Contemporanul » Eseu » Bogdan Creţu: Când Emma Bovary citeşte

Bogdan Creţu: Când Emma Bovary citeşte

Se sinucide. De ce? Din refuzul de a accepta evidenţa? Din dezamăgire? Pentru că are intuiţia că, de fapt, nimic niciodată nu va reuşi să îi ostoiască setea de altceva? Trist este că avea foarte aproape ceea ce căuta: un bărbat care o iubea nespus, care o idolatriza, blegul de Charles, şi altul care o admira, supus şi stângaci, Justin. Sunt singurii care suferă de pe urma ei

lui Nicolae Breban

Am recitit de curând celebrul roman al lui Flaubert, căutând să nu ratez mai ales micile amănunte care colorează atât de cunoscuta poveste. Inutil să mai spun că, ori de câte ori revin asupra acestei cărţi, constat că ea se ţine din ce în ce mai bine. Mă voi limita la câteva banalităţi legate de personajul principal, deşi mai sunt câteva care ar merita o atenţie sporită.

Emma e o ţărăncuţă cu ifose; are potenţial senzual încă de copilă, ştie cum să-⁠şi unduie şoldurile, cum să-⁠şi bată cu înţeles pleoapele. Ceva nu o lasă să rămână liniştită. Are temperament, are nerv, cum s-⁠ar contemporanul-nr-06-2016_5690spune. Dar altceva lucrează mult mai puternic în ea. Emma citeşte. Şi citeşte prost, sentimental, egoist, prea feminin, implicându-⁠se total, raportând totul la sine, la dorinţele ei, la senzaţiile ei. Detaşarea care îi priso­seşte stilistic lui Flaubert îi lipseşte ei cu desăvârşire. Nabokov dispreţuia acest mod de lectură prin identificare şi avea vorbe de ocară la adresa doamnei Bovary. Emma deprinde din romanele parcurse pe furiş la pensionul de maici anumite idei. Greşite, evident. Începe să guste, de fapt, clişeul. Iubirea trebuie să fie aşa şi aşa; amantul trebuie să fie aşa şi aşa… În fond, romanul lui Flaubert este o demonstraţie despre forţa distructivă a clişeului. Emma îşi doreşte mai mult decât i se cuvine pentru că se proiectează, bezmetică, în toate intrigile siropoase pe care le citeşte. După ce se mărită cu blegul, blajinul, generosul Charles, îşi face abonamente la tot felul de romane foileton şi la revistele glossy ale epocii; soacră-⁠sa are dreptate să îl îndemne pe Charles să îi interzică lectura romanelor care-⁠i sucesc mintea.

Ficţiunile, simplist absorbite, îi otrăvesc viaţa. Emma e un Don Quijote cu fustă şi crinolină; numai că dacă primul e îmboldit de simţul dreptăţii, de spiritul cavaleresc, tot ce poate Emma face este să-⁠şi cultive senzualitatea. Pe care, de fapt, o numeşte în toate felurile. Inclusiv iubire. Se mărită şi vede că nu e căsnicia aşa cum ar fi trebuit să fie; adică aşa cum se aştepta ea să fie. Şi cum se aştepta să fie? Ca în cărţi: protocolară, romantică, permanent surprinzătoare, vis şi armonie. Şi atunci îşi doreşte altceva. Dă de Léon, abia ieşit din adolescenţă, bolnav şi el de aceeaşi slăbiciune faţă de clişeu. Cititor pasionat, dar prost grămadă, al aceloraşi cărţi de mâna a treia. Ce îi uneşte este incultura şi apetitul pentru kitsch. Vai, of, suferinţe peste suferinţe, boli ima­ginare, „chemarea cimitirului” – e o colecţie de stereotipii în paginile cu pricina. Doi inşi atraşi unul către altul nu prin magnetism erotic, cât din prost gust. Împart aceleaşi prejudecăţi, aceeaşi sensibilitate diabetică. Lăcrimează la simpla interceptare a unui clişeu. A unei „idei primite de-⁠a gata”. Nu ştiu cum e viaţa, cum e iubirea, dar ştiu cum ar trebui să fie. Léon e cel mai şters personaj al cărţii. Nu are nimic al lui, nimic care să-⁠l reliefeze: e ambiţios, asta da. Emma se salvează prin vitalitate. Pe Léon kitschul în care se învârte îl face nefrecventabil (de altfel, Emma îl alege în lipsă de altceva; în Yonville posibilităţile erau limitate; viconţii şi gentilhomme-⁠ii lipseau din provincie). Emma în schimb se salvează, în pofida lipsei de luciditate, de inteligenţă. Nu e un personaj inteligent, nicidecum. Ba dimpotrivă. Dar are vitalitate. Pe ea prostul gust, clişeul o duc la vitalitate. Flaubert este primul modern care a intuit potenţialul uriaş de vitalitate al kitschului. Madame Bovary doreşte atât de fervent să trăiască aşa cum a citit ea că se poate trăi, încât asta îi dă viaţă. Sigur că nu are posibilitatea de a gândi pe cont propriu; dar are capacitatea, atât de feminină, în fond, de a insufla oricărui tipar, oricărei situaţie ready made o firavă corectură. Depăşeşte de fiecare dată conturul clişeului, fără să o facă premeditat.

Emma nu e în nici un caz o fiinţă autentică; e o provincială tipică şi toată originalitatea ei provine de aici. Mutată într-⁠un salon parizian, ar fi o damă accesibilă şi atâta tot. În provincie însă, gesturile ei capătă o notă disidentă. Ea sfidează o morală îngustă, un cabotinism generalizat. E, de altfel, singura doamnă conştientă de feminitatea ei în Yonville. Singura care pretinde să se bucure de această feminitate. Numai că, opţiunile fiind atât de puţine, aventurile ei adulterine alunecă în trivial. Emma e o visătoare dublată de o curviştină ingenuă. De aici i se trag toate. Rodolphe, cinic, viclean, afemeiat, un ticălos, în fond, ştie cum să profite de pe urma ei. El are însă simţul realităţii: vede în soţia doctorului exact ceea ce este: o femeiuşcă interesantă, cu nişte ochi aprinşi, cu o talie subţire, cu potenţial erotic. Brunetă, pe deasupra. Experimentat, nu o idealizează (nici nu are de ce), pe când începătorul Léon se lasă acaparat cu totul de micile ei rafinamente, care vin din instinct, nu din cultură. Rodolphe însă ştie cum să o seducă: mimând şi el prostul gust; înşirându-⁠i, metodic, o mulţime de clişee, la care ea nu avea cum să rămână indiferentă. Pretinde a fi şi el un bărbat sensibil, singuratic, trist, neînţeles, care nu îşi poate afla în provincie un suflet pereche. Cum să reziste biata Emma, fiica lui moş Rouault, fermierul? Cedează! Dar foarte interesant este cum cedează…. Mai întâi, unde se nimereşte. Adică în codru. Amorul forestier se repetă; amanţii se adăpostesc apoi într-⁠o colibă din pădure, pe un pat de frunze. Amănuntele nu sunt nici ele întâmplătoare, mai ales la Flaubert, maniacul. Coliba cu pricina aparţinea unor muncitori care făceau acolo saboţi. În lipsa lor… Sordid, totuşi! Ulterior, cuplul se mută în grădina casei, în chioşc, sub ferestrele adormitului Charles. Cam trivial! Dar frivolitatea este şi ea un simptom al poftei de viaţă a Emmei. Romantismul există numai în imaginaţia sa febrilă. Nu e îndrăgostită, cât cucerită de ideea că are şi ea un amant, aşa cum au toate eroinele alături de care a suspinat, a suferit, a râs şi a plâns atâta vreme… Chiar tresare, întorcându-⁠se spre casă după prima escapadă cu Rodolphe: „Am un amant, am un amant!” A intrat în rândul lumii, al lumii bune, pe care o descriu romanele. E, crede ea, de bon ton. Nu se mai mulţumeşte cu hârjoneala sportivă (care sigur că are hazul ei. Dar am impresia că nu i se potriveşte doamnei Bovary, mai precis, că nu se potriveşte cu visurile ei siropoase…), acum vrea o iubire ca în cărţi. Una absolută. Şi îi pretinde participare totală şi pragmaticului Rodolphe. Care ce face? Ceea ce ar face orice mascul pragmatic şi limitat, incapabil de… bovarism: refuză să răspundă kitsch unei cereri-⁠kitsch: răpeşte-⁠mă, să fugim în lume, numai noi doi (plus Berthe, biata copilă, victimă şi ea a hormonilor răzvrătiţi romantic ai mamei). Şi fuge, dar într-⁠o manieră care să îi menajeze sensibilitatea amantei sale, compunând o scrisoare-stas, în care îndeasă toate locurile comune pe care le are la îndemână: suferinţă veşnică, incapacitatea de a suporta atâta iubire etc. etc. Emma îl crede şi cade bolnavă. Nu din iubire, ci din dezamăgire: fusese atât de aproape să-⁠şi atingă visul. Rodolphe nu e protagonistul acestui vis, care nu s-⁠a cristalizat în jurul lui; e un simplu funcţionar, putea foarte bine să fie altul în locul lui.

Şi iat-⁠o pe Emma ieşită din scenariul fictiv pe care şi-⁠l crease. Se simtă singură, a nimănui, dezgustată de soţ. Mai că s-⁠ar călugări… Noroc că, dusă la teatru, pieptul i se umflă iar cât să absoarbă atmosfera cartre-fumsocietăţii emancipate, dar mai ales cât să-⁠i scoată în evidenţă decolteul şi pofta de viaţă revine. Şi urmează povestea cu Léon. Unde? Inaugurarea se petrece într-⁠o trăsură, şi încă în una publică; destul de soiasă, deduc… Apoi continuă într-⁠un pat mare, cu perdele roşii, dintr-⁠un hotel din port. Totul descris amănunţit de Flaubert. Iarăşi romantism de mâna a doua… Dar Emma nu poate supravieţui în afara acestor tentative de a deveni altceva decât este. Treptat, se plictiseşte de funcţionarul Léon, dar nu are curaj să admită acest lucru. Ar însemna să îşi recunoacă încă o dată eşecul. Aşa că, după ce prima vâlvătaie se stinge, după ce prea-⁠plinul erotic se mai domoleşte, Emma începe să cunoască partea cu adevărat meschină şi umilitoare a adulterului: obligaţia de a minţi şi de a ţese o plasă interminabilă de minciuni. Nu există nici un adulter pe lumea asta care să nu se dea de gol. Fireşte că nu se pricepe să mintă; noroc că Charles e atât de naiv şi de credul, încât descoperă abia după moartea Emmei totul. Şi mai că nici atunci nu îi vine a crede că îngerul de nevastă-⁠sa a fost cam zglobie. Când pare a fi pierdut totul, când e pusă în faţa inevitabilului, când onoarea de familistă, de soţie şi mamă e pe punctul de a fi pătată, când Emma nu mai poate evita să apară în faţa lumii drept ceea ce este, se sinucide. De ce? Din refuzul de a accepta evidenţa? Din dezamăgire? Pentru că are intuiţia că, de fapt, nimic niciodată nu va reuşi să îi ostoiască setea de altceva? Trist este că avea foarte aproape ceea ce căuta: un bărbat care o iubea nespus, care o idolatriza, blegul de Charles, şi altul care o admira, supus şi stângaci, Justin. Sunt singurii care suferă de pe urma ei.

De multe ori, Emma pare un personaj ridicol, mai degrabă comic decât tragic. Şi totuşi, nu e aşa. Chiar dacă nu pierde nici o ocazie de a ironiza gustul ei pentru clişeu, lipsa de intuiţie, de inteligenţă, prostul gust etc., Flaubert ştie bine că această manie de a ieşi din rolul care i se cuvine e un simptom mai larg, care se plăteşte. Emma clachează tocmai din cauza neaşezării ei, a faptului că nu se poate împăca sub nici un chip cu o viaţă obişnuită, banală. Numai că toate încercările ei de a ieşi din banalitate duc la surogat, la anodin. Nu îşi poate depăşi propria mediocritate, deşi îşi doreşte atât de mult. Tocmai permanenta ei încordare de a fi ceea ce nu poate fi, ceea ce nu i se cuvine să fie (adică o doamnă, o eroină de roman) o face un personaj tragic. Şi încă unul plin de mister. La acest mister contribuie şi distanţa narativă care a reprezentat pentru Flaubert, sastisit de trivialitatea inerentă intrigii, principala provocare a cărţii. Or, la finele romanului, Emma nu mai este un personaj trivial.

Este în schimb unul lipsit de măreţie, s-⁠a tot spus. Aparent. Pentru că eu cred, în secret, că părul ei negru, care, eliberat, îi trece de genunchi (mesmerizându-⁠l pe curatul servitor Justin, care nu reprezintă în ochii ei tulburi mai mult decât o mobilă), talia ei subţire, gesturile incitante, hotărârea, patima îi dau măreţie. Şi ce măreţie! Una pe care numai Anna Karenina o mai are în literatura secolului al XIX-⁠lea. Dar de aici începe o altă poveste, la care mă voi referi cu altă ocazie…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest