocaţia sacră a poeziei are în fundal vechea idee, pregnantă în Evul Mediu, până în perioada Renaşterii, când este progresiv destructurată, că teologia este receptacolul tuturor artelor. Arta sau artele nu pot fi, în sensul lor originar, viabil şi legitim, decât sacre sau, mai bine zis, legate de sacralitate. Evident că, în drumul spre modernitate, artele au ieşit din această matcă originară, resimţită în constrângerile ei, făcând din desacralizare şi demitizare un program umanist şi apoi iluminist, din ce în ce mai individualist şi mai inconformist în perioada romantică. Modernitatea şi postmodernitatea sunt, după cum bine ştim, demistificatoare într-⁠un mod tot mai agresiv. Dar, ca reacţie, se manifestă într-⁠o tendinţă pregnantă nostalgia originilor sacre, pierdute, diminuate sau înstrăinate. Istoria psalmului în literatura română atestă acest fenomen de contra-⁠moderni­tate, pe care autoarea îl relevă ca atare. Industria postdecembristă a psalmilor e faţeta derutantă a unei mode sau a unei recuperări formale. Cercetătoarea, deşi nu-⁠şi pierde cumpătul, se vede uneori excedată de acest fenomen şi se mişcă nu fără o oarecare derută printre psalmiştii din ce în ce mai productivi, mai facili şi mai plini de fervoare artificioasă. E spaţiul în care simţul axiologic al autoarei şi invocarea criteriilor codului genetic al psalmului rezolvă parţial problema. Mă întreb şi eu, deodată cu autoarea, cui să acordăm mai mult credit ca psalmist, celor mai pioşi sau celor mai sfidători? Lui Dorel Vişan? Martei Petreu? Aurei Christi? Sau altora? Celor mai fideli tradiţiei, ca simpli traducători, dar dând dovadă de virtuozitate în versificaţie, precum Eugen Dorcescu şi Şerban Foarţă? Unde începe creativitatea psalmistului modern, creativitatea care să-⁠i confere deopotrivă legitimitatea de psalmist şi autenticitatea de poet? Răspunsul nu e uşor de dat, iar Anca Tomoioagă, învingându-⁠şi sfiala, ca atunci când analizează poemele Martei Petreu, se străduieşte să dea unul, cu gândul la tradiţia inalienabilă a psalmului, care trebuie să respecte un cod de conţinut mai degrabă decât un cod al formei poetice fixe.

Nu am nici o ezitare să remarc nota de originalitate a interpretărilor, depistabilă atât în modalitatea de discuţie consacrată resurselor sacre ale poeziei şi fondului biblic al psalmului, cât şi în prezentarea minuţioasă, în analizele sensibile şi inteligente ale etapelor de evoluţie a psalmului în literatura română de la Dosoftei la Macedonski, de la Arghezi, Blaga şi Voiculescu la Ştefan Augustin Doinaş, Paul Aretzu şi Marta Petreu.

Subliniez câteva idei critice, în măsură să releve calităţile exegetei. Reţin explicaţia despre „impostura” lui Macedonski, ca psalmist, identificându-⁠se eretic cu suferinţele sau patimile lui Hristos: „Raportul de asumare a patimilor lui Hristos este aici inversat – comentează exegeta; poetul nu retrăieşte suferinţele lui Hristos printr-⁠un martiriu creştin, nu merge spre Hristos pentru a împărtăşi ca un mistic aceste suferinţe, ci se regăseşte cu aroganţă el însuşi în aceeaşi poziţie critică făcând trimitere la îndurarea aceloraşi suferinţe, nu cu finalitate mesianică, pentru că nu salvează pe nimeni, ci pentru propriul orgoliu”. Înţelegem astfel de ce psalmii macedonskieni sunt numiţi, oarecum paradoxal, dar pe bună dreptate, „psalmii ego-⁠ului” sau, am mai putea spune, în aceeaşi linie, psalmii unui egolatru, incapabili de smerenia creştină. Mai notez o interpretare privitoare la Arghezi, fixată într-⁠o formulare inspirată: „Arghezi e un David reinventat, o replică modernă a psalmistului, iar psalmul său o rugăciune a conştiinţei moderne, înţesată totuşi cu vorbe vechi de tămâie şi liturghie”. Autoarea continuă aici o idee a lui Marin Beşteliu, criticul care crede cu tărie într-⁠un Arghezi poet religios şi tranşează această discuţie în acest sens. O observaţie de altă natură, una de istorie literară, am de făcut despre primul paragraf din capitolul dedicat psalmilor arghezieni: în recapitularea interpretărilor de critică literară dedicate psalmilor arghezieni nu se respectă cronologia, ordinea în care au fost atestate aceste interpretări fiind denaturată de reeditări: de pildă, volumul Argheziana al lui Şerban Cioculescu, apărut în 1985, cuprinde studii mult anterioare acestui an, unele aparţinând interbelicului; identic este cazul lui Vladimir Streinu, citat după o reeditare din 1972. Opinia lui Nicolae Manolescu despre Arghezi, poet nereligios, citată după o sursă (un volum) din 2000 este mult mai veche, dinainte de 1989. Dar corupţia cronologiei de istoriei literară este parţial scuzabilă de faptul că autoarea încearcă să facă un bilanţ al dezbaterii şi al confruntărilor dintre teza religiozităţii şi teza nereligiozităţii psalmilor arghezieni, lăsând în al doilea plan priorităţile, deşi în acest fel se pierde dinamismul replicilor şi al polemicii. Dacă tot sunt la capitolul aspectelor discutabile, să mai notez faptul că nu m-⁠a convins apelul la peratologia lui Gabriel Liiceanu în interpretarea psalmilor arghezieni, deşi e lăudabilă iniţiativa de a căuta alte repere, alte concepte (ca acela al limitei şi al tentativei de depăşire a limitei), într-⁠o exegeză destul de obositoare prin repetiţii (mă refer la critica literară, în ansamblul ei) cum este aceea acumulată în jurul psalmilor arghezieni.

Între analiză şi sinteză, autoarea nu a optat, prioritar, pentru una dintre ele, le-⁠a alternat şi nu a greşit, fiindcă relevarea unei perspective de ansamblu (o descriere a modalităţilor specifice unui poet şi o contextualizare a creaţiei sale) se îmbină cu plăcerea de a citi un text literar (analize detaliate, cele mai detaliate consacrate psalmilor lui Arghezi, Doinaş şi Paul Aretzu, dar şi altora, mai puţin importanţi în istoria speciei). Competenţa filologică îmbinată cu plăcerea cunoscătorului de a savura pe îndelete subînţelesurile, conţinuturile religioase şi formele estetice ale psalmului, nu lipsesc din nicio pagină a cărţii, dezvăluind o pasiune estetică dublată de o interogaţie teologică atentă la nuanţe.

Bibliografia critică utilizată ne demonstrează amplul excurs exegetic pe care l-⁠a întreprins autoarea. Referinţele critice, sintezele de istorie literară consultate, articolele de critică literară, psalmii glosaţi ne conving de seriozitatea şi adecvarea preocupărilor Ancăi Tomoioagă pentru subiectul ales. Sunt frumoase şi relevante demonstraţii de critică şi istorie literară analizele desfăşurate pe psalmii lui Dosoftei, la originile româneşti ale speciei, şi aplicaţiile interogative pe psalmii lui Arghezi, ca să relev zonele de excelenţă ale cărţii.

Relevanţa interpretărilor Ancăi Tomoioagă este incontestabilă, ea marcând şi un gest curajos de angajare exegetică într-⁠o investigaţie care sintetizează, cu eleganţă şi probitate filologică deosebită, cu fineţe şi cu har, metamorfozele psalmului în literatura română, în al cărei context autoarea şi-⁠a asumat cu generozitate un demers interpretativ pilduitor, care are meritul de a intersecta nu numai literatura cu religia, dar şi teoria literară cu istoria literară, cu critica literară, în aplicaţiile ei specifice, dar şi alte domenii care ţin de sintaxa intertextuală a temei. Să sperăm că din experienţa acestui studiu filologic, meritoriu în toate compartimentele lui, va ieşi mai mult decât un specialist în psalmi (ceea ce nu ar fi puţin lucru) – va ieşi un critic de poezie sau pur şi simplu un critic literar. Am această speranţă şi această încredere. Iar de la debutanţii în care am încredere aştept să schimbe subiectul (evident, după afirmarea prealabilă şi recunoaşterea acestei afirmări), pentru a excela într-⁠o nouă cercetare filologică şi pentru a-⁠şi extinde astfel competenţele.

Psalmul românesc beneficiază de o aplicaţie riguroasă, inteligentă şi generoasă. Aprecierea globală a exegezei elaborate de Anca Tomoioagă ne îngăduie să-⁠i evidenţiem noutatea, seriozitatea argumentaţiei şi coerenţa organizării întregului edificiu. Sunt remarcabile documentarea ştiinţifică riguroasă, capacitatea de selecţie a informaţiei bibliografice, gândirea întregului într-⁠o structurare proporţionată, spiritul critic exersat cu fineţe şi discernământ. Un critic nou apăru. Să-⁠l salutăm după merite.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

  1. zahariacon@personal.ro'

    Poezia religioasă, o stare…

    Moto:
    „Te laud Tată, Doamne al cerului şi al pământului,
    pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi,
    şi le-ai descoperit pruncilor„. (Biblia, Matei 11 : 2 )

    Lui Eugen Dorcescu

    În Revista „ Reflex „ numerele 7-9 din 2006, pe lunile iulie-septembrie, artistul complex care este Eugen Dorcescu publică un eseu important intitulat POEZIA MISTICO – RELIGIOASĂ STRUCTURĂ ŞI INTERPRETARE. Eseul este unul dintre cele mai importante din ultima vreme din cultura română iar autorul, dar şi redactorul şef al revistei, poetul Octavian Doclin, au avut o iniţiativă esenţială pentru lumea scriitorilor. Meritoriu, eseul se adresează „poeţilor tineri, care îmi sunt prieteni„ – după cum menţionează, lucid, Eugen Dorcescu, pentru că acest domeniu nu poate fi lăsat în ruină, ci este unul mereu nou.
    Problemele spirituale puse de artistul Eugen Dorcescu în faţa poetului sunt rezolvate cu mult har, profesionalism şi din poziţia cea mai corectă, din interiorul poeziei mistico-religioase, pentru că astfel de poezie este una vie, una în care ar trebui şi trebuie să existe multă viaţă, adevăr, o poezie care luminează şi arată Calea…
    Domeniul este constant trecut cu vederea de importanţii critici din ţară preocupaţi de imaginea proprie şi lucrători la un sistem critic propriu care să scoată în evidenţă opera scrisă în timp real, care până la urmă se dovedeşte a fi în timp ireal…
    În România este o criză a valorilor, iar aceasta se manifestă şi în lumea scriitorilor, creatorii încă nu s-au trezit cu adevărat, valorile umaniste par tot mai mult instabile şi provoacă plictis sau nu duc nicăieri pentru public, nu mai sunt cei care comandă opere literare pentru un anumit scop de partid, fondurile care vin de la stat sunt direcţionate politic după criterii care nu sunt favorizante pentru marea creaţie… Din acest motiv valorile creştine pot da sens unei culturi, pot revitaliza lumea literară şi pot atrage dorul după o carte bună a unui cititor abrutizat şi manipulat prin alte mijloace de comunicare.
    În mod evident Eugen Dorcescu abordează valorile creştine ferm convins că de acolo poate veni un nou suflu în lumea creatorilor adevăraţi de poezie, de cultură.
    Fiind cu toţii într-un areal creştin, pentru scriitorii români, mai ales, acest eseu lămureşte multe şi arată direcţia… Trebuie să recunoaştem că toţi marii creatori au simţit nevoia ca la un moment dat să scrie o operă importantă pornind de la Hristos şi de la Evanghelie pentru că altfel viaţa lor, ca artişti mari, nu s-ar fi justificat, în final.
    Desigur, tema fiind atât de profundă, provoacă şi incintă, iar asupra domeniului trebuie ca fiecare artist să mediteze în adevăr, să nu se mintă pentru că adevărata operă a unui scriitor, poet sau chiar prozator, este viaţa sa, opera scrisă fiind efectul vizibil a unei dimensiuni nevăzute…
    Premisa de la care putem porni este că poetul, poet care scrie poezie mistico-religioasă, trebuie să simtă şi să fie convins de şansa extraordinară de a fi o fiinţă nouă, altfel decât în lume, născut din nou, altfel scrisul său nu mai este al unui filozof sau literat care abordează o anumită zonă interesantă şi de multe ori cu multe lucruri senzaţionale, scrisul său este scrierea cu trupul.
    Naşterea din nou este premisa pentru că este de natură spirituală, iar carnea este neputincioasă, omul, ca fiinţă, nu are putere doar trăitor în carne, limitat la carne (sarx). Dar şi carnea are regulile ei, trebuie să rămână curată, pentru că trupul poetului este, evident, Templul, un Templu pus la dispoziţia unei trăiri directe.
    Cel care scrie poezia de genul acesta trebuie să umble cu Dumnezeu, precum altădată Enoh sau Noe, precum oamenii chemaţi la Cină… Acest lucru înseamnă un fel de renunţare la lume, fiind în lume, în mijlocul neamului tău care dintr-o dată este un altul… Intri în arcă, o arcă spirituală care poate salva de la potop.
    Ceea ce este important este că Biblia, pentru că de acolo vin toate, de la Cuvânt, arată spre un lucru important: cuvântul lui Dumnezeu este unul viu care lucrează asupra fiinţei în adâncul ei, în structura ei intimă, poate curăţa, poate da energie, poate deschide calea spre cer a omului, locuind în poem în acelaşi timp. Biblia este singura carte care îl cuprinde pe om, dar mai ales pe artist, în şcoala superioară lui Dumnezeu şi cel ce studiază este studiat de cuvânt, un fenomen real, altfel decât la universităţile autorizate de minister… În oglinda acestui cuvânt devenim fără apărare, descoperiţi, nu ne mai putem minţi, nu mai putem trişa cu talentul nostru folosit după ureche, după regulile lumii… Goliciunea pe care începe să o vadă poetul creştin este una care îi marchează fiinţa şi îşi vede clar destinul ca ratarea ţintei, ca eşec… De la această recunoaştere şi cunoaştere începe vălul să se ridice, poemul ţâşneşte din inima celui care scrie …
    Ceea ce este important pentru poet este ca prin opera sa să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu la nivelul umil al poemului, al scrisului şi pentru a transmite această Cunoaştere a Lumii de Sus, pentru care nu există cuvinte de exprimare în mod concret, doar limbajul pur spiritual (duhovnicesc ) îl poate rezolva, într-o anumită măsură, însă. Când ajungi să realizezi acest lucru important, lumina devine orbitoare, iar cuvintele nu mai transportă lumea spre lume, ci, iată, cerul spre om şi creează posibilitatea traseului om cer. Cunoaşterea lui Dumnezeu cutremură fiinţa poetului şi-l face o altă fiinţă, totul este interactiv pentru că adevărul eliberează, ne face liberi în mod existenţial, iar asta ne cheamă să redescoperim că patria în care am putea locui altfel este chiar inima noastră, mintea noastră, ca în locul Prea-Sfânt, Dumnezeu s-a semnat chiar în interiorul omului, semnătura Lui ESTE acolo …
    Lucrurile la care ajunge poetul care scrie despre credinţa în Dumnezeu sunt unele care depăşesc limitele cunoaşterii, dar prin revelaţia particulară totul capătă sens, pentru restul e nebunie, chiar dacă eşti academician sau profesor universitar, premiant…
    Oare poate renunţa poetul tânăr la ceea ce crede că a ajuns să cunoască pentru a descoperi Cunoaşterea, poate el considera totul ca neînsemnat pentru a ajunge să se cutremure cu adevărat şi să ia totul de la capăt?
    E marea încercare, dar experienţa aceasta este un adevărat prag pe care va trebui să-l treacă …
    Apostolul Pavel scria că a trebuit să considere totul ca pe un gunoi pentru a ajunge să-L cunoască pe Hristos, în final, iar apostolul a fost, trebuie să reliefăm, şi o mare personalitate a vremurilor antice, om de cultură, cunoscător al filozofiei antice, a marilor cărţi ale evreilor, a lumii, a Europei şi Asiei, a Imperiului Roman dar şi a celor din Atena cea veche…
    Învierea este reală pentru că este posibilitatea de a continua să exişti într-o altă dimensiune prin graţia lui Dumnezeu şi asta dă putere… Trecerea dintr-o lume în alta, dintr-un veac în altul, se poate trăi şi realiza numai prin poezie şi credinţă, prin ştiinţa înaltă de a te lăsa desăvârşit de Cuvânt …
    Existenţa întru mântuire este mesajul poeziei mistico-religioase scrie Eugen Dorcescu şi are dreptate, dar cuvântul acesta aşa cum sună în limba română este totuşi altfel în limba veche grecească (Koine) sau în ebraica veche, sensurile sunt mai profunde iar poetul tânăr va trebuie să redescopere că de fapt este posibilitatea omului să fie dus „la loc larg„ – dincolo de spaţiul acesta strâmt din secunda trăită, e libertate nelimitată, eliberarea, salvarea spirituală a omului…
    A fi dus „la loc larg„…
    O analiză semantică a unor termeni din Evanghelie şi din tot Noul Testament ar da posibilitatea poetului să descopere ce înseamnă „loc larg„…
    Artistul Eugen Dorcescu a intuit că e nevoie de multă aplecare pentru a realiza esenţa poeziei mistico-religioase când a apelat la variantele versetelor biblice din perspectiva a mai multor limbi străine…
    Darul de a scrie poezie religioasă şi mistică este un dar care depinde de Dumnezeu exclusiv, pentru că prin Duhul Sfânt vin toate darurile, dar asta înseamnă multă smerenie pentru că darul este dat după voinţa divină, este dat pentru altul întru zidire, nimic din gloria terestră la care ar putea visa un poet…
    Apostolul Pavel scria că omul este poemul lui Dumnezeu, opera Lui de artă…
    Artistul Eugen Dorcescu, sublinia în eseul său că spiritul este primordial în relaţia lui cu materia, dar întruparea lui Hristos este o realitate materială, (kenoză), altfel nu se poate … de aceea poezia mistico-religioasă nu se scrie, se întrupează…
    Tema nu poate fi preluată din mers, e o temă care nu este o joacă literară, ci una de stare, iar lumea nu înţelege din primul moment. Fantezia intră în joc, dar este cenzurată de viziunea creştină, paradoxal, fantezia capătă dimensiune nelimitată, dar mereu este limitată de termenii teologici, duhovniceşti. Repetarea unor stări în diferite forme nu reprezintă neapărat monotonie, ci cenzurarea impusă de textul biblic, necesară în timpul concret în care scrie poetul poemul său religios.
    Documentarea poetului care abordează o astfel de poezie necesită efortul de ajunge la adevăr, adevărul lui Dumnezeu. Lucrurile se complică în momentul în care sensul textului biblic te trimite la sensul limbii în care a fost scris, la limbajul din vremea în care a fost scris: ebraica veche, limba greacă veche, aramaica… Din acest punct de vedere, scribul modern, scriitorul, este un martor al lucrărilor lui Dumnezeu, conform versetului din cartea Faptele Apostolilor .
    Privind din punctul de vedere al pragmatismului, literatura creştină pare a fi în stagnare. O anumită atitudine a oamenilor care slujesc în culte autorizate sau în Biserică, gripează fenomenul lansării unor opere bazate pe valorile creştine şi a unor scriitori care au ca temă a preocupărilor lor valorile creştine.
    Este o teamă ca dogma să nu fie afectată. În aparenţă teologii au dreptate, până unde poate un simplu scriitor să interpreteze Scriptura şi să scrie în lumina Duhului Sfânt? Iată paradoxul!
    Teologii şi-au rezervat o anumită libertate de a interpreta faptele, oamenii, mesajul divin. Consideră că au autoritatea să o facă.
    Problema nu este nouă în peisajul literaturii în general. Se ştie că literatura creştină este un mijloc de schimbarea lumii, o metodă de a transmite mesajul corect…
    Analizând fenomenul, putem să apreciem câteva situaţii:
    – Există autori care de la bun început scriu după moda teologică punând accentul pe mesajul educativ, scriu într-un fel la comandă, pe teme date, frust, fără talent, inventând povestiri aparent simple, pentru a ajunge la cititorul obişnuit, dornic de semne… Aceşti autori pot fi subvenţionaţi de biserici, asociaţii creştine, au vânzarea asigurată, editurilor de genul acesta le merge bine, cărţile se vând în biserici, la adunări, etc. Metoda este aplicabilă şi la propaganda oficială şi până la un punct este utilă, dar există un punct unde kich-ul este prezent, diletantismul e la modă, superficialitatea primează.
    – Există şi scriitori care sunt sinceri, Scriptura e un loc spiritual important, le marchează viaţa, iar temele pe care le abordează în operele lor sunt bazate pe valori creştine, pe idei corecte, pe principii morale adânci. Luându-şi libertatea de a crea o operă literară bazată de valori creştine în mod original nu intră neapărat în sfera de interes a bisericii, munca lor este privită ca o toană, ca o pasiune secundară, idei singulare şi depărtate de viaţa bisericii. Apoi mai este o problemă, preoţii ori pastorii, după cum este organizată biserica respectivă, nu au capacitatea de a administra spiritual oameni cu astfel de daruri, îi obosesc artiştii, mai mult, îi contrariază, apoi apar ca duşmani ai adunărilor pentru că darurile lor aduc ceva nou, ceva care sună ciudat.
    – Există mari scriitori care au scris cărţi curajoase, pe teme controversate sau teme solide, plecând de la textul Biblic. Au scris la o vârstă matură, când numele lor era deja cunoscut, stabilizat şi reprezentau o voce. Au considerat că e de datoria lor să-şi dea zeciuiala în modul acesta, ofrandă pentru Dumnezeu, sincer, direct, cutremurător.
    Scriptura oferă teme interesante pentru scriitor, pentru artist, în general.
    În cartea Osea este scrisă o interesantă povestire, actuală şi dureros de reală. Un om a lui Dumnezeu, având o credinţă sinceră, va trebui să trăiască şi să convieţuiască alături de Gomera, o femeie păcătoasă, să o iubească până la sfârşit, cu toate consecinţele. Sfinţenia şi curvia alăturate. Care biserica va accepta o operă literară în care un preot sau pastor ar fi personajul principal al unui roman având soţie o femeie cu pasiuni extreme şi trebuind să o iubească până la capăt, fără să o poată părăsi. Şi totuşi Dumnezeu i-a cerut lui Osea să aibă de soţie pe Gomera, pentru a transmite un mesaj poporului păcătos despre dragostea nemărginită şi neînţeleasă a lui Dumnezeu pentru om.
    În Cartea Ezechiel autorul aseamănă pe Israel cu o fată abandonată crescută cu drag, ajunsă femeie frumoasă şi ajungând să păcătuiască şi, încă pe bani, cu alţi străini, cu bărbaţi din lume, uitând pe Dumnezeu. Metafora este relevantă, imaginea e dură, dar reală. Totuşi care preot sau pastor ar accepta un roman actual scris în modul acesta, cu trimiteri clare având ca fundal Biserica?
    Exemplele ar putea continua. Scriptura e plină de viaţă, iar un scriitor va găsit mereu teme actuale, luând ca reper naraţiunile cărţilor sfinte.
    Majoritatea teologilor scriu în studiile lor că biserica are nevoie de revigorare, că oamenii au nevoie de un mesaj pertinent care să le consolideze viaţa. De înviorare. Oamenii care acceptă să se transforme, lucraţi de Cuvântul divin, pot aduce ceva interesant, nou.
    Dumnezeu însă a arătat omului soluţia: „Psa. 36:9 Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina. – Psalmul 36 din Scriptură.

    Toamna, oricând

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest