Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu » Horia Pătraşcu: Primul vehicul al omului – scara

Horia Pătraşcu: Primul vehicul al omului – scara

 Ce este acesta?
Un obelisc.
Ce este un obelisc?
O scară.

„Nevoia de transcendenţă -⁠ Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate căpăta nevoia de a da un sens vieţii. Etimologic, trans înseamnă dincolo, iar verbul latinesc ce i se alătură s-⁠ar traduce prin a te căţăra. Obiceiul copiilor de a se căţăra în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentaţia de a se înălţa, de a se depărta de sol. Aşa începe transcendenţa. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ţi-⁠au fost impuse prin naştere, să nu ramâi sclavul percepţiei senzoriale şi empirice, să încerci să le depaşeşti.”

(Solomon Marcus – Cele zece nevoi umane)

Ce a fost mai întâi: roata sau scara? A fost omul animat mai întâi de dorinţa de a cuceri orizonturile pământului sau a vrut să se înalţe, treaptă cu treaptă, spre văzduh? Orizhoria-patrascuontalul sau verticalul? Deplasarea sau ascensiunea? Avansarea sau ridicarea?

Cele două sunt mijloacele tehnice prin care se ameliorează două acţiuni şi două organe, în sensul de instrument, ale omului: fuga şi căţăratul, călcâiul şi aripa. Dar abia prin perfecţionare, prin tehnologizare omul devine conştient de atributele pe care le are, devine homo faber şi, deci, homo sapiens. Abia când interpune între natura lui şi împlinirea acesteia un mijloc de realizare, un intermediar, o tehnică, un instrument, antropoidul ce se căţăra devine om ce urcă pe o scară, homindul ce aleargă se transformă în om ce conduce – un atelaj, un car, o maşină. Roata este versiunea tehnologizată a fugii, aşa cum scara este versiunea tehnologizată a căţăratului sau a imboldului de a zbura. Spre deosebire de alte fiinţe omul se perfecţionează instrumental – în loc să-⁠i crească aripi, inventează scara, în loc să-⁠şi dezvolte o musculatură puternică pentru rapiditate şi rezistenţă în fugă – inventează roata.

Înainte de roată…

Privind în urmă, în timpurile îndepărtate ale istoriei civilizaţiei, vedem că, deşi s-⁠a făcut foarte mare caz de inventarea roţii, considerându-⁠se un punct de cotitură în istoria umanităţii, scara o devansează indiscutabil. Primul instrument folosit de om în dorinţa lui de luare în posesie a spaţiului exterior a fost scara. Primul „vehicul” al omului a fost folosit pentru ca acesta să se deplaseze în sus şi nu înainte. Fapt care este în deplină concordanţă cu presupusa sa origine simiană ce-⁠l face mult mai predispus la căţărare decât la alergare şi fugă. Predispoziţia respectivă e foarte vizibilă la copiii mici – atât de exaltaţi când urcă: pe un scaun, pe masă, pe un dulap, pe umerii părinţilor, pe nişte cărţi groase, puse una peste alta. E un triumf în orice pas pe care micul om îl face în sus. Imediat după ce învaţă să meargă, ba chiar înainte, copilul caută să se ridice, să urce, ca şi cum scopul mersului ar fi înălţarea. Dacă adăugăm faptul că însuşi mersul biped presupune o prealabilă ridicare, dobândirea unui reflex al verticalităţii, ne va fi şi mai uşor să înţelegem de ce omul este în mod natural mai înclinat să urce decât să fugă.

Fiinţă prin excelenţă verticală, omul încearcă permanent să se ridice: mai întâi în două picioare, apoi, prin scară şi prin substitutele ei, tot mai mult către cer. Mai aproape decât mişcarea pe orizontală îi este văzduhul şi deplasarea pe verticală. Prima mişcare a omului a fost o mişcare spre cer, nu o mişcare spre pământ. O legendă biblică ne spune că oamenii şi-⁠au strâns puterile pentru a construi un turn pentru a atinge cerul. Prefigurare antică a visului cuceririi spaţiului, o rachetă avant la lettre, Turnul Babel ne arată că idealul aviar este înscris în structurile profunde al omului. Instrumentul arhetipal al realizării lui, ascuns sub banalitatea utilizărilor cotidiene, îl posedă orice gospodărie: scara.

Ziguratele – care nu sunt altceva decât monumentale scări către eter – sunt construcţii care datează mult dinaintea descoperirii roţii, iar ziguratele din America precolumbiană aparţin unei lumi care nu a cunoscut niciodată roata. Spre deosebire de piramidă, ziguratul este „plin”, nu conţine un mormânt: el este escaladat pentru a ajunge la o platformă unde se află altarul sacrificial (altar – lat. alta ara). La rândul ei, piramida este o scară stilizată, „fără trepte”, în interiorul căreia defunctul este introdus pentru a-⁠i asigura lansarea în spaţiul de dincolo de viaţa terestră. În templele greceşti elementul arhitectural care simbolizează scara este coloana – atât ca atare (coloana fiind ea însăşi o scară stilizată), cât şi în felul în care sunt dispuse – sub forma colonadelor şi porticurilor.

Aceste construcţii sacre – care nu au nici o legătură cu nevoia de adăpostire a omului – răspund unei cu totul alte nevoi: nevoia de ascensiune. De la zigurate până la piramide, de la piramide până la temple, de la temple până la catedrale – toate construcţiile sacre (apoi, prin propagarea modelului, şi o bună parte din cele laice) sunt făurite după modelul scării. Sunt întruchipările acestei scheme „mentale”, încarnări ale acestui „principiu”, aplicări ale acestui concept. Desigur că există o evoluţie a sus amintitelor forme arhitecturale. Omul a realizat că pereţii ziguratului se susţin reciproc putându-⁠se crea un spaţiu interior şi astfel a apărut piramida, apoi că coloanele pot susţine un plafon, în sfârşit, s-⁠a ajuns la acel sublim compromis între „vârf” şi „plafon” – bolta şi cupola. Dar toate acestea se subsumează arhetipului scării, sunt modificări şi evoluţii ale aceluiaşi model originar – scara.

De ce ne place să privim un oraş de zgârie-⁠nori sau, în general, o clădire înaltă? Tocmai pentru că primul nostru impuls este un impuls ascensional, impulsul de a urca, de a ne înălţa în aer, către cer. Figurile religioase realizează iconic acest instinct natural al omului – primul prin care a cucerit lumea. Ridicarea la cer a lui Iisus, predica de pe munte, urcarea lui Moise pe munte de unde sunt aduse tablele cu legi – sunt imagini care ne provoacă o maximă receptivitate tocmai pentru că avem o sensibilitate ascensională, levitaţională.

În mod curios nimeni nu vorbeşte despre această paradigmă inaugurală, întemeietoare a lumii omului, despre acest prim vehicul al omului, deşi suntem foarte preocupaţi să lămurim misterul apariţiei roţii căreia ni se pare că îi datorăm întreaga dezvoltare şi întregul progres al lumii noastre de astăzi. E cu atât mai puţin de înţeles această lipsă de preocupare a noastră pentru paradigma scării şi această valorizare supremă a roţii – cu cât şi lumea noastră actuală este construită în cea mai mare parte după modelul scării – în ciuda abundenţei şi diversităţii infinite de vehicule cu roţi. Trăim în epoca navetelor spaţiale, a avionului, a sateliţilor, a oraşelor construite pe verticală, a străzilor şi şoselelor suspendate, a comunicării la distanţă prin intermediul aerului – a trimiterii semnalului în sus pentru a putea fi retrimis, mai rapid, în jos, a construirii celor mai înalte edificii, a telescoapelor uriaşe prin care, simultan, ne înălţăm privirea în spaţiu şi o coborâm în timp…

Fapt este că deşi ambele invenţii arhetipale – roata şi scara – sunt la fel de naturale omului, fiind perfecţionări ale unor atribute şi imbolduri ale sale, deplasarea orizontală şi ascensiunea, totuşi scara precedă apariţia roţii şi chiar o face posibilă. Căci abia atunci când ai o perspectivă, un încotro te poţi îndrepta către el. Chiar deplasarea pe orizontală este făcută posibilă de existenţa scării şi nu ne vom mira deloc să aflăm că unii primitivi din Australia îşi părăsesc fără nicio strângere de inimă aşezările temporare în care s-⁠au instalat, dar nu pornesc niciodată la drum fără aşa-⁠numitul stâlp al lumii – un trunchi înalt de copac pe care-⁠l cară cu ei şi care are atât rolul de a consacra noul loc în care se stabilesc (acţionând ca reper fundamental ambulant, ca centru mobil al lumii, ca axis mundi), cât şi, cel mai probabil, un rol mai practic – acela de asigura o vedere amplă asupra deplasării, ca turn de observaţie, catarg şi ochean. Deplasarea pe orizontală este făcută posibilă de o perspectivă asupra orizontului, deci, de o înălţare prealabilă, de o urcare, de o ascensiune, de scară.

Urcând, te înalţi deasupra şi astfel capeţi o altă viziune, literalmente o altă vedere asupra lucrurilor celor mai familiare, celor mai pământeşti şi obişnuite. Văzut de sus, locul obişnuit se schimbă, intră într-⁠o altă dimensiune, este proiectat pe un alt fundal – şi astfel este făcut să irumpă adevărul condiţiei lui, căci numai în raport cu cerul pământul este pământ, numai în raport cu susul josul este jos, numai în raport cu divinul muritorul este muritor. O perspectivă – a zeilor (văz-⁠duh) – la care omul are acces în cel mai simplu mod cu putinţă – urcând câteva trepte şi nu este exclus ca primele extaze să fi fost provocate de această banală, mereu accesibilă ascensiune. Numai de sus omul poate cartografia locul unde se află, vecinătăţile lui, numai de sus omul îşi poate integra locul său în cadrele mai vaste ale lumii, numai privită de sus societatea umană se constituie într-⁠o lume. Orice hartă trimite la originea ei chiar dacă astăzi nu ne mai gândim niciodată la sensul literal al scării la care este realizată o hartă.

Tot de aceea mai marii lumii – regii, împăraţii, conducătorii de orice fel – sunt asociaţi cu înălţimea, cu superiorul, cu ascensiunea. Ei au drepturi asupra noastră pentru că sunt mai sus decât noi, sunt deasupra noastră – de la „Înălţimea Sa” până la termenul peiorativ „sus-⁠pus” – toate cuvintele prin care îi desemnăm conţin o aluzie la un raport de altitudine (alteţă).

Scara – paradigmă a discontinuităţii, a saltului, a rupturii de nivel

De la scara nivelurilor sau treptelor sociale până la scara evoluţiei, de la scara cartografică până la scara notelor muzicale – scara se dovedeşte a fi paradigma inaugurală a lumii omului.

Scara termică, scara unităţilor de măsură, în general, scara lungimilor de undă, a gradelor de intensitate a mişcărilor telurice – măsurătorile omului sunt concepute după modelul scării, ordonate pe trepte. Între prima treaptă şi cea de-⁠a doua, între a doua şi cea de-⁠a treia şi aşa mai departe e acelaşi spaţiu invizibil, ireductibil, un gol pe care calci, golul urcător, propulsiv, al spaţiului dintre două trepte.

Şi în acest sens paradigma scării are o preeminenţă asupra paradigmei roţii (şi a cercului). Paradigma scării se referă la o creştere în salturi, discretă, faţă de paradigma roţii care se referă la o creştere continuă, infinit divizibilă, reductibilă ad infinitum. Deplasarea pe orizontală nu este doar o înaintare ad indefinitum, ci şi o creştere continuă, neîntreruptă, a nuanţelor infinite şi în cele din urmă indiferente. De la muzică până la evoluţionism (mutaţiile genetice) mintea umană operează însă cu modelul saltului, al rupturii, al discontinuităţii, deci, al scării. Cele şapte trepte ale scării muzicale fac posibile o infinitate de posibilităţi de a compune melodii. Fiinţa umană şi-⁠a dat seama că poate obţine o infinitate de combinaţii structurând lumea – discotinuu – în trepte şi în scări. Numerele sunt iniţial trepte ale unei scări, scrijelituri pe un trunchi de copac şi indiferent în ce bază numerică se constituie ele sunt o ordine a rupturii, a saltului, a discretului, discontinuităţii. Nu am putea niciodată înainta dacă nu ar exista saltul – după cum arată paradoxul lui Ahile şi al broaştei ţestoase. Ahile nu ar ajunge niciodată din urmă broasca ţestoasă dacă nu ar exista soluţie de continuitate – mişcarea e posibilă doar întrucât este o mişcare în salturi, discontinuă, discretă.

Forma elementară a scării este diada, perechea fundamentală de opoziţii. De altfel scara poate fi văzută ca fiind o reduplicare indefinită a unor diade în interiorul diadei fundamentale, al rupturii originare de nivel: jos-⁠sus. Scara este prefigurată odată cu prima înălţare a fiinţei umane. Ridicându-⁠se, omul a rupt, literalmente, lumea în două planuri: cerul şi pământul, sus-⁠jos, aici-⁠acolo, deasupra-⁠dedesubt. Prima treaptă este faţă de a doua şi a doua faţă de a treia ceea ce este yin faţă de yang, lumina faţă de întuneric, masculinul faţă de feminin, unu faţă de doi. Scara repetă o serie de opoziţii, de discontinuităţi în interiorul aceleiaşi sfere de discurs, transformă contradicţia diadei în contrarietatea treptelor, dihotomia în politomie…

Filosofia însăşi se poate împărţi în funcţie de aceste două paradigme, într-⁠o filosofie a scării (Pitagora, Platon, Aristotel, Plotin, Augustin, Descartes, Kant) şi una a cercului, a roţii (Heraclit, Parmenide, Spinoza, Leibniz, Hegel, Nietzsche, Heidegger). Cercul, roata – presupun un anume monism, o afacere internă a fiinţei, în care toate procesele şi manifestările se înşiruiesc în una şi aceeaşi cuprindere, precum razele unui cerc, precum spiţele unei roţi.

Scara implică ierarhie, ordine ascensională, ascendenţa superiorului faţă de inferior, schimbare, evoluţie, în vreme ce într-⁠o lume ordonată de roată şi cerc există o egalitate a tuturor punctelor, fiecare fiind egal apropiat şi egal depărtat faţă de centru, revoluţie, eterna reîntoarcere a aceluiaşi, mişcare – e adevărat, dar în interiorul aceluiaşi plan. Acesta este şi paradoxul mişcării reluat de Einstein – un obiect care se deplasează cu o viteză ce depăşeşte viteza luminii (maximum de viteză imaginat până acum) se întrece pe sine însuşi, adică ajunge la punctul de destinaţie îna­inte de a fi plecat…

Ne putem imagina umanitatea fără roată – sunt civilizaţii avansate care n-⁠au dispus de ea – dar nu ne putem imagina o umanitate fără scară – nu există nici o civilizaţie care să nu o fi cunoscut-⁠o. Orice construcţie elaborată este într-⁠un fel sau altul un avatar al scării, o scară este limbajul uman – cu rupturile sale între sunetele şi accentele lui, o scară muzica, o scară măsurătorile umane, o scară chiar timpul liniar, crescător, urcător, mântuitor (cine mai ştie că strămoşii ceasurilor moderne, rotunde, au fost ceasurile hidraulice în formă scalară).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest