Contemporanul » Eseu » Bogdan Creţu: Mihai Ursachi – religia poeziei

Bogdan Creţu: Mihai Ursachi – religia poeziei

Mereu controlată stilistic, adoptând tipare retorice sobre, refuzând efuziunile şi subiectivităţile, opera lui Mihai Ursachi rămâne consecventă cu sine; atât de consecventă, încât se închide în tăcere atunci când resursele i s-⁠au consumat, trăgându-⁠l în această bulboană şi pe autorul ei. Odată cu închiderea templului, sacerdotul trebuie aruncat în anonimat (sau în exil!)

Mai puţin de un deceniu i-⁠a trebuit lui Mihai Ursachi pentru a oferi literaturii române o operă peste care nu se va putea trece: între 1970, anul debutului cu volumul Inel cu enigmă şi 1979, când scoate la editura ieşeană Junimea antologia Arca, poetul publică şase cărţi de poezie, plus un volum de proze – suficient mihai-ursachi-26-apriliepentru ca el să devină, dintr-⁠o surpriză întâmpinată cu entuziasm de marii critici ai epocii, o certitudine pe care nici măcar absenţa sa din ţară şi eliminarea sa din dezbaterile despre literatura contemporană nu au reuşit să o relativizeze; volumul de bilanţ din 1981, anul exilării, apărut în colecţia „Hyperion” a editurii Cartea românească relua, simetric, titlul primului, de parcă autorul ar fi transmis că nu mai are nimic de adăugat la această operă.

Debutul lui Mihai Ursachi, din 1970, care ar fi fost de neconceput cu doar câţiva ani mai îna­inte, propunea o formulă care a surprins, într-⁠un moment când poezia postbelică se schimba la faţă într-⁠un ritm ameţitor. Inel cu enigmă se deschide, în mod necesar, aş spune, ţinând cont că aveam de a face cu un autor care îşi premeditează şi îşi structurează minuţios şi savant cărţile, cu un poem care conţine in nuce întreaga concepţie a autorului despre poezie. După cum vom vedea, aceasta va deveni tema mare a operei sale: poezia ca artă perfectă, ca ştiinţă ocultă, ca magie, capabilă să reiventeze universul, la care accesul devine posibil prin intermediul unei ucenicii şi, în consecinţă, al unei iniţieri. De la primul contact, poetul este cel care se adresează direct, într-⁠un ton deloc protocolar, cu un orgoliu care va rămâne o constantă a acestei voci, cititorului. Ad lectorem reprezintă un fel de contract, o convenţie care trebuie stabilită de la bun început, în care termenii sunt nu propuşi, ci impuşi:

Întâia oară vei vedea
şi vei pleca şi vei uita;
ci înc-o dată dacă vii
vei auzi şi vei trăi;
a treia oară-⁠ai să rămâi.

De unde provine autoritatea celui care îşi acroşează lectorul? Nu e vorba de un autor care îşi momeşte partenerul, care caută să îl seducă, ci de unul care pretinde ascultare, supunere chiar. Totul în numele promisiunii accesului la o taină („enigmă”, ca să fiu în ton cu titlul volumului) la care şi acesta ar putea ajunge dacă respectă ritualul de iniţiere. Tonul său are ceva oracular, sacerdotal, o gravitate şi o asprime care se justifică prin posedarea unei cunoaşteri pe care o poate transmite şi celuilalt. Ca orice mesaj „sacru”, nici acesta nu este explicit, ci lapidar, parabolic, vag. El se va revela la sfârşit, pentru cel ales, care va reuşi să treacă proba. Prin urmare, poezia nu este o artă care se oferă oricui; ea presupune un proces de iniţiere, alcătuit din trei praguri: primul contact este superficial, lipsit de pătrundere („vei vedea”) şi fără nici un efect („vei uita”); al doilea constă în primirea mesajului („vei auzi”) şi asimilarea lui empirică, emoţională („vei trăi”); iniţierea încă nu s-⁠a produs, dar ea se va desăvârşi abia odată cu ultima etapă, aceea a asimilării tainei, a mutării ei din plan formal, cultural, în plan ontologic („ai să rămâi”). Poezia obligă la un fel de convenţie religioasă.

În pofida stilisticii sale austere, primul poem al primului volum semnat de Mihai Ursachi fixează deja tema-⁠cadru a întregului său scris: poezia ca metodă de pătrundere în taina universului, ca formulă oraculară de dezlegare a enigmei absolute, care constă în conştientizarea unei realităţi purificate, originare, esenţializate. Or, această realitate rarefiată, perfectă, imponderabilă, spiritualizată nu este distinctă de calea de acces către ea; această lume a esenţelor, eliberată de orice condiţionare a concretului, a mundanului este însăşi poezia. Autosuficientă, autarhică, conştientă de perfecţiunea sa, dar cerând, fără milă, totul. În poezie se rămâne sau nu, jumătăţile de măsură nu sunt posibile. Acesta este mesajul pe care îl transmite consecvent opera (dar şi viaţa!) lui Mihai Ursachi, de la un capăt la altul. Toate celelalte trăsături pe care criticii le-⁠au analizat şi le-⁠au ridicat la calitatea de trăsături structurale ale discursului (ironia, preţiozitatea lexicală, livrescul, parabolicul, fantezia debordantă, mitologicul, cerebralitatea făţişă ş.a.m.d.) sunt doar instrumente, nu scopuri în sine sau moduri de a fi ale poeziei. Sunt, mai curând, strategii de camuflare ale unui mesaj „esoteric” decât indicii de orientare. Fidel concepţiei sale radicale, conform căreia poezia este totul, perfecţiunea însăşi, iar poetul este un demiurg, poetul nu ţine să pozeze în maestrul afabil, ci adoptă retorica ultimativă a textului de emanaţie transcendentală, pe care doar marele iniţiat îl poate descifra şi îl poate transmite, într-⁠o formă vulgarizată, tălmăcit pe înţelesul celorlalţi.

Mihai Ursachi este un poet cerebral, care îşi construieşte atent fiecare volum şi, mai mult decât atât, întreaga operă. Specificul acesteia este unul conceptualizant, cărţile sale nu sunt simple culegeri de poeme dispuse aleatoriu laolaltă. Structura operei este sistematică, silogistică, coerenţa este asigurată nu doar tematic, ci şi printr-⁠o fluidizare stilistică, dar mai ales ideatică. Poemele dialoghează subtil, trimiţând unele la altele printr-⁠o corespondenţă care aminteşte de aceea a textelor sacre, care se hrănesc permanent din ele însele, din propria tradiţie. Compoziţia trip­tică a unor poeme tot din această intenţie provine. Lexicul nu este preţios, artificial, cum s-⁠a putut crede, ci selectat cu grijă din sfera unui ocultism doar mimat, necesar la nivel simbolic, nu concret. În adoptarea acestei ipostaze esoterice intră şi mult histrionism, intră şi autoironie, badinerie; poetul ştie să păstreze o distanţă ironică între mască şi rol, obligatorie pentru a impune convenţia. Scenariul este unul iniţiatic, acceptat ca atare ca metodă de dibuire şi de descoperire a esenţelor. „Cristalul cuvintelor” se poate obţine în urma unei laborioase metabolizări şi transsubstanţieri a ordinarului, a „zoaielor vorbăriei”, a „lăturilor”. Poezia este, ca în partea finală din Tripticul termenilor sau încercare asupra cuvintelor, o uriaşă maşinărie de metamorfozare, de abstractizare a materiei, de purificare a ei în cuvinte. O artă închisă, care caută perfecţiunea în molozul concret, asemnea alchimiei:

În marea Distilerie
e o tăcere ţiuitoare. Cuvintele, altfel sonore,
dospesc în butoiul adânc al tăcerii.
Secundele vieţii s’aud picuri-⁠picuri,
în recipiente, în alambicuri.
Ţevi intestine, contorsionate, şi ţevi capilare
captează domol în cristalul retortei
substanţa aceea nebună, alcoolul secret din cuvinte,
Scriptum verbi.

Dintre exhalaţiuni
azi am ieşit în grădina cu Forme:
era o mireasmă de floare de prun,
şi-⁠un zumzet adormitor mă
învăluia ca un glas fără glas.
Şi înecat în albastru şoptii: „Sunt nebun”
şi-⁠am vrut să rămân, şi-⁠am rămas.

Evident, sub forma acestui scenariu alchimic, textul este o ars poetica explicită, care comunică direct cu primul poem al volumului: cititorul a înnebunit, adică „a rămas”, deci, a devenit, la rândul lui, autor. Poezia nu este creaţie individuală, ci taină a universului, ştiinţă ocultă care se cere revelată, care presupune abandonarea cunoaşterii comune şi „smintirea” iniţiatului. Poetul este cel ales, martor şi părtaş, prin creaţia lui, la Creaţie.

Acestea sunt premisele întregii opere a lui Mihai Ursachi şi, aş spune, aceasta este logica întregii lui vieţi, a atitudinii histrionice, a identificării cu alteritatea la care îl condamna la rolul asumat, acela de poet. Miza scrisului său aceasta este: descoperirea esenţei, a realităţii esenţializate, prin poezie şi, de fapt, în poezie. Poezia este şi calea de acces, şi capătul drumului, finalitatea căutării: iniţierea constă, de fapt, în asimilarea metodei de iniţiere. Tot ce se mai poate întâmpla de acum încolo, după ce această nouă realitate a fost instaurată este simplu joc de cuvinte, artefact poetic. Lumea devine text, poetul este demiurg, dramele, iubirile, tristeţile se înscriu deja într-⁠o tradiţie culturală, mitologică, a formelor, a retoricilor, a rolurilor distribuite implacabil. Puritatea visată este atât de rarefiată, încât ea capătă forma nefiinţei, a tăcerii, a inexistenţei; în orice caz, ea presupune o depăşire a conturului, o ruptură de concret, un dincolo. Doar muzica, armonia perfectă şi lumina, ca metaforă a cunoaşterii adânci, care duce la esenţă, la principiul universului pot circula între cele două lumi, cea dezumanizată, palidă, săracă, fără sens şi cea a esenţelor, creată poetic. Metaforele esenţei sunt numeroase în toate volumele: „uşile oarbe ale tăcerii”; „uşile tainei”; fântâna (ca o deschidere către un alt tărâm); „tăcerea tăcerii”; „oraşul metafizic”; „esenţa inexistenţei”; „zidit întru lumină”; „miezul nimicului”; „miezul adâncului tunet”; „sâmburul dens al tăcerii”; „cărările sfinte”; ghiocul; „naşterea miezului”; „mijlocul totului”; „surâzătoarele văi înflorite ale inexistenţei”; „noaptea prenatală”; „aerul balsamic”; „marginea marginii marginii”. Densitatea metaforică şi mai ales semantică nu mai lasă loc de dubii: rostul lor nu e unul decorativ, limbajul acesta cu însuşiri esoterice, preluat în formalitatea lui, pentru uriaşul potenţial simbolic, sugerează permanenta forţare a poemului de a tinde către altceva, de a fi altceva decât este, de a fi ceea ce poate, ideal, deveni: logos, cuvânt care întemeiază realitatea, care creează universului, resort al unei posibile cosmogonii. Sigur, toate acestea sunt şi achiziţii livreşti, provenite din frecventarea unor filosofi precum Platon, Plotin (ideile lor dau uneori direcţie poemelor ursachiene), Kant ori Heidegger, a tratatelor gnostice ori a celebrului Corpus hermeticus. Dar nu este vorba de o transcriere versificată a unor viziuni dihotomice, a unor principii îndrăzneţe, ci de selectarea a ceea ce, formal mai curând decât propriu-⁠zis, are potenţial poetic. „Artificialitatea” de care a fost acuzată poezia lui Mihai Ursachi de aici provine: din faptul că recuzita universului său liric este purificată de orice amprentă concretă, că este o realitate poetică, nu una materială.

Aceasta mi se pare structura, coerenţa poeziei lui Mihai Ursachi. Nu ironia reprezintă suprema ei trăsătură, cum repetă inertă critica. Cerebralitatea lui Mihai Ursachi, reală, nu înseamnă sterilitate, uscăciune, inteligenţă rigidă, lipsă de ataşament faţă de obiectul poeziei, ci luciditate şi mai ales demnitate a propriului rol, care obligă la formalitate, la respectare a convenţiei. Iar „autoritatea” sa provine din autoritatea mesajului pe care îl slujeşte. Mereu controlată stilistic, adoptând tipare retorice sobre, refuzând efuziunile şi subiectivităţile, opera lui Mihai Ursachi rămâne consecventă cu sine; atât de consecventă, încât se închide în tăcere atunci când resursele i s-⁠au consumat, trăgându-⁠l în această bulboană şi pe autorul ei. Odată cu închiderea templului, sacerdotul trebuie aruncat în anonimat (sau în exil!).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest