Contemporanul » Eseu » Horia Pătraşcu: „Fratele Dumnezeu” Egalitarism, ateism, totemism

Horia Pătraşcu: „Fratele Dumnezeu” Egalitarism, ateism, totemism

Francisc din Assisi a încercat fraternizarea omului cu universul înconjurător. Nu a simţit imboldul să meargă până la fraternizarea omului cu Dumnezeu

Mişcările egalitariste sunt deopotrivă şi ateiste. Resping superioritatea la orice nivel – mundan sau ontologic. În viziunea lor nimeni nu poate fi superior nimănui, deci… Dumnezeu nu există. De dragul egalităţii sacrifică divinitatea. Şi totuşi… Ce curaj ar fi avut să meargă mai departe şi să împingă egalitatea până în cer, să introducă o nouă formulă de adresare fiinţei supreme, să înlocuiască imaginea tradiţională a Tatălui ceresc cu cea revoluţionară a Fratelui ceresc. „Fratele nostru care eşti în ceruri…” Sau a SAM_5710cetăţeanului sau a tovarăşului. Cu o minimă inovaţie, Biserica ar fi putut fi pusă în slujba Revoluţiei, a comunismului, a feminismului.

Ierarhiei Tatălui ceresc i-⁠ar fi luat locul anarhia egalitaristă, iar legământul grav, dintre „superior” şi „inferior”, dintre fiinţa supremă şi nimicul însufleţit ar fi fost înlocuit cu legământul cel mai duios, cel fratern, cu dumnezeirea. Ideea de Dumnezeu nu ar mai fi fost astfel sacrificată şi, fertilizată de ideea egalităţii şi fraternităţii, ar fi dus, în cadrul mişcărilor religioase egalitariste, la imaginea unui Dumnezeu fratern.

Numai o asemenea imagine ar fi deschis calea unei reale trăiri a ideilor pe care de altfel creştinismul le-⁠a promovat de-⁠a lungul istoriei sale, dar într-⁠un mod fatalmente ipocrit şi imposibil de pus în practică câtă vreme intrau în contradicţie evidentă cu însăşi imaginea fundamentală a Dumnezeului-⁠Tată. „Egalitatea” de statut în faţa Dumnezeului-⁠patern permite şi generează o luxuriantă manifestare a inegalităţii. O frază precum „toţi (oamenii) sunt fiii lui Dumnezeu” stă nestânjenită alături de „mulţi chemaţi, puţini aleşi”, „popor ales”, „de-⁠a dreapta oile, de-⁠a stânga caprele”, „ofranda lui Abel a fost plăcută lui Dumnezeu, dar cea a lui Cain nu”. Tatăl ceresc, precum taţii pământeşti, are preferinţe, simpatii – iar fiii săi, fraţi fiind, se pot lup­ta pe viaţă şi pe moarte revendicând întâietatea în faţa Tatălui. Războaiele religioase sunt războaie fratricide – şi „protestantul” cu care mă lupt eu, catolicul, îmi este frate dar este un frate „pierdut”, „blestemat”„ apostat”.

Fraternitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu-⁠Tatăl, în calitate de fii ai săi, poate fi, şi de cele mai multe ori chiar este o „fraternitate” formală şi otrăvită de ură, o fraternitate care permite inegalitatea şi în cele din urmă crima. În plus, chiar dacă presupunem o iubire „egală”, nediscriminatorie a Tatălui faţă de fiii săi aceasta nu implică deloc o egală iubire a fraţilor între ei, aşa cum ne-⁠o dovedeşte parabola fiului risipitor (tatăl îşi iubeşte la fel de mult ambii fii, dar fiii săi, fraţii, nu au unul faţă de altul aceleaşi sentimente – fratele rămas acasă protestează faţă de bunăvoinţa cu care este primit cel plecat, este gelos şi, decât acasă, împărţind cu el iubirea tatălui, l-⁠ar prefera „risipit” de tot, în cele patru vânturi, pe fratele său, risipitorul). Ideea de inegalitate fraternă (derivată din ideea de Dumnezeu – Tatăl) este confirmată la fiece pas de textele sacre, iar creştinismul doctrinar o postulează fără nici o strângere de inimă: Iisus, Mântuitorul, este (şi el, ca şi noi) fiul lui Dumnezeu, dar… El este fiul său natural, născut, spre deosebire de noi, care suntem fiii lui adoptivi, făcuţi. Relaţia pe care o are un părinte cu fiul sau fiii săi naturali este faţă de relaţia pe care o are acelaşi părinte cu fiul sau fiii săi adoptivi atât de dramatic diferită încât nici un om nu-⁠l percepe pe Iisus ca pe un frate, fie el şi vitreg, deşi logic şi „juridic” ar avea tot dreptul.

Cât de fraterne sunt instituţiile religioase, bisericeşti – nu mai este nevoie să o dovedim. Biserica presupune o ierarhie – ceea ce stricto sensu înseamnă că, de la îngeri la oameni, şi de la papă la preot, unii sunt mai aproape de Dumnezeu decât alţii. În faţa Dumnezeului-⁠Tată suntem inegali în modul cel mai fratern şi suntem fraţi în modul cel mai inegal cu putinţă.

În numele fraternităţii „religioase” s-⁠a ucis, s-⁠a trimis la spânzurătoare şi la rug, preotul putând însoţi până la eşafod pe „fratele” condamnat, fără nicio remuşcare, gândindu-⁠se că execuţia este o cale spre mântuire. În numele unui Dumnezeu-⁠Tată poate biserica să-⁠i considere pe unii oameni „unşii lui Dumnezeu”, dându-⁠i la o parte pe toţi ceilalţi „fraţi”. Pentru unii fraţi e făcut Raiul, pentru alţi fraţi e Iadul. Aşadar, există o perfectă consistenţă între ideea de Dumnezeu-Tatăl şi inegalitatea „fraternă”. Unii fraţi sunt reuşiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu, alţii sunt nereuşiţi şi neplăcuţi lui Dumnezeu. Unii sunt oile negre, alţii oile albe.

De aceea creştinismul doctrinar poate fi, cu inima curată, aristocratic şi „popular”, elitist şi „de mase”. Însăşi noţiunea de biserică ca intermediar privilegiat între om şi Dumnezeu ţine de concepţia „fratelui preferat”, „sus-⁠pus”, „apropiat” de Dumnezeu-⁠Tatăl. Friedrich Nietzsche era profund creştin (fiu de pastor fiind) când proclama doctrina „stăpânilor şi sclavilor”, a „aristocraţiei şi plebei”. Nietzscheanismul stă pe un fundament creştin când îi pune pe unii dintre oameni la masa stăpânilor, iar pe alţii la masa slugilor.

Mişcările egalitariste au intuit toate aceste idei şi l-⁠au respins cu totul pe Dumnezeu pentru a se putea institui o reală fraternitate între oameni. Câtă vreme societatea este religioasă – egalitatea între oameni nu are cum să existe, consideră, pe bună dreptate, toate aceste mişcări. Ceea ce ignoră însă este faptul că nicio societate nu se poate constitui fără un fundament religios şi că nu poţi schimba fundamentul religios al unei societăţi cu un fundament nereligios, laic, ci doar cu un alt fundament religios. Chiar dacă religia este trecută în umbră şi nu mai are aceeaşi influenţă şi putere ca în trecut ea rămâne totuşi să dirijeze, din ascuns, minţile oamenilor până în momentul în care va fi înlocuită cu o altă… religie. Religia nu poate fi înlocuită cu o non-⁠religie, ci numai cu o altă religie.

Or, pentru a obţine efectul dorit al egalitarismului şi fraternităţii reale religia Dumnezeului-⁠Tată trebuia înlocuită cu religia Dumnezeului-Frate. A fost o asemenea religie posibilă vreodată? Putem găsi în istorie exemple care să ilustreze o asemenea perspectivă asupra divinităţii? Sunt înclinat să invoc acele „credinţe” şi „idei” religioase ale societăţilor străvechi, primitive – animism, totemism. Mai mult sau mai puţin modificate, aceste credinţe, alături de structurile, instituţiile şi obiceiurile cu care sunt asociate se mai transmit şi astăzi în cadrul unora dintre comunităţile arhaic-⁠tradiţionale. În viziunea acestora – spiritele ce populează invizibilul sunt spirite cu adevărat „frăţeşti” (strămoşi, toteme, spirite, mani) cărora le ceri ajutorul în caz de nevoie, cu care comunici ca de la om (terestru) la om (celest), ca de la frate (pământesc) la frate (ceresc). Introducerea imaginii unei Fiinţe supreme, a unui Tată-⁠creator coincide cu disoluţia egalitarismului şi tranziţia spre o societate paternalistă care va reflecta (sau se va reflecta în) modelul religios: un pater (şeful de trib, preotul, nobilimea) care întruchipează zeitatea supremă, faţă de care ceilalţi oameni îi sunt „fii”, dintre care unii naturali, alţii vitregi, unii mai apropiaţi şi mai iubiţi, alţii mai îndepărtaţi, indiferenţi sau urâţi, asupra cărora are drept de viaţă şi de moarte.

Se pare că există şi cazul triburilor care au „încercat” această cale de evoluţie religioasă şi socială dar care au renunţat la ea, revenind la calea egalitarismului social şi a fraternităţii cu invizibilul. În aceste cazuri divinitatea Supremă (Tatăl creator) este repede dată uitării şi reînlocuită cu divinităţile „fraterne”, cu care omul împărtăşeşte multe în comun, cu care are, în definitiv, acelaşi „sânge”. Poate că sacrificiile „sângeroase” din interiorul credinţelor primitive îşi au rădăcina în această viziune asupra consangvinităţii dintre om şi divinitatea fraternă, o transfuzie de sânge între consangvini, între rude.

Trebuie să recunoaştem că deşi figura paternă s-⁠a impus cu maximă vehemenţă în cadrul religiilor „evoluate” – nevoia de fraternizare cu invizibilul a omului arhaic / primitiv cu divinitatea a supravieţuit şi la omul religiilor dezvoltate, de exemplu, la creştini, în cultul sfinţilor. Până la Dumnezeu… sunt sfinţii care te „mănâncă”, dar te pot şi ajuta. Sfântul este un asemenea frate celest, om îndumnezeit, mult mai apropiat de sufletul omului religios simplu decât Tatăl ceresc cu a cărui transcendenţă nu prea are, prin definiţie, ce să simtă în comun. Sfinţii sunt pentru creştini ceea ce erau pentru oamenii primitivi „spiritele” sau „strămoşii”, adică divinităţi cu adevărat fraterne cu care împărtăşesc aceeaşi substanţă – chiar dacă manifestată în locuri şi moduri diferite.

Ceea ce e demn de remarcat este faptul că aceste credinţe dovedesc profunda legătură dintre concepţia religioasă asupra divinităţii fraterne şi structura egalitaristă a societăţilor care o împărtăşesc. Oamenii societăţilor primitive trăiesc, în linii mari, dincolo de segregări şi deosebiri „naturale” legate de sex şi de vârstă, în colectivităţi bazate pe conlucrare şi colaborare, pe proprietatea comună asupra bunurilor şi împărţirea egală a hranei. De la amerindieni până la triburile australiene societăţile arhaice tradiţionale ne arată în măsura în care menţin o legătură puternică cu comunităţile primitive, preistorice, că între fraternitatea divină / religioasă şi fraternitatea socială există o indisolubilă legătură, totemismul fiind considerat de către Durkheim „religia fraternităţii şi a egalităţii.”

Francisc din Assisi a încercat fraternizarea omului cu universul înconjurător. Nu a simţit imboldul să meargă până la fraternizarea omului cu Dumnezeu. În aceste condiţii suntem lipsiţi încă – şi poate că sufletul nostru tânjeşte – după o rugăciune care să înceapă cu: „Fratele nostru carele eşti în Ceruri…”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest