Contemporanul » Eseu » Aura Christi: Un principe al subteranei

Aura Christi: Un principe al subteranei

Culmea e că post-⁠puberul acela singuratic, care doar cu nişte ani în urmă, înfricoşat de singurătate şi de cine ştie ce alte minuni, se ţinea scai de maică-⁠sa, n-⁠a mişcat! N-⁠a mişcat toată viaţa din subterana lui, nici de lângă uşa înfiptă la ieşirea din gurile-⁠i de balaur, învăţând s-⁠o trateze – ca un principe – drept un dar!

Senzaţia obsesivă de mixtură savantă dintre simbolism, decadentism, existenţialism şi romantism, mă trage de mânecă ori de câte ori revin la Bacovia; cu toate că în această poezie a crepusculului expresiv, lipsit de orice ornament retoric, se regăsesc elemente din fiecare dintre curentele enumerate în fuga gândului, grifa bacoviană este de la distanţă recognoscibilă, neputând fi confundată cu nici o alta, oricât de meritorie şi prestigioasă. Nimic nu george-bacovia este întâmplător în acest univers solitar, de o densitate unică în literatura română; univers, irumpt parcă din abisul obscur al unei fiinţe diminuate, reduse cu o brutalitate vizionară la esenţa, redată mereu pe jumătate parcă sau nici pe sfert, într-⁠un limbaj cifrat, zgârcit, drămăluit cu parcimonie; o fiinţă zdruncinată, răvăşită şi, când şi când, adunată milimetric în raza unei iluminări ce scapă înţelegerii. Nimic, aşadar, nu este accidental în poezia bacoviană: nici ploaia, nici ninsoarea, nici tristeţea, nici singurătatea, nici sentimentul sfârşitului ce nu se mai termină şi care – deşi e atât de obosit – totuşi, are resurse nebănuite de a se reinventa, nici deznădejdea, nici pieţele goale, nici urbea asemănată cu un cimitir, nici iubita uitată, nici clavirul, nici crengile copacilor sunând a pustiu şi a gol. Totul, orice detaliu, oricât de mărunt şi banal în aparenţă, îşi găseşte locul potrivit în aceste poeme-⁠peisaje sufleteşti, lipsite la primul nivel de simţul măsurii. Totul e aşezat în fiecare piesă lirică, de parcă ar fi fost de veacuri acolo, în plasma îngheţată a poemului, astfel încât fiecare verb, substantiv sau gerunziu capătă o greutate de lespede grea, imposibil de urnit. Date fiind elementele definitorii, repetitive, câteodată, până la ţipăt, şi transformate în noduli imagistici, semne ale unei apocalipse definitive – ploaia, bocetul, plânsetul, singurătatea, violetul, toamna etc. – date fiind mijloacele de o economicitate frapantă, precum şi tehnica desăvârşită, la care recurge discret scriitorul, tehnică, în al cărui inventar instrumentul favorit rămâne a fi contrapunctul, observaţia de o brutalitate vizionară, tuşa crudă, grosieră aproape, dacă n-⁠ar face parte dintr-⁠o lume coagulată fără reproş, impresia că totul e trăit la scară cosmică nu te abandonează, râcâie în forul tău lăuntric, dă s-⁠o ia la goană, se urneşte din loc şi se întoarce de îndată, insistă, întârzie, forează în adâncuri, în căutarea unui sprijin, care nu e de găsit nicăieri. Nici în abisul propriei fiinţe, prin al cărei ochean e văzut şi descris totul, în capul listei stând senzaţigeorge-bacovia-2a obsesivă până la manie de început al sfârşitului. Această poezie de o simplitate aparentă, dotată cu puterea de a trage pe sfoară, pare a fi eliberată dintr-⁠un tipar străvechi, un arhetip imprimat în abisurile bacoviene, de unde se ridică cineva străin parcă şi urcă, din vârtejurile fiinţei esenţiale, la suprafaţă exclusiv pentru a ne aduce la cunoştinţă câteva ştiri care nu schimbă şi nici nu au vreo şansă să schimbe ceva, ci doar înregistrează mişcările seismice, produse la o foarte mare adâncime, în obscurităţile de nepătruns ale fiinţei. Urcă, de altfel, cu vădită dificultate, opunându-⁠se parcă sieşi şi încercând să pătrundă înţelesul experienţelor trăite şi al adevărurilor revelate într-⁠o singurătate rotundă, suficientă sieşi, hrănită parcă din forţe obscure. De aici, tonul inegal al rostirii; de aici, senzaţia de fals, de stridenţă repetată până în secunda în care aceasta devine altceva, căci ţâşneşte din umbra dorinţei de a spune, de a comunica, dând glas şi formă unui ţipăt abisal şi apropiindu-⁠te astfel de golul cosmic, singurătatea individului, sufocată de solitudinea celorlalţi, pustiul care face pui monstruoşi, frigul iremediabil, înfrigurarea fără leac şi moartea care, începând din clipa naşterii, nu se mai termină, regăsin­du-⁠se pretutindeni şi, înainte de toate, în inima propriei fiinţe. Nu rareori pare că poetul se află în posesia unui cifru, a unui limbaj secret, pe care el, primul, vrea să-⁠l desluşească şi să-⁠l priceapă pe măsură ce îl comunică. Şi îl comunică din spaima de a nu apuca să ducă la capăt marea lucrare, din frica rezultată de imediata vecinătate a esenţelor, din alte frici de extracţie metafizică. O spaimă teribilă se degajă din acest univers poetic, o spaimă ce-⁠l face pe poet să se bâlbâie nu o dată. Iar bolboroseala, poticnelile trădate inclusiv la nivel de frazare sincopată, gâfâită adesea, parcă, se accentuează nu pe măsură ce eroul liric înaintează în vârstă – cum s-⁠a scris fals nu o dată – ci pe măsură ce poetul se adânceşte în misterul malign al subteranei proprii, de care este fascinat şi îngrozit, în egală măsură, sastisit şi, totodată, avid să priceapă subterana, să se apropie cât de cât de limbajul şi adevărurile ei contorsionate, absconse, irumpte laolaltă din covârşitoarea realitate de a fi un ales: ales să locuiască într-⁠o izolare şi singurătate atroce în subterana propriei fiinţe, în intimitatea unor adevăruri care ar pulveriza prin cruzimea lor armate, pe de o parte, şi pe de alta, ales să transmită tot ce e de priceput dintr-⁠o seamă de lucruri de neînţeles.

Frecvent invocata naivitate bacoviană e aburul unei candori precoce îmbătrânite, care nu-⁠şi mai găseşte locul nicăieri: nici afară, nici înlăuntru, căci se izbeşte necontenit de zidul unei metafizici a deznădejdii răguşite, stinse şi, totuşi, neobosite, secundă de secundă, în fervoarea tacită cu care se reinventă, prinzând rădăcini într-⁠o lume tot mai stranie, tot mai bizară, descinsă de foarte departe, din labirinturile unei subterane, cu tuneluri obscure, cu ieşiri şi intrări secrete, ghicite pe sfert; subterană prin care G. Bacovia a pribegit fără contenire din copilărie, atunci când se ţinea scaiete de fustele mamei, apoi în anii bolnăvicioşi ai adolescenţei, când acest mare poet a fost izbit de ceva esenţial aflat despre sine însuşi şi despre firea sa întortocheată, prin care va înainta ca printr-⁠un cerc sălbatic, fără să i se ofere vreodată şansa de a rupe magia malignă şi tentantă a acelui cerc. Straniu e că, în pofida acestor dări de seamă morbide, halucinante, bolborosite cu sufletul la gură, cu certitudinea iminentului sfârşit neobosit amânat, din pricini obscure, în loc să ţi se transmită – odată cu acest univers coşmaresc, descris la limită, inclusiv la limita supravieţuirii, mai exact, a rezistenţei – senzaţia de groază sau exasperare, efectul obţinut este exact invers: poezia bacoviană, în esenţă, macabră, descriind tragismul fără leac al unei făpturi sfârşite, în chip bizar, linişteşte şi e ca şi cum ar da mai multă viaţă. Deşi am citit şi, mai cu seamă, recitit de nenumărate ori această poezie stranie, simplă, bizară, exotică şi extrem de dificilă, de o densitate care face aerul să vibreze şi, în cele din urmă, să sloboadă statui, nu-⁠mi explic din ce motive o lirică atât de întunecată, pierdută în ceţurile eliptice ale abisurilor fiinţei, o lirică stigmatizată de o deznădejde în care colcăie demonii pierzaniei – lecţia bine însuşită a unor Baudelaire, Verlaine, Rimbaud – are forţa neverosimilă de a te aduce sub semnul surplusului de viaţă. În splendida sa monografie Sfârşitul continuu, alături de alte statistici nelipsite de interes, poetul Ion Caraion aşază o radiografie a verbelor folosite în exces în această poezie prin excelenţă statică; uimitor e că verbul a fi e printre cele mai frecventate – detaliu de o stranietate deconcertantă, regăsit la un poet al sfârşitului şi al morţii.

M-⁠am întrebat nu o dată dacă acest maestru al incantaţiilor bolborosite, ce transmit un ciudat şi inexplicabil sentiment al monumentalităţii, cântând moartea, cavourile, boala, fetele ftizice ş.a., în realitate, nu îmblânzea viaţa însăşi, iar prin viaţă – moartea cea atotprezentă, surâzândă şi atotputernică! Căci, în definitiv, ce căuta această făptură contradictorie – nici geniu, nici sfânt, nici cretin, nici călugăr, şi geniu, şi sfânt, şi cretin, şi călugăr – prin cârciumi părăsite, cafenele insalubre, pieţe pustii din provincia pe jumătate uitată, pe jumătate părăsită? Ce căuta acest peisagist isteric şi inspirat, care a deprins precoce arta de a se arunca în abisul subteranei prin doar câteva tuşe, aşezate pe o coală întomnată, precoce îmbătrânită, cu o trucată şi reală, în egală măsură, stângăcie? Încercaţi şi recitiţi, silabisind, oricare din poemele din volumele Plumb şi Scântei galbene, de pildă, de la început la sfârşit, apoi – invers. Dacă îţi imaginezi că fiecare poem bacovian e aidoma unei tapiţerii inestimabile, de care sunt acoperite o parte din zidurile Muzeelor Vaticanului, şi încerci – pe faţa ascunsă ochiului atent – să-⁠i cauţi nodurile, uimitor e că nu vei găsi nimic: nici un cusur, nici o carenţă, nici o fisură, nici un semn prin care să se trădeze absenţa efectului scontat. Acest amănunt nu-⁠i este străin tocmai poetului, care a răscolit totul, viaţa, moartea, singurătatea, pierzania, golul mai gol decât golul, ca să arate cu degetul – da, precum copiii răzgâiaţi ori numai distraţi – fisurile vieţii şi ale morţii! Ce vrea, în definitiv, Bacovia, în poemele sale? Care să-⁠i fie dorinţa secretă? Ce anume a aflat acest mare om, ascuns într-⁠un trup aproximativ, luat cu împrumut parcă de la o amabilă fantomă exasperant de vie? Om de excepţie, altoit pe structura unui aparent retardat, a unui individ stângaci, pierdut, bâlbâit – limite reale, puse în scenă cu o abilitate, care îţi taie vocile interioare! – un geniu atât de viclean, superior viclean, încât se ascunde după o sumedenie de măşti, căci ştie, vede, simte, radiografiind pustiul şi golul în care s-⁠a născut, încearcă să transmită totul cu o precizie dumnezeiască – era să zic diavolescă – pentru a se elibera de catastrofica diminuare a energiei, călcată în picioare, invocată, blestemată şi incantată, adică, în definitiv, reinventată, şi pentru a fi, a fi el însuşi, în ciuda energiei sale atât de puţine, atât de zgârcite şi întoarse spre ea însăşi, spre rădăcinile ei firave, încât singura soluţie e să se reinventeze la nesfârşit dintr-⁠o cvasiabsenţă.

Ce anume a aflat George Bacovia despre sine însuşi pe când trecea prin adolescenţă, în jurul vârstei de 16-⁠17 ani, când a scris primele circa douăzeci de poeme, care au intrat în cuprinsul volumului său de debut? Că a apărut pe lume cu acea energie vădit diminuată, cum spusesem adineaori? Că o entitate străină, atotştiutoare, i-⁠a aşezat în fire instinctul de victimă, de vasal chemat să radiografieze şi să descrie bolile veacului său ciudat, împărţit între setea de a fi şi decadenţa, care răvăşeşte, golind de sens şi conţinut totul? Că are o sensibilitate monstruoasă şi o inteligenţă stranie, în al cărei miez cineva triază sibilinic lucrurile, fiinţele, evenimentele şi întâmplările din jur, alegând, clipă de clipă, ceas de ceas, obosit, tracasant şi, în esenţă, inexplicabil, golul, blestemul, pustiul, ploaia, noroiul, adică adevărurile rele, purtătoare ale unei substanţe otrăvite, maligne? Şi că toată viaţa acestui poet unic în literatură nu-⁠i rămâne decât să accepte aceste limite, să se familiarizeze cu aerul lor de o străinătate otrăvită şi să le transgreseze, descriindu-⁠le, făcându-⁠şi un stil din a luneca de pe creasta unei limite pe alta? Dar cum să trăieşti mereu pe limită, având, în plus, o energie care e vai de capul ei, fiind bolnăvicios, uşor gârbovit de complicatele spaime care te bântuie, răscolindu-⁠te şi cutremurându-⁠ţi la rădăcini fiinţa de o vulnerabilitate scandaloasă? Ei, cum? Probabil, în inima unei asemenea dileme s-⁠a trezit îmbrâncit adolescentul Bacovia, al cărui geniu instinctiv a găsit soluţia pentru a rezista, mai exact, pentru a rămâne în viaţă, care pentru el nu era de la bun început viaţă, căci semăna izbitor cu moartea. Semăna atât de mult, încât se confunda cu ea, cu moartea adică, moartea ultimă. Bacovia s-⁠a născut atât de bătrân şi atât de cuprins, mai exact, încins, sfârtecat de o singurătate ce-⁠ar fi decimat armate, încât pe parcursul întregii sale existenţe a descris acea vale originară a stingerii treptate, nesfârşite, unde a descoperit acele grozăvii agonale despre sine însuşi, despre viaţă, despre moarte şi iubire, adică despre lucrurile esenţiale. Şi le-⁠a descris cu o oboseală cosmică, bine pusă în scenă, o oboseală pe muchie, o oboseală pe care, adesea, o lasă nervii întinşi, la limită. De aici, reacţiile filtrate ingenios şi puse în scena poeziei sale, care e o piesă de teatru, purtând marca geniului absolut, marca unui copil singuratic, de care părinţii au uitat cu desăvârşire. Şi-⁠atunci, el, acel puştiulache năbădăios, părăsit de semeni şi răsfăţat de o şleahtă de zei răutăcioşi, plictisit de moarte de jucăriile sale, cele câteva maşinuţe, o parte din acestea făcute deja praf, cei câţiva urşi de pluş, cele câteva păpuşi cu ochi de sticlă, rămâne înşurubat locului şi se uită gură-⁠cască la golul din faţa sa, care se dovedeşte a fi uriaş – colcăie vedenii fulgurante şi vii în magma lui – şi, încet, treptat, copilul acela descoperă în golul exasperant, mutat abrupt înlăuntru, un univers fantastic, negru, pierdut, prăbuşit într-⁠un gol şi mai adânc, căscat, îngrozitor, înlăuntru, tăindu-⁠ţi, pur şi simplu, respiraţia. Culmea e că post-⁠puberul acela singuratic, care doar cu nişte ani în urmă, înfricoşat de singurătate şi de cine ştie ce alte minuni, se ţinea scai de maică-⁠sa, n-⁠a mişcat! N-⁠a mişcat toată viaţa din subterana lui, nici de lângă uşa înfiptă la ieşirea din gurile-⁠i de balaur, învăţând s-⁠o trateze – ca un principe – drept un dar! Da, Bacovia a stat locului, a rămas înşurubat în speranţa că, descriind la nesfârşit ceea ce văzuse în adolescenţă, s-⁠ar putea să… Să… ce? Ei – vorba unui alt prinţ inimitabil – aceasta-⁠i întrebarea! O întrebare pusă stângaci, bâlbâit şi abrupt, ca un oftat stins, slobozit de acest Hamlet al poeziei române, intrat în hainele sale cernite – precum în poema intitulată Festivă – în camera tristă şi goală, care e chiar eul liric al acestui poet damnat, iubit şi ales de o instanţă atotputernică să urmărească felul în care „vântul urneşte încet nourul de la fereastră, pentru a pune altul…”. (Bucăţi de noapte. Poeme în proză)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest