Contemporanul » Eseu » Frumuseţea care va salva lumea

Frumuseţea care va salva lumea

Trecem printr-⁠o epocă marcată de o stranie barbarie ce şi-⁠a arborat masca utilitarismului şi a consumismului, înnămolindu-⁠se în încercarea disperată de a tăia la rădăcini miturile fondatoare ale umanităţii, adică de a ucide ceea ce numim cu o jumătate de gură – mereu stângaci, mereu poticnit, pentru că suntem conştienţi că păşim pe terenul necunoscutului teribil – suflet. Ce se întâmplă în absenţa acestei miraculoase entităţi? Ne-⁠o spun răspicat mama şi tatăl istoriei: absenţa sufletului naşte monştri, monştri-⁠locatari ai unei aparenţe a vieţii – ar fi zis Friedrich Nietzsche – aparenţă, ce nu are cum să fie considerată moarte. Căci şi aceasta este înlocuită cu o altă aparenţă într-⁠o epocă în care ne-⁠am îndepărtat de înţelegerea mitului – „o imagine condensată a lumii”.

Disputată de uimire şi consternare, rareori reuşesc să pricep în ce fel poate fi anemiat un adevăr prin excesiva folosire. Aş fi spus banalizat în loc de anemiat; înţelepciunea ori prudenţa incertitudinii însă m-⁠a făcut să mă opresc la timp, cred eu, căci mă îndoiesc de faptul că lucrurile sau fenomenele din jurul nostru sunt de la sine banale; totul e unic, totul e decupat din matriţa fabulosului, care nu se întâmplă decât o singură dată. Ochiul nostru obosit, superficial sau distrat – în momente de ezitare – încarcă lucrurile, evenimentele de fiecare zi cu ruginitul şi de fapt falsul calificativ banal. Am trecut succesiv prin cele două stări – uimire şi consternare, repetate şi alte dăţi în contexte similare – când am auzit pe cineva vorbind despre prinţul Mîşkin şi îngăimând de îndată – oarecum excedat sau probabil doar plictisit – un „aha, frumuseţea va salva lumea”. Ca şi cum prin celebra sintagmă folosită în exces s-⁠ar fi rezolvat dintr-⁠o lovitură taina salvării lumii, misterul frumuseţii şi enigma prinţului, despre care – în clipele sale de graţie, neumbrită de gelozia firească faţă de un egal absolut – Lev Tolstoi susţinea că este un diamant. Ca şi cum n-⁠ar fi rămas loc pentru a spune ceva mai puţin uzitat sau mai puţin ferecat în ţarcul neînţelegerii.

Unul dintre motivele majore ale romanului Idiotul este frumuseţea. De cum am ortografiat această propoziţie familiară oricărui iubitor de literatură rusă, se impune precizarea devenită obligatorie: nu orice tip de frumuseţe. Pentru a ne apropia de acest adevăr, este inevitabil să descindem încă o dată în aerul tare al acestei epopei neobişnuite, cu prinţi săraci lipiţi pământului, deveniţi – ca în romanele de aventuri – posesori ai unei averi fabuloase, cu Antigone ancorate în aerul tragismului în plin secol al XIX-⁠lea, cu aproape sfinţi înfrăţiţi cu ucigaşi, sfidând astfel morala acoperită de zgura clişeelor şi călcând pe proprietăţile extramoralităţii de sorginte iisusiacă. La ce tip de frumuseţe se referă cneazul Mîşkin? În ce fel acel tip de frumuseţe va salva lumea? Cum poate frumuseţea să salveze lumea? La o scurtă şi repede ochire devine din ce în ce mai limpede faptul că, balansând pe buza prăpastiei, lumea trebuie salvată. Afirm acest adevăr ce are un gust amar, conştientă de drama acestui început de mileniu sufocat de discursuri interminabile pe marginea frumuseţii în condiţiile în care frumuseţea a fost transformată într-⁠o Cenuşăreasă atipică, mai exact, într-⁠o eroină excedată, care nu mai ajunge să-⁠şi pună rochia de bal şi să se lase în voia libertăţii de a fi ea însăşi, fiindcă este împiedicată de falsele valori şi falsele modele, ce tronează la talk-⁠show-⁠urile televizate despre gătit, tropăit, despre nevoia de a primeni periodic cultura română cu papioane sau despre festivaluri organizate dinadins parcă pentru indivizi interesaţi exclusiv de mâncare, trăncăneală şi distracţie. Am folosit deliberat un limbaj ce frizează trivialul, fiindcă spectacolele de calitate dubioasă la care asistăm de mai bine de două decenii se achristi-art-SAM_2983flă la ţări distanţă de arta de a găti, arta de a vorbi frumos şi de arta dansului. Chiar dacă s-⁠ar apropia de aceste îndeletniciri străvechi ale omenirii, e limpede că în absenţa celorlalte arte – poezia, romanul, artele plastice, muzica etc. – arta de a găti, arta de a vorbi frumos şi arta dansului îşi clatină rosturile. Trecem printr-⁠o epocă marcată de o stranie barbarie ce şi-⁠a arborat masca utilitarismului şi a consumismului, înnămolindu-⁠se în încercarea disperată de a tăia la rădăcini miturile fondatoare ale umanităţii, adică de a ucide ceea ce numim cu o jumătate de gură – mereu stângaci, mereu poticnit, pentru că suntem conştienţi că păşim pe terenul necunoscutului teribil – suflet.

Ce se întâmplă în absenţa acestei miraculoase entităţi? Ne-⁠o spun răspicat mama şi tatăl istoriei: absenţa sufletului naşte monştri, monştri-⁠locatari ai unei aparenţe a vieţii – ar fi zis Friedrich Nietzsche – aparenţă, ce nu are cum să fie considerată moarte. Căci şi aceasta este înlocuită cu o altă aparenţă într-⁠o epocă în care ne-⁠am îndepărtat de înţelegerea mitului – „o imagine condensată a lumii”. Încet, treptat, unora dintre noi ni s-⁠a inoculat teoria inutilităţii miturilor – absurditate malignă demonstrată cu asupra de măsură de manualele şcolare, laolaltă cu cele alternative, de tezele de doctorat în care se demonstrează că proletcultismul e o mişcare avangardistă, dar nu mai puţin de emisiunile televizate, la care am făcut deja referire sau cele în care protagoniştii cu autoritate de ieri după-⁠amiaza încearcă să ne convingă nu fără aplomb de faptul că hegemonia papioanelor poate ţine loc de cultură reprezentativă pentru o ţară europeană. Acelaşi gânditor al pătimaşului secol al XIX-⁠lea ne-⁠a avertizat în lucrarea vieţii sale Naşterea tragediei – după a cărei publicare Nietzsche a fost drastic pedepsit de contemporani printr-⁠o izolare tacită şi extrem de eficientă în sensul că ecourile augmentate ale învăţămintelor sale profetice prind rădăcini tot mai puternice –, fiul de pastor luteran, aşadar, ne-⁠a atras atenţia asupra unei realităţi dramatice, şi anume că, în lipsa mitului, „orice cultură îşi pierde forţa naturală sănătoasă şi creatoare: abia un orizont împresurat de mituri dă unitate unei întregi mişcări culturale”. Spre ce ne conduce pauperitatea culturală şi spirituală afişată şi cultivată prin toate mijloacele în ultimele decenii? Înstrăinarea de matca identitară, „pierderea patriei mitice, a maternului pântece mitic”. (Naşterea tragediei)

Vehiculate în aceeaşi vecinătate, noţiunile de frumuseţe, cultură, mit, conduc spre imperiul numit „identitatea dintre popor şi cultură” – o evidentă realitate ce asigură, în opinia filosofului german, privilegiul şi marea superioritate a Franţei. Oare putem vorbi despre o asemenea identitate în cazul poporului român? Iată o întrebare ce ar da insomnii unor spirite fondatoare româneşti de respiraţie europeană ca, bunăoară, Blaga, Iorga, Eminescu, Cantemir, Eliade, Cioran, Ionescu, Brâncuşi, Hortensia Papadat-Bengescu, Rebreanu, Buzura, Breban sau D.R. Popescu, precum şi altor ilustre spirite, considerate în ultimii ani, în chip reacţionar, depăşite, expirate. Un câmp însângerat, împânzit de victimele unui masacru, e hrană bună pentru corbi. Haosul bine organizat serveşte nulităţile agresive, oportuniştii şi impostorii vremurilor noi. Vehementele revizuiri postcomuniste se conturează tot mai limpede ca nişte diversiuni de sorginte neostalinistă, menite să pulverizeze tabla de valori naţionale, care trebuia să fie ştearsă de pe faţa pământului de funcţionarii noii ideologii „politic corecte”, pentru a demonstra că poporul român nu are o cultură puternică”, ci este condamnată „să se hrănească pe sponci din toate culturile”. (Naşterea tragediei) Cu alte cuvinte, în România ar fi existat şi continuă să existe o „Siberie a spiritului” sau – cu vorbele ilustrului librar G. Liiceanu, care a cultivat excesiv traducerile în detrimentul literaturii naţionale – literatura română ar fi mediocră – afirmaţie contrazisă argumentat de francezi, în al căror imperiu cultural au fost acceptaţi Cioran, Ionescu, Brâncuşi, Eliade, Panait Istrati şi alte piscuri indiscutabile, transformate prin asimilare în valori şi modele ale patriei lui Baudelaire, Rimbaud şi Zola.

Ce nuferi fabuloşi cresc din mâl s-⁠a văzut când în deceniul al şaptelea al secolului trecut – printr-⁠un efort uriaş, revoluţionar aş spune – artiştii de vârf ai acestui neam au reîncetăţenit în republica artelor româneşti principiul maiorescian artă pentru artă, smulgând cultura română din nămolul propagandei proletcultismului. A înlocui acest adevăr estetic şi istoric cu o inventată „Siberie a spiritului” înseamnă a deveni servul unei ideologii reacţionare, în esenţă calomnioase, care nu va avea niciodată trecere în imperiul frumuseţii. Chiar dacă va face eforturi disperate de a accede spre locurile privilegiate din panteonul artelor, acel serv va fi respins, dacă nu va fi aruncat cât colo din leagănul solid şi sfânt al culturii, al miturilor şi frumuseţii – să-⁠i spun unice? – ce şi-⁠a găsit locul prielnic pe acest pământ, aşezat la răscrucea norocoasă a câtorva imperii.

Papa Ioan Paul al II-⁠lea a numit România Grădină a Maicii Domnului. Nu am curajul, nici obrăznicia de a contrazice un sfânt. Aleg smerenia de a săpa în pământul afirmaţiei unui sfânt. Afirmaţie aşezată la limita luminării. La limita mitului frumuseţii teribile, despre care ne vorbeşte atât de frumos şi oarecum încâlcit iubitul de noi Lev Nicolaevici Mîşkin.

Prinţul Mîşkin are prilejul să studieze de câteva ori portretul Nastasiei Filippovna şi ne amintim cu o stranie precizie felul în care îl priveşte cneazul: cu o insistenţă sporită, cu o atenţie disperată, de parcă şi-⁠ar aminti de ceva îndepărtat, fără care n-⁠ar fi capabil să înainteze liniştit şi luminat prin viaţă. Ca şi când acel portret i-⁠ar fi dezvăluit un lucru îngrozitor, şi doar – revenind la acel chip – straniul erou dostoievskian va avea prilejul de a accede la esenţă, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât ea se grăbeşte iniţial să îşi arate faţa teribilă, îndepărtându-⁠te. Lev Nicolaevici nu e sigur nici o clipă de faptul că se va lumina sau că va înţelege. Totuşi ceva insistent şi neverosimil, deci, adevărat – ţinând, adică, de lucrurile profunde şi cu adevărat importante – îl face să întârzie asupra imaginii femeii stranii, înfăţişate în portretul din casa generalului Epancin. Ne amintim că pe iisusiacul prinţ îl impresionează amestecul de forţă şi suferinţă, amestec ce întârzie îndelung pe retina eroului dostoievskian şi în sufletul labirintic al acestuia, încât constatarea revelatorie că în cazul în care te afli în posesia unui asemenea tip de frumuseţe, ai şansa să stăpâneşti lumea, e spusă cu aerul cu care ai informa pe cineva că tocmai ai băut o cafea. Cu asemenea frumuseţe vei stăpâni lumea, spune domnul Mîşkin. Cu o frumuseţe ce-⁠şi trage rădăcinile din pământurile îmbelşugate ale suferinţei?

Perspicace şi atotştiutor – e vorba de o ştiinţă împrumutată din existenţa îndelungată în intimitatea feroce a bolii şi a spaimei de moarte – cneazul încurcă-⁠lume leagă de câteva ori noţiunea de frumuseţe de cea de suferinţă şi, într-⁠un târziu, de forţă. Cel din urmă termen – forţa – complică vecinătatea în discuţie până la imposibilitatea de a decripta înţelesurile ascunse în matriţa noţiunilor de frumuseţe şi suferinţă. E limpede că prin nu orice tip de frumuseţe vei stăpâni lumea, ci prin cel ce se hrăneşte din aerul tare al suferinţei şi al forţei. Când în sfârşit lucrurile par a se limpezi cât de cât, vine îngerul încurcă-⁠lume şi ne aruncă într-⁠o ceaţă atât de deasă, încât abia de eşti în stare să vezi şi să recunoşti mâinile, care – întâmplător sau nu – îţi aparţin. Frumuseţea? se întreabă iarăşi şi iarăşi prinţul smuls din stânca de marmoră neagră a sublimului. Şi brusc lunecă pe o pantă a imposibilului. E un teren prea complicat, murmură vădit încurcat prinţul. Şi, Doamne, atât de dificil, continuă cu sufletul la gură. Nu sunt pregătit, constată vădit depăşit prinţul. Ceea ce presimte eroul care bulversează capitala nordică a Rusiei – şi romancierul are grijă să ne sugereze nu o dată aceasta, clipă de clipă atent să nu spună totul, să lase un rest nedefinit, nespus – este că acel tip de frumuseţe, hrănită din suferinţă şi forţă, care va stăpâni lumea, se află în posesia puterii de a ne salva, adică – la o răscruce a vieţii şi morţii – de a ne mântui. Respirăm în sfârşit cu sentimentul că în cele din urmă ne-⁠am apropiat de liman; o mare povară a fost luată de pe umerii noştri. Şi cerul parcă e mai aproape. Iluminarea e în vecinătatea noastră şi, iată, lucrurile, în cele din urmă, se vor arăta în lumina lor adevărată, profundă, orbitoare. Când, deodată, prototipul frumuseţii aceleia unice – Nastasia Filippovna – este ucis. În timpul înaintării prin labirint, ne-⁠am oprit într-⁠o fundătură, da, în faţa noastră se întinde un alt capăt de drum. Zidul din faţa noastră e înalt şi splendid.

Cu respiraţia tăiată, dăm ocol lumii mîşkiniene, pentru a trage concluzia că tipul de frumuseţe aflat în discuţie – e în afara oricărei îndoieli – nu poate fi stăpânit. Da, este imposibil să-⁠l iei în posesie, în timp ce el însuşi – tipul acesta de frumuseţe adică – stăpâneşte lumea. Şi-⁠atunci, cum de se înfrăţeşte iisusiacul Mîşkin cu ucigaşul Rogojin? Cum de o acceptă în vecinătatea sa Iisus pe Maria Magdalena, femeia posedată de şapte demoni? Punându-⁠ne aceste întrebări, devine clar şi fără echivoc – aidoma acestui început imperial de zi de sfârşit de primăvară, cu un soare tunător şi vesel – că am păşit sub cupola extramoralităţii.

Încercând să-⁠şi explice lucruri circumscrise imponderabilului întemeietor, cneazul se regăseşte sub imperiul unei „înflăcărări bizare” şi constată cu sufletul la gură: „Cuvintele mi-⁠s altfel, nu corespund ideilor”. E ca şi cum – la capătul acestui drum epic – romancierul s-⁠ar grăbi să ne sugereze că, oricum, a lăsat să se înţeleagă prea multe lucruri desprinse din văzduhul frumuseţii teribile, văzute, urmărite, contemplate şi descrise din unghiuri diferite de un aparent idiot, cneazul Mîşkin. Lucruri spuse prin gura unui mai-⁠mult-⁠decât-⁠om, trimis de pe planeta sublimului şi – în încheierea aventurii ontice, prin care a fost dată peste cap lumea petersburgheză, mai exact, smulsă din mâlul cald al mediocrităţii şi întoarsă cu faţa spre viaţa vie – izolat în sanatoriul din creierul munţilor, de unde venise într-⁠un vagon de clasa a treia, ţinând în mâini o bocceluţă sărăcăcioasă. Rămânem înşurubaţi locului, laolaltă cu amintirea peregrinării acelui om minunat care vedea prin oameni şi cu matriţa frumuseţii teribile, în care ne holbăm şi acum, disputaţi de uimire şi consternare, cu gândul la acel Hamlet împătimit de asprimile frumuseţii, care se înălţase până la credinţa că un lucru are valoare exclusiv dacă rezistă şi care visa o scară a valorilor întocmită în funcţie de cantitatea de suferinţă îndurată.
Mă gândesc la belşugul de suferinţă, forţă şi frumuseţe ce aşteaptă să fie descoperit, contemplat, valorificat şi descris în Grădina mirabilă, despre care vorbea cu încântare şi smerenie de curând sanctificatul Papa Ioan Paul al II-⁠lea.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest