Contemporanul » Eseu » Gelu Negrea: F de la FRICĂ Însemnări la vreme de caniculă (II)

Gelu Negrea: F de la FRICĂ Însemnări la vreme de caniculă (II)

Iisus însuşi cunoaşte frica fundamentală care este frica morţii pe care o echivalează cu părăsirea Sa de către Dumnezeu. Eli, eli lama sabachtani reprezintă expresia paradoxală a unei conflictualităţi ineluctabile.

Heraclit postulează sigur pe sine şi greu de contrazis: „Războiul este părintele tuturor; datorită lui unii apar zei, alţii oameni, pe unii îi face sclavi, pe alţii liberi”. Dar ce este războiul dacă nu instrumentalizarea activă a fricii? Şi ce este agresiunea dacă nu o formă de exorcizare a fricii de agresiune?

Lumea nu este nici pe departe rezultatul schopenhauerian al voinţei omului, ci al fricii lui. Inclusiv mitul christianic se fondează conceptual pe frică. Sacrificarea Fiului Omului se face în numele nevoii de eliminare din corpul social a blasfemiei înspăimântătoare.

Iisus însuşi cunoaşte frica fundamentală care este frica morţii pe care o echivalează cu părăsirea Sa de christi-art-SAM_2983către Dumnezeu. Eli, eli lama sabachtani reprezintă expresia paradoxală a unei conflictualităţi ineluctabile. Moartea Lui este, în egală măsură, părăsirea de către Tată, dar şi singura posibilitate de a accede în Împărăţia Sa.

Viii nu au acces în lumea divină. Pentru a deveni compatibili cu ea, oamenii trebuie să fie „părăsiţi” de fluxul divin care îi însufleţeşte. Dar dacă Dumnezeu le retrage darul primar care îi deosebeşte de celelalte elemente ale creaţiei (pământ, ape, astre…) înseamnă că omul revine la stadiul de increat, redevine mineral. În această formă el este şi judecat: pentru fapte săvârşite într-⁠o altă substanţialitate, care i s-⁠a retras. Sau la Judecata de Apoi ajunge sufletul, duhul său? Deci o formă a omului necunoscută sieşi, cu proprietăţi aşijderea necunoscute? Dar sunt ele identice cu ale omului pământean? Duhul cunoaşte, de pildă, durerea, spaima, regretul, disperarea sau alte trăiri prin care omul poate fi pedepsit? Fiindcă altfel…

De ce Iisus resimte moartea ca o părăsire de către Dumnezeu, iar nu ca o şansă de acces în lumea Lui, lângă El? Oare pentru că în cuvintele lui grăieşte Fiul Omului şi nu Fiul lui Dumnezeu? Dar asta înseamnă că Hristos însuşi este altul decât cel de până atunci. El nu mai este nici Fiul Tatălui, nici Mesia – cu atât mai puţin instanţa în numele căreia vorbise până atunci.

Iisus ştie, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, că va muri ca orice Fiu al Omului, preschimbându-⁠se, prin moarte, în Dumnezeu. Dar El nu vrea să moară, ci acceptă asta în ultimă instanţă şi doar pentru a nu contrazice voinţa Tatălui. Între a fi Dumnezeu şi a fi om viu, Iisus pare a opta pentru a doua ramură a alternativei.

Pe cruce, Iisus nu-⁠şi aşteaptă moartea împăcat cu soarta. Dacă până atunci fusese trimisul Domnului, înaintea şi în clipa morţii este doar pământeanul fiu al lui Iosif. Despărţirea sa de viaţă este (şi) despărţirea de Dumnezeu-⁠ocrotitorul. Întrebare: cum poate fi definit spaţiul în care pluteşte Iisus între implorarea lui Dumnezeu să nu-⁠l dea morţii şi părăsirea Lui de către Cel de Sus? Frică, desigur, dar nu numai…

*

Partea finală a evangheliilor, cu moartea lui Iisus suferă de exces de omenesc. Spaima de moarte fizică a lui Mesia este accentul individual impregnat în textul sfânt de autori – nişte oameni bătrâni, cutreieraţi de neliniştea apropierii morţii. A acelei morţi atotputernice, căreia nu i se putuse sustrage nici măcar Mântuitorul.

Evangheliile sunt autobiografice în bună parte şi anume din momentul întâlnirii lui Iisus cu cei care-⁠i vor deveni apostoli. Desigur, naraţiunea christică îl are în centru pe Mesia, dar atât Ioan cât şi Luca, Matei şi Marcu sunt, dacă nu actanţi, măcar martori la evenimentele ultimilor trei ani de viaţă ai lui Iisus şi anume aceia în care El se manifestă ca Fiul Domnului. Faptul că toţi se plasează în fundal, că sunt doar reflectori nu e în măsură să eludeze realitatea trăirii dimpreună cu Iisus a evenimentelor. Distribuţia rolurilor e altă poveste.

*

Antropologul britanic Mary Douglas scrie cu aerul că formulează un adevăr fundamental: „Certitudinea nu este o stare sau sentiment, este o instituţie”. Deloc neadevărat. Nu însă şi important. Mie mi se pare că, dimpotrivă, cea mai puternică instituţie din istoria lumii este incertitudinea. Şi cea mai veche.

Că incertitudinea şi frica sunt strâns legate între ele nu are nevoie de demonstraţie. Întrebarea ar fi: care dintre ele a fost cauza iniţială şi care efectul prim? Şi, în continuare: poziţia termenilor se menţine? Cine pe cine naşte, cine este producătorul şi cine produsul? S-⁠ar zice că incertitudinea este o formă primară de agregare existenţială, pe când frica este o stare indusă şi un sentiment derivat. Aşadar, incertitudinea generează frica, iar frica menţine incertitudinea.

În omenirea primitivă, democraţia a domnit atâta vreme cât locuitorii peşterilor n-⁠au realizat starea de incertitudine în care se aflau. Lucrurile erau simple, ca într-⁠o comunitate animalieră în care valoarea supremă o reprezintă supravieţuirea.

*

Comuna primitivă a fost o societate tânără, cu speranţa de viaţă de circa 30 de ani (apud Rachel Caspari de la Michigan University). Considerând că procreau la 16-⁠20 de ani, vârsta maximă până la care copiii îşi puteau cunoaşte părinţii era 10-⁠14 ani. Acestor imberbi li se transmitea toată informaţia vitală pentru că, după acest prag, copiii părăseau peştera, însoţindu-⁠şi genitorii şi, prin urmare, trebuiau să fie deja pregătiţi să se confrunte cu exteriorul ostil. Frica de cele dintâi contacte cu o altă realitate decât aceea a peşterii a născut şi a amplificat nevoia de informaţie cu rol de avertizor, care era vitală.

Tot vital era, în acele timpuri ale începutului, adevărul în forma conformităţii informaţiei cu realitatea. Orice abatere de la această conformitate echivala cu primejdia mortală. Poate chiar cu moartea însăşi. Puţina informaţie care se transmitea de la părinţi la copii trebuia să fie de o exactitate şi o acurateţe desăvârşite. Poezia era exclusă în lumea începuturilor. Ca şi tot ce ţinea de conotativ. Limbajul primitivilor – indiferent de forma lui – era denotativ la modul absolut. Cea mai mică alunecare în ambiguu putea fi fatală. Desenul era limbajul cel mai simplu, mai clar, cel mai uşor de decriptat şi cel mai sugestiv. Zgâriind pe un perete profilul animalului de care cei din peşteră trebuiau să se ferească, mesajul era limpede pentru toţi. Mult mai limpede decât dacă ar fi fost transmis prin vorbe sau prin gesturi.

Şi-⁠apoi, câte vorbe le stăteau la îndemână primitivilor? Şi cât de funcţional puteau fi ele îmbinate?

Desenele de pe pereţii peşterilor Altamira, Trois Frères, Chauvet şi Lascaux vorbesc peremptoriu despre rolul fricii nu numai în evoluţia lumii, în general, ci şi, cu deosebire, în geneza artei.

*

René Girard crede că violenţa „constituie adevărata inimă şi sufletul secret ale sacrului”. Dar frica precede violenţa; este chiar cauza sa iniţială, după care devine efectul ei pervers.

Pentru a se elibera de frică, omul apelează la violenţă, încercând într-⁠acest chip s-⁠o anihileze. Ulterior, violenţa se delimitează şi se desprinde de obiectul său prin uitare, funcţionând ca lucru în sine, generator, la rându-⁠i, de frică pentru ceilalţi. Mecanismul se întreţine astfel prin auto-alimentare ca un perpetuum mobile înspăimântător.

*

În sens teologic, istoria începe printr-⁠un act de violenţă menit să inducă frica. Omul face cunoştinţă cu lucruri necunoscute şi necontrolabile. Generatoare de frică, aşadar. Finitudinea, moartea munca primejdia, ostilitatea, ameninţarea devin consubstanţiale existenţei sale guvernate de incertitudine. Implicit, de spaima generată de ea.

Omul este o fiinţă cutreierată de incertitudini. Definiţia pascaliană a omului ca fiinţă în căutare de Dumnezeu este doar un caz particular al incertitudinii sale ontologice. Căutarea lui Dumnezeu este ea însăşi o formă de frică. Frica de a trăi fără Dumnezeu şi frica de a nu-⁠l găsi pe Dumnezeu.

De la incertitudinea supremă – cât timp de trăit avem – până la incertitudinile punctuale – sănătate, bunăstare materială, echilibru familial, siguranţa zilei de mâine – toată existenţa umană se edifică pe aşteptarea înspăimântată a ireparabilului. „Tăcerea spaţiilor infinite mă înspăimântă” expandează terestra frică a omului de singurătate în nesfârşitul cosmic. Tăcerea este dovada lipsei omului în spaţiile infinite, iar spaima are la origine solitudinea funciară a fiinţei umane.

Singurătatea este asediul necunoscutului. Sentimentul absenţei ca şi cătarea certitudinii sunt expresii ale fricii. Nimicul heideggerian care provoacă angoasa include şi conştiinţa absenţei unui obiect al fricii. Altfel spus, conştiinţa acţiunii nimicului generator de angoasă.

*

„Eu am făcut piatra să cânte pentru omenire”. Constantin Brâncuşi dixit.

Dar de ce trebuia făcută să cânte biata piatră? Nu ăsta este jobul ei. Nici menirea. Cu cântatul e de-⁠ajuns să se ocupe păsările, muzicienii, fanfara regimentului, nu pietrele.

Cât priveşte ideea că inutila aberaţie reprezintă un dar pentru omenire, ea ţine de nombrilismul propriu artiştilor care, de mii de ani, se îmbăţoşează să creadă că tot ce produc ei constituie o binecuvântare pentru semenii lor. Îmi pare rău, dar îşi fac iluzii.

E adevărat, artiştii au învăţat să-⁠şi vândă excelent marfa, ceea ce n-⁠o face însă mai preţioasă în valoare absolută. Doar mai scumpă, atâta tot. Pentru snobi şi bogătaşi, se-⁠nţelege, fiindcă cei mulţi fie sunt prea săraci să se poată apropia de ea şi de inaccesibila ei sublimă pseudo-⁠gratuitate, fie nu sunt interesaţi de ea şi o ignoră, pur şi simplu.
Omenirea n-⁠a mers înainte nici datorită, nici măcar odată cu arta. Cei care încearcă să convingă lumea de contrariu sunt artiştii înşişi, ajutaţi, după posibilităţi, de intelectualii care, neputând fi şi ei artişti, se agaţă ca nişte milogi metafizici de zdrenţele gloriei celorlalţi. Glorie nemeritată şi cu nimic justificată, de altfel, însă dorită cu ardoare pentru că le satisface apetitul apartenenţei la cea mai jalnică formă de elitism.

Şi asta pentru că, într-⁠un fel sau altul, arta s-⁠a ocupat şi continuă să se ocupe exact cu erezia lui Brâncuşi: a face piatra să cânte. Gest iconoclast şi întors împotriva lui Dumnezeu, căci El a stabilit un loc şi un rost pentru toate cele. Rost pe care artiştii îl contestă, inventând de capul lor tot felul de aiureli finaliste.

Ergo: arta este ori a-⁠tee, ori anti-⁠tee de-⁠a dreptul. Nu pentru imoralitate ar fi trebuit să ceară, prin urmare, Platon alungarea poeţilor din cetate, ci pentru impertinenţa lor de a se opune ordinii divine. Ceea ce e mult mai grav fiindcă morala e a oamenilor, iar ordinea lumii e a zeilor.

*

Apropo: de ce, în calitate de artist, a fi cu puterea reprezintă o culpă? Mai mult: de ce până şi neutralitatea este considerată formă de situare de partea puterii (Bertold Brecht) şi, ipso facto, blamabilă?

De ce arta (teatrul, literatura, filmul…) trebuie neapărat să fie anti-⁠putere? Unde scrie că puterea este neapărat malefică, iar arta, bună?

Nicăieri, dar miza pe anti este aprioric câştigătoare. Nimic din ce există nu va rămâne veşnic în forma sedimentată într-⁠un anume moment. Pantha rei… Şi-⁠atunci, desigur, a fi anti e o formă sigură de câştig. Fiindcă nimeni nu pretinde din partea contestatarilor să opună prezentului contestat ceva, cumva. Simplul anti e suficient.

(P.S. Ironia sorţii face ca autorul acestor rânduri să fi debutat în volum cu o carte intitulată Anti-⁠Caragiale…)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest