Contemporanul » Eseu » Bucureştii de la periferie. Romanţuri şi romane de veac XIX de Alexandru Farcaş

Bucureştii de la periferie. Romanţuri şi romane de veac XIX de Alexandru Farcaş

Romanul de aventuri reprezintă relaţiile dintre indivizi din perspectiva ideologiei mic-⁠burgheze, se caracterizează prin viziunea antiaristocratică, bunul-⁠simţ comun şi simpatia pentru cei din clasele de jos. Pe fondul maniheismului violent – reflex al tipologiei basmului, nu al romanului realist – dintre personaje, toate acestea se regăseau, în forme specifice societăţii franceze, şi la Sue, Dumas, Féval şi toţi ceilalţi.

Cu toate eforturile lui Titu Maiorescu şi ale junimiştilor pentru legitimarea unui curent literar naţional, organic, de inspiraţie preponderent rurală, în care speciile epice răsar din firava noastră tradiţie literară, ies la lumină, înfloresc, se maturizează şi rodesc în timp, evoluând natural de la fiziologie şi nuvelă până la roman, realitatea pieţei culturale a evoluat pe un făgaş trasat – cum altfel – de triada editori/librari-⁠public-⁠scriitori. Un traseu care, cu rare şi întâmplătoare excepţii, nu se intersecta câtuşi de puţin cu marea literatură, normată de critica maioresciană de direcţie. E drept că prestigiul junimiştilor a izbutit să ţină acest fenomen contracultural (bazat pe literatura de import cu tematică citadină, în manieră senzaţională sau realistă, cu eroi plebei recrutaţi din glodul mahalalelor) în afara mainstream-⁠ului, situaţie care s-⁠a perpetuat şi în secolul următor. Interesul scriitorilor pentru mediul citadin, propriu prozei interbelice, este arhicunoscut. Este de oarecare notorietate şi avalanşa de romane care au avut în centrul lor mahalaua bucureşteană, fenomen petrecut între 1926 şi 1935 şi ilustrat de scriitori ca George Mihail-⁠Zamfirescu, I. Peltz, Carol Ardeleanu, Tudor Teodorescu-⁠Branişte etc. Însă faptul că această serie nu a apărut pe un teren complet virgin este mai puţin ştiut. Tradiţia romanului dedicat mahalalei şi periferiilor bucureştene coboară în secolul precedent şi ea poate fi identificată, într-⁠o formă incipientă, tocmai în primele ilustrări ale genului la noi.

În a doua jumătate a secolului al XIX-⁠lea, Bucureştii sunt încă, cu toate eforturile edililor, un mare târg în care modul de viaţă occidental coexistă cu acela oriental şi rural. Sincretismul influenţelor poate aduce, din perspectiva actuală, un material bogat înaintea cercetătorului. Mai mult decât atât, e epoca formării unei noi clase sociale – burghezia –, poza-art-10-nr-05-2014privită în momentul zero al ridicării ei din semi-⁠barbarie şi trecerii la un nou stil de viaţă,  o realitate pe care a speculat-⁠o cu asupra de măsură Caragiale. Aşadar, contextul ne permite studierea acestei noi clase şi din unghiul de vedere al perifericului de care oamenii nu s-⁠au desprins încă. Dificultăţile provin mai cu semă din perspectiva strict literară, mai exact din stadiul insuficient de dezvoltare atins de proza noastră din acel moment. Cu toate eforturile lor generoase şi multilaterale, dublate de o cultură superioară şi uneori de talent autentic, întemeietorii paşoptişti ai literaturii noastre moderne nu au avut răgazul să dezvolte genul epic până în stadiul în care să fie posibilă apariţia organică a unei construcţii ample cum este cea a romanului. Sunt notorii exemplele lui Kogălniceanu şi chiar Bolintineanu, ale cărui romane – Manoil şi Elena – aparţin mai mult unei tradiţii consumate, depăşite, la nivel european, de evoluţia tehnicilor narative şi nivelul de complexitate atins în creaţiile lor de Stendhal, Dickens sau Balzac. Un scriitor dotat cu un admirabil simţ critic, Radu Ionescu, a evidenţiat în epocă acest decalaj deopotrivă social şi literar. Apariţia primelor creaţii cu adevărat romaneşti în sens modern a căzut în sarcina unor scriitori modeşti şi e dificil de spus cu exactitate cât au preluat aceştia din tradiţia noastră prozastică şi cât din naşterea romanului românesc datorăm importului pe calea traducerilor. Părerile criticilor şi ale istoricilor literari pendulează între organiscism (Dan Mănucă) şi import (Paul Cornea, Nicolae Manolescu). Cert este faptul că, adresându-⁠se unui public cu o instrucţie destul de precară, primii noştri romancieri, în strânsă legătură cu editori ca G. Ioanid, Th. Ioaniţiu, N. Steinberg şi V.I. Socec, au speculat moda europeană a literaturii senzaţionale (sau de mistere), creând şi apoi alimentând fascinaţia cititorilor.

În romanele care înfăţişează, pe spaţii mai largi sau mai restrânse, aspecte din viaţa mahalalelor bucureştene pot fi identificate două mari modalităţi de abordare a materiei care face obiectul ficţiunii. Acestea nu sunt atât de divergente precum ar putea părea la o privire superficială şi, mai important, nu se întâlnesc aproape niciodată în stare pură în romanul european al secolului al XIX-⁠lea.

Prima dintre ele, care poate fi etichetată ca aparţinând romanului (sau novel, cum este cunoscut în critica anglo-⁠americană), mai pronunţat realistă, priveşte localizarea cât mai exactă, punând accent pe societatea bucureşteană şi pe obiceiurile ei, pe descrierea tipurilor reprezentative, pe selectarea faptelor sociale şi conturarea unor tipare reprezentative care fixează mentalităţile citadine contempora­ne, într-⁠un cuvânt pe zugrăvirea moravurilor. Din această perspectivă, mahalaua bucureşteană – parte integrantă şi indisolubilă, pe atunci, a marelui oraş – reprezintă un cadru ofertant prin  pitorescul şi coloritul său fabulos, de sorginte orientală, care îl fascinase mai înainte şi pe Ion Ghica. În Hoţii şi hagiul, Alexandru Pelimon surprinde contrastul permanent care particularizează oraşul, amestecul de viaţă occidentală şi orientală, aspectul compozit. După colţul palatului boieresc se deschidea adesea (atât în mijlocul oraşului, cât şi mai spre margini) câte o stradă având de-⁠o parte şi de alta mici prăvălii, dacă nu de-⁠a dreptul cocioabe imunde, locuite de oameni care duceau cel mai sărăcăcios şi promiscuu trai cu putinţă. ,,Aici se bucură cineva deodată şi de viaţa ţărănească a plugarului mărginaş, cât şi de tabloul ce înfăţişează într-⁠o întindere destul de mare numărul caselor şi turnurile bisericilor din mijlocul oraşului.” E un tablou care evidenţiază un contrast vizual şi auditiv care deocamdată nu îi intrigă decât pe călătorii străini care vizitează Capitala. La nivel social, diferenţierea nu se face încă pe orizontală, prin îndepărtarea celui sărac de zonele privilegiaţilor, ci numai pe verticală, în diferenţele de caturi ale caselor şi în diferenţele de evghenie şi avere dintre locuitori, diferenţe care, după cum vedem în romanele senzaţionale (sau de mistere), nu mai sunt marcate de bariere de netrecut. Mugetul vitelor se aude de pe prispa hagiului dintr-⁠o parte, în vreme ce din cealaltă răzbate larma oraşului, indicând spaţii apropiate.

În epocă, mahalaua nu este un spaţiu proscris, aflat într-⁠o poziţie materială, profesională, morală sau ideologică excentrică, aşa cum se va întâmpla în veacul următor, odată cu începutul industrializării României şi cu crearea ghettourilor care vor îngloba populaţia dezrădăcinată din lumea rurală şi aclimatizată defectuos la marginile Oraşului. Mahalagiii nu sunt atinşi de aripa contradicţiilor majore, ci se complac într-⁠un inocenţă a copierii exterioare a unui model, maimuţăresc stilul de viaţă occidental, pe care îl apreciază, cu slabele lor puteri intelectuale şi cu lipsa de civilizaţie urbană, doar în măsura în care acesta îi poate ajuta să pară ceea ce nu sunt, în scopul parvenirii, al ascensiunii către rangurile şi averile la care democraţia nou instaurată le dă dreptul să spere, iar literatura dreptul (sistematic picurat) să viseze.

La Bujoreanu, ni se înfăţişează societatea adunată în jurul mesei pentru jocul de loton (în capitolul intitulat O adunare de mahala). Nicolae Manolescu,  în Arca lui Noe, a remarcat curioasele inadvertenţe care apar aici. În primul rând, senzaţia copleşitoare că, deşi participanţii sunt oameni înstăriţi, proprietari de moşii, limbajul şi comportamentul lor îi recomandă ca aparţinând unor straturi sociale mult mai joase. Lucrul este probabil explicabil – crede criticul – prin faptul că cei prezenţi sunt în general recent îmbogăţiţi, afacerişti şi negustori care nu au deprins încă normele de comportament ale clasei în care au pătruns din punct de vedere financiar. Este o epocă de formare a burgheziei româneşti, şi e normal să-⁠i întâlnim aici pe părinţii şi bunicii Drăgăneştilor şi Halippilor, bogătaşii perioadei interbelice, ale căror urme snobii lor nepoţi le vor ascunde cu atâta grijă. Deocamdată, doamnele, care poartă nume ce par desprinse, aşa cum remarcă acelaşi Nicolae Manolescu, din comediile lui Alecsandri, nu se sfiesc să se înţepe în acest mod:
,,− Mă rog, mă rog, ce zici? strigă ea adresându-⁠se către doamna Bruneasca. Nu cumva pe fetele mele le puneţi în rândul dumneavoastră, cucoanelor, când nici cea mai mare n-⁠a împlinit şaptesprezece ani?… Să faceţi bine ca altă dată  să nu mai vorbiţi de fetele mele, c-⁠o să vă pară rău. Luaţi-⁠vă de păr cât poftiţi, dar nu-⁠mi amestecaţi şi fetele în daraverile dumneavoastră. Auzi, auzi, să zică că fetele mele au copilărit cu dumnealor!… Mega şi chirie!…”

Societatea mahalalelor are şi alte moduri de petrecere. Capitolul care ne descrie un bal mascat la Bucureşti este şi el de reţinut. Domnul Gogman, încredinţat fiind că soţia sa tânără şi cochetă îl înşeală, apare pe neaşteptate în mijlocul petrecerii, dar, spre ghinionul său, îşi confundă consoarta – aflată, sub protecţia anonimatului conferit de mască, la câţiva paşi, în compania amantului său – cu altă damă, căreia îi scoate masca. Gelosul se face de râs şi este scos din sala de bal în ironiile şi huiduielile asistenţei, apoi se îndreaptă copleşit de ruşine spre casă. Acolo e aşteptat, desigur, de infidela sa nevastă, care avusese prevederea să se întoarcă înainte de venirea lui. Scena ne aminteşte izbitor de D’ale carnavalului şi, mai mult ca sigur, Caragiale s-⁠a inspirat de aici.

A doua modalitate de producere a textului ficţional – aparţinând unei specii literare mult mai vechi, şi anume romanţul (romance) – este cea care ţine de senzaţional, de romanul popular sau de mistere. G. Călinescu a descris aceste scrieri prin patru caractere definitorii: ,,exaltarea poporului, intenţia reformei sociale, realismul uneori grotesc şi tipologia antitetică.”, iar Nicolae Manolescu consideră drept trăsături esenţiale ,,epicul senzaţional şi ideologia socială”.

Romanul de aventuri reprezintă relaţiile dintre indivizi din perspectiva ideologiei mic-⁠burgheze, se caracterizează prin viziunea antiaristocratică, bunul-⁠simţ comun şi simpatia pentru cei din clasele de jos. Pe fondul maniheismului violent – reflex al tipologiei basmului, nu al romanului realist – dintre personaje, toate acestea se regăseau, în forme specifice societăţii franceze, şi la Sue, Dumas, Féval şi toţi ceilalţi. De pildă, ura faţă de aristocraţi trece dintr-⁠o literatură în alta, deşi la noi categoria era destul de slab reprezentată. Asociat cel mai adesea cu tipul seducătorului Don Juan, aristocratul este văzut ca adversarul principal al micii burghezii citadine. N. D. Popescu – scriitor lipsit chiar şi de veleităţile artistice ale unui Ioan M. Bujoreanu sau Baronzi şi văzut în epocă drept un Ponson du Terrail al nostru, model, la rândul său pentru Ilie Ighel-⁠Deleanu sau Panait Macri – nu se sfieşte să îşi încheie romanul Elisa sau Don Juanii Bucureştilor (publicat în ,,Calendarul amusant”, 1873) cu enunţarea tezei morale pe care, de altfel, nu a avut niciun moment intenţia s-⁠o camufleze în faldurile naraţiunii: ,,Feriţi-⁠vă, fiice ale poporului, de aceşti Don-⁠Juani periculoşi.”

Morala comună caracterizează  de altfel acest tip de proză, care, să nu uităm, are drept scop declarat ,,îndreptarea moravurilor” într-⁠o epocă de profunde prefaceri, în care dinamica formelor întrece cu mult inerţia fondului care, în special în păturile mai puţin instruite, se baricadează într-⁠o intransigenţă morală ca formă de rezistenţă şi de apărare.
poza-art-10-1-nr-05-2014 Un alt motiv pentru care conţinutul acestor scrieri rămâne permanent cantonat în sfera bunului-⁠simţ comun este strategia auctorială, echivalentă cu captatio benevolentiae din retorică, de a nu contraria aşteptările cititorilor (recte cumpărătorilor de cărţi şi gazete), de a fi în permanent acord ideologic cu aceştia. Iată un exemplu de apărare a purităţii de clasă mic-⁠burgheză: coana Raliţa Slugereasa, la auzul cuvintelor Elisei că preferă să rămână nemăritată decât să ia de soţ un băcan sau un cârciumar, îşi povăţuieşte astfel fiica: ,,Faci foarte rău, fata mea; omul cuminte nu îşi iese din teapa sa dacă voieşte să fie fericit.” Această sărăcie de conţinut se reflectă şi în schema narativă, îngrădind  libertatea de acţiune a personajelor în cadrul ficţiunii. Autorul-⁠narator se foloseşte de toate prerogativele omniscienţei sale pentru apărarea simţului comun. În finalul romanului, ca un demiurg, el împarte răsplata şi pedeapsa: ,,Surorile ei, profitând de această vie lecţiune, se măritară una peste un an şi alta peste trei, cu bărbaţi de condiţiuni modeste, dar onorabile şi duseră menajul cu perseverenţa şi regularitatea cu care-⁠şi petrecuseră copilăria.” În schimb, niciunul dintre eroii negativi nu scapă nesancţionaţi, începând de la corupătorul Nicu, ruinat de vicii până la pierderea sănătăţii mintale, şi până la Neguţa, vecina care, din invidie, îi facilitase seducătorului planul mârşav. Caragiale va satiriza din plin atât genul acesta de scrieri, cât şi publicul care îşi nutrea imaginarul cu ele. Aici poate fi detectat sâmburele acelei mahalale înţeleasă drept o categorie psihologică prin care Caragiale critică efectele liberalismului şi, în general, oamenii „noi”, aspect despre care a vorbit G. Ibrăileanu.

Faptul că Filimon, Bujoreanu şi Pelimon acordă pagini substanţiale descrierii societăţii bucureştene nu înseamnă neapărat că ei posedau o cultură literară mult mai vastă decât, să zicem, Baronzi, N.D. Popescu ori Panait Macri, la care senzaţionalis­mul de-⁠a dreptul delirant abundă. Cu toţii îşi ,,făcuseră” mâna de scriitori la şcoala romanului francez, din care traduseseră din abundenţă. Chiar şi Nicolae Filimon, autorul primului ,,roman” omologat ca atare de critică, împrumută destule elemente stilistice şi de perspectivă specifice romanului de senzaţie. În Franţa, Balzac, care, după cum observă Auerbach, ,,a simţit în toată opera sa, […] mediile cele mai variate ca o unitate organică, ba chiar demonică, şi a încercat să transmită şi cititorului această senzaţie”, îl avea ca model pe Eugène Sue, Victor Hugo i-⁠a imitat, succesiv, pe Walter Scott şi pe Eugène Sue, iar de aici şi până la confuzia axiologică a scriitorilor noştri fără educaţie literară serioasă pasul e lesne de făcut. Şi Balzac, şi Sue, la fel ca Dickens sau Victor Hugo, credeau cu tărie, la fel cu întreaga lor epocă, în existenţa unor mistere sociale, într-⁠un ezoterism al societăţilor, remarcă şi R.-⁠M. Albérès. L-⁠am putea adăuga acestei liste şi pe Dostoievski. Aceeaşi senzaţie de lume ,,care şi-⁠a ieşit din ţâţâni”, − în care categorii sociale întregi au ieşit la lumină din subteranele unde fuseseră ţinute de secolele de feudalism, o lume dinamică, în plină reconfigurare pe harta socială – trebuie s-⁠o fi avut şi romancierii noştri din a doua jumătate a secolului al XIX-⁠lea. Mai cu seamă într-⁠o ţară unde totul era luat de la zero, romanul a contribuit fără îndoială la familiarizarea cu Occidentul.

Din perspectivă literară, un lucru este cert: romanul românesc se naşte odată cu apariţia clasei burgheze în România, răspândindu-⁠se prin traduceri, adaptări şi scrieri originale aparţinând unor scriitori de mâna a doua, proveniţi şi ei din aceeaşi clasă burgheză. Acum este mai pe larg reprezentată şi mahalaua, ca mediu integrat scenei citadine complexe pe care îşi doreşte să evolueze noua specie. Din mediul urban, uneori periferic, de multe ori influenţaţi de el, sunt şi cititorii căruia romanul li se adresează. În epoca în care cartea devine o marfă, gustul şi universul publicului nu mai pot fi ignorate. Deşi curentul major, din punct de vedere valoric, se situează aşadar, în secolul al XIX-⁠lea, pe axa paşoptism-⁠junimism, romanul a contribuit la cristalizarea nu doar a gusturilor, ci chiar a realităţilor sociale specifice periferiei bucureştene. În romanele începutului de drum apar teme, motive, toposuri, tipologii, procedee stilistice care se vor regăsi, în structuri mai bogate şi mai complexe, în literatura periferiei din secolul următor.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest