Povestea subteranei
Acestui proroc al supraomului nu-i rămânea decât să sape mai departe la rădăcina fiinţei şi a lucrurilor, fără care nu se poate trăi în adâncurile eului-subterană: adevărul, minciuna, masca, voinţa de putere, voinţa de adevăr, răul, binele, dreptatea, transvaluarea tuturor valorilor, veşnica reîntoarcere, lumina, muzica, grecii, Heraclit laolaltă cu ceilalţi presocratici, Apollo, Dionysos, Iisus, despre care fiul de pastor luteran scrie că este singurul creştin al omenirii şi tocmai pe acesta noi – oamenii – l-am răstignit pe Cruce.
Când înaintezi prin împărăţia care eşti tu însuţi pentru tine şi, odată ajuns neaşteptat de departe, pe terenuri necălcate de picior de om, te trezeşti cu faţa la zid, dezarmat şi, brusc, redus la muţenie, când eşti adus în situaţia de a constata că nu mai e nimic de făcut, în loc să ieşi de pe limita transformată în casă a fiinţei şi să-ţi tragi, firesc, sufletul, te-ai pomenit, oho, pe coama unei alte limite, unde aerul devine irespirabil; când nu mai cauţi ajutor dinafară, orice prieten – oricât de vechi, fidel şi apropiat – e la kilometri distanţă d
e subterana în care te-ai pomenit îmbrâncit şi simţi că toate drumurile duc într-un singur loc – da, într-acolo, spre subterana ta – unde răul cel mai mare devine – de voie, de nevoie – un bine aproape desăvârşit: eşti, mai eşti viu, chiar dacă, între timp, fără să fii întrebat, ai devenit – uimitor şi de necrezut, deci, adevărat – o jumătate de om; când nu ai decât o singură soluţie, irumptă în raza tremurândă a lipsei oricărei soluţii, şi anume: să stai strâns, ghemuit în tine însuţi, atent la tot ce ţi se întâmplă în umbra deasă şi obscură a eului tău, câteodată, privit şi tratat ca o stafie – singura fantomă vie din preajma ta – proiecţie a eului tău pierdut departe de orice speranţă, entitate, cu care începi, de la un timp încolo, să te identifici şi, treptat, înveţi să respiri din ce în ce mai rar, scazi ritmurile arderii lăuntrice, care, oricum, ar devasta mii, dacă nu milioane de oameni, arzi ca lemnul verde sau – cum zicea cineva familiarizat cu ritmurile mistice impuse de boală – arzi la temperatura reptilei; când dincolo de conştientizarea iadului în care eşti obligat să exişti, rar, din ce în ce mai rar, ieşi la suprafaţă şi faci efortul de a părea normal, aproape banal, dacă nu vesel, lipsit de griji şi fericit, îţi impui liniştea şi devii pozitivist de nevoie; când totul pare iremediabil pierdut, devastat şi fără orizont – atunci când ţi se întâmplă, aşadar, toate aceste grozăvii, în esenţă, de nedescris, nu-ţi rămâne decât un singur lucru: să faci teribilul şi aproape inumanul efort de a te apropia de tine însuţi din alt unghi în condiţiile în care vechiul tău eu, laolaltă cu vechea ta viaţă, îţi flutură de la o foarte mare distanţă batista în semn de rămas-bun. Cu sufletul la gură, învaţă imposibilul: învaţă să te bucuri de faptul că din absenţa oricărei aluzii la ceea ce numim îndeobşte sănătate înveţi, suferind, milimetric, să născoceşti – alimentându-i din abundenţă rădăcinile – o vitalitate puternică, greu de clătinat. Vitalitate, din care s-ar hrăni mulţi, dacă ar avea organ pentru uimire, iar în absenţa acestuia, l-ar inventa şi, într-un târziu, ar pricepe că din lumea din care ai norocul să ieşi, din timp în timp, la suprafaţă, nu e de înţeles nimic.
Ce simplu e! va exclama un spirit adunat în mare grabă din contemporaneitatea noastră care e vai de capul ei şi care a uitat în mersul ei poticnit spre niciunde cât de complicate, Doamne, sunt lucrurile simple, profunde şi adevărate, care ni se ascund clipă de clipă, iar tu – ghemuit înlăuntrul tău, ca într-o peşteră, ca într-o miraculoasă văgăună, atinsă în treacăt cu botul de monstrul pierzaniei, obişnuit cu lumina palidă, aproape obscură, şi cu lipsa cronică de aer, familiarizat cu pesimismul din ale cărui fântâni înveţi să-ţi potoleşti setea, în zdruncinatul din temelii for lăuntric – care întâmplător sau nu îţi aparţine – încerci să faci loc unui alt tip de durere; o laşi să te locuiască din politeţea renăscută pe ruinele furiilor şi ale revoltei, când suferinţele se calmează şi scad din intensitate şi, straniu, încet, treptat, te reapropii de rădăcinile acesteia, ale suferinţei adică, din alt unghi. Subit, descoperi, uimitor – da, de necrezut, mai ai resurse, iar dacă nu dispui de ele, le inventezi în albia unei fiinţe noi şi aparent cu totul străine de cea veche, ce se stinge fără preget, cu un abia scâncind regret; ce lucrare mare se desfăşoară în adâncuri, Doamne! – cum să nu, e în afara oricărei îndoieli faptul că te poţi împrieteni cu ea, împărăteasa, imberba, tirana, nemernica, salvatoarea durere! De cum ai atins performanţa aceasta de neimaginat, performanţă la care munceşti din greu în catacombele duhului, constaţi că te transformi în altcineva. În cineva care ar putea fi lesne considerat un întârziat, ca să nu zicem retardat, un individ rămas în urma oamenilor, în urma căruţei ultradotate cu de toate cele a semenilor, cineva, să-i zicem, devenit un călător rătăcit ce-şi face din pierzanie o evanghelie a rezistenţei, din boală – un triumf al sănătăţii, un maestru al încetinelii sau un profesor al lucrurilor de o izbitoare simplitate, văzute de „un săpător în dedesubturi” – cum îi spune Friedrich Nietzsche – care, înstrăinat un timp de condiţia sa de om, redevine, iarăşi, în urma unui travaliu sisific, salvator, ceea ce era dintotdeauna: un om; e adevărat, un om schimbat în profunzime, un locuitor al subteranei, pentru care de aici încolo prieteni fideli şi însoţitori de neînlocuit îi vor rămâne până la capătul celui din urmă capăt: mersul pe căi nebătătorite, singurătatea, izolarea – despre care Henri-Marie Beyle susţine că e răul cel mai mare din lume – descoperirile făcute pe cont propriu în cea mai curată şi obscură solitudine, o stranie şi la primul nivel de neînţeles mistică a suferinţei şi a bolii, teren propice înmagazinării unei energii spirituale uriaşe… Prieteni constanţi îţi devin lucrurile esenţiale; vraja celor iute trecătoare e atât de departe, încât pare că domnişoara aceasta simandicoasă şi învăluitoare n-a existat niciodată.
Iadul cel ştiut prea bine se transformă în ţară reală şi imposibilă, în egală măsură, unde, neverosimil, totuşi, se poate locui – uneori, ca fiii de regi, decăzuţi din drepturi, în palate ascunse de ochii mulţimii – depăşindu-se golul, tristeţea, războaiele cu tine şi cu lumea, nimicul, părerea, cutuma – o prejudecată, morala – limită sau datorie depăşită, toamna, putreziciunea, ploaia, trădarea – un alt pretext de a fi, boala – şansă de a renaşte, iubirea, melancolia, analele rătăcirii, buletinele pierzaniei, nimicnicia, argintul, religia confortului, veacul, spaima, patul întins ca un sicriu respirând în aşteptare, zădărnicia, plânsul, bocetul, aşteptarea, rugăciunea inimii prin rugăciunea sângelui, rânjetul şi alte realităţi, limite sau noţiuni, stări, metehne sau surpări înlăuntru, care sunt transformate în lumina uriaşului copil heraclitian în elemente de recuzită, în piese indispensabile, scene şi fragmente dintr-un spectacol unic al prăbuşirii şi renaşterii pe limită, unde de voie, de nevoie, rămâi principalul actor, regizor şi scenarist, în absenţa celorlalţi, care refuză jocul acesta ce pare – şi este, Doamne – o nebunie curată, spectacol ce poate părea şi macabru, stupid sau inutil de-a dreptul, dacă n-ar deveni stil, modus vivendi salvator. Salvator, deoarece în măduva fiinţei e instalat de cineva mai puternic şi mai mare un infern real, asumat la modul mistic, exprimat, deci, depăşit prin această realitate. Un infern exprimat este sinonim cu infernul mântuit. George Bacovia ştie despre ce este vorba. Vitalitatea acestui devitalizat – care transformă monotonia în spectacol trăit cu sufletul la gură – se afla în posesia artei de a-l menţine pe linia de plutire, schimbarea decorului şi a mijloacelor în economia piesei uriaşe care este poezia acestui aed al pustiului s-ar fi dovedit, probabil, fatală, însemnând – pe limita limitelor – moarte. Şi cât de puţine piese are decorul, Doamne! Şi cât de puţine mijloacele folosite în poezia bacoviană, pe care le-ai putea număra, inventariindu-le sărăcia afişată ostentativ şi descrisă până la un fel de saţiu, ce-şi deschide miraculos supapele, devenind cu totul altceva în mâinile acestui prestidigitator de geniu, cu studiile făcute la Facultatea de Drept. Cu mijloace extrem – era să spun scandalos – de puţine, Bacovia obţine aur curat prin sugestie, ambiguitate, repetiţie şi un soi de sinceritate aparent naivă, fals stângace, dotată, în schimb, cu forţa de a surpa la rădăcină imperii. Nu puţine poeme par a fi scrise de un oligofren superior, care citeşte lumea în răspăr; nu lumea din jur, căci realitatea nu-l interesează, nu-l mai interesează pe acest subteranist de geniu decât în măsura în care rămâne a fi nu mai mult decât un context în care poetul îşi exprimă universul propriu, redus la subterana lui regal silabisită, bolborosită – ar fi spus autorul capodoperei Bunavestire – dezvrăjită, arătată în toată goliciunea ei putrezită de ploaie, aşteptare, trădare, nimicnicie, gol, pustiu, apă, singurătate, alcool, medicamente, otravă, blestem, copaci goi, mormânt, corbi, fete tuberculoase, crini, cimitire şi, iarăşi, singurătate, alcool, pierzanie, gol mai gol decât golul, populat de stafii, amintiri sau umbre de copaci, păsări, oameni, iarbă, verde crud, cer, glod, păianjeni, nouri violeţi, de aramă, game, rugină, uitare, tristeţi prăbuşite în abisul dezmăţului.
Câte lucruri, Doamne, s-ar putea scrie despre cineva pentru care subterana e un fel de casă, un istm dezarmant de viu, o „cuşcă ideală”, o unică patrie fără pereche sau, probabil, un soi de iad salvator, unde – departe de atrocităţile suportate, departe de laudele aduse suferinţei liminar blestemate din adâncurile fiinţei – pentru a pricepe cât de cât ceea ce ţi se întâmplă, pentru a te reobişnui cu fundul abisului, locuit de o rece fervoare extatică, tu – subpământean (Unterirdischen) în vecii vecilor pierdut şi inspirat, în egală măsură – începi să descrii întâmplarea de a fi ceea ce descoperi că eşti de la un timp încoace: „un străpungător, un scormonitor, un săpător în dedesubturi”, care desfăşoară o nemaiîntâlnită „muncă în adânc”. Definirea prin recursul la arta sinonimiei a noţiunii de subteranist îi aparţine lui Friedrich Nietzsche, ca şi tentativa de a se apropia – fără a pretinde barem o fracţiune de secundă faptul că se află în posesia panopliei exhaustivităţii – de ţinta muncii acestui meseriaş neobişnuit, care lucrează neostenit în adânc, înaintând – precizează, cu perspicacitate francă, gânditorul – „încet, precaut, cu o înverşunare stăpânită”. Primul lucru care îţi vine în minte este, previzibil, o întrebare: încotro înaintează subpământeanul nostru? Dacă am trage cu ochiul spre definiţia dată până acum de noi unui termen imposibil: subteranei – percepută ca epicentru, patrie, grotă, subpământă (ca să folosim un termen inventat de eruditul iubit, Nicolae Balotă) a eului – ne-am grăbi, gâfâind, să lăsăm degetele să lunece vertiginos pe tastatură în efortul bucuros de a ortografia o propoziţie simplă şi directă, ca această dimineaţă în care se sărbătoreşte unul dintre cele mai mari evenimente ale creştinilor: Bunavestire – ziua binecuvântată, în care Arhanghelul Gavriil o anunţă pe Fecioara Maria sau Miryam, cum i se spunea în arameică – fata din Nazaret care după ce a rămas orfană s-a mutat în casa lui Iosif şi era îngrijită şi educată de bătrânul ales – că va da naştere Fiului lui Dumnezeu.
Cum ar suna acea propoziţie simplă? Subpământeanul înaintează în cunoaşterea eului – un pământ, să recunoaştem, secret, deci, cu totul necunoscut, cu atât mai mult cu cât avem în faţa noastră pe cineva care reînvaţă să fie om. Deja e foarte mult ceea ce am spus. Dar lucrurile, cu toată simplitatea lor, în lipsa noastră de grabă – calitate ce se poate transforma lesne în catastrofă – se complică, fireşte, fiind, în realitate, cu de la sine putere dificile şi lăsându-se spuse cu jumătate de gură. Căci odată emis un adevăr, acesta – din instinct, dintr-o stranie sete – în preajma spiritelor mari, invită, cheamă, atrage, seduce, cucereşte, scoate la iveală, dezgroapă un alt adevăr, poticnit în avalanşe de întrebări sau folosindu-le pe acestea ca decor şi, totodată, pretext, pentru a ieşi, treptat-treptat, la suprafaţă. Ce este eul? În ce fel ai putea să-l cunoşti mai bine, mai profund, mai – era să zic – definitiv? Cum să te apropii de această entitate, ca să nu-i spunem pasăre, care nu-i exclus să fie una rară, poate chiar necunoscută? Cum să afli ce este, de unde vine şi încotro se îndreaptă entitatea aceea stranie, vietatea aceea imposibil de zăvorât în ţarcul vreunei formule, numită de noi, probabil impropriu, pasăre? În toată această istorie sau – cum i-am spus – poveste este de neconceput să nu fim mânaţi de credinţa ce ne va lumina la capătul drumului, în această lume care este eul, eul-subterană, cu toate galeriile sale ştiute pe sfert sau nici atât: o lume, fără dubii, „de neînţeles, ascunsă, enigmatică, fiindcă ştie ce va avea: propria sa dimineaţă, propria sa mântuire, propria sa auroră”.
În prefaţa uneia dintre cele mai dificile şi enigmatice cărţi, Aurora, scrisă la Ruta, nu departe de Genova, în toamna anului 1886, Friedrich Nietzsche ne spune ce căuta „acolo dedesubt”, dându-ne, în primul rând, o veste foarte bună, şi anume că el, gânditorul acesta contradictoriu, subteranistul acesta atipic, care îşi face din subterană un modus vivendi – şi culmea culmilor e că, uimitor, reuşeşte! – s-a întors de acolo; prin urmare, avem în faţa noastră un om – Ecce homo – şi nu unul oarecare, ci un om norocos, deoarece puţini din cei identificaţi cu subterana rezistă, urcă la suprafaţă şi se întorc printre ceilalţi. După un asemenea enunţ, făcut ritualic aproape – în absenţa acestuia, scrie filosoful, s-ar fi putut uşor citi un necrolog – suntem informaţi, jucăuş aproape – o, tonul acela nietzschean, familiar, jucăuş şi aproape copilăros, de o seninătate ce te lasă bouche bée, în timp ce asculţi, mai exact, citeşti, adevăruri care, dacă nu te scandalizează, te reduc la muţenie – că cel ce-şi urmează căile proprii nu întâlneşte pe nimeni; nimeni nu-i sare în ajutor în orice rău s-ar pomeni, cu orice grozăvie s-ar trezi în braţe: subpământeanul e pe cont propriu, în izolarea şi singurătatea acceptate, blestemate şi – nici că se putea altfel în cazuri alese de cineva pe sprânceană – binecuvântate. În acea izolare şi singurătate, despre care prietenii aflaţi departe nu ştiu nimic, oricât ai încerca să le explici – dar renunţi din start, fiindcă e vorba de evenimente ale fiinţei proprii imposibil de explicat sau înţeles – scriitorul a coborât, după propria mărturisire, în adânc, apoi – urmărim îndeaproape textul nietzschean – a făcut ceva ce nu-i dat oricui să facă: a sfredelit în pământ, căutând, săpând după „o veche încredere”, aceasta constituind o temelie sigură, afirmă gânditorul, în condiţiile în care imperiile, clădirile înălţate de filosofi de-a lungul veacurilor, toate s-au prăbuşit, în timp ce el, efebul melancoliei, căuta un singur cuvânt – strănepot al strigătului – o veche încredere în morală, încredere care n-a mai dat niciodată roade, nici n-a făcut copii pe care să-i crească oameni mari şi să-i trimită la casele lor, aşa cum se cuvine. Filosoful-artist n-a găsit această încredere nici atunci când a încercat să se apropie de „maiestuoasele edificii morale”, invocate de Kant, nici atunci când s-a familiarizat cu învăţămintele lui Rousseau şi ale ilustrului său urmaş spiritual, Robespiere, cu idealul său „de fonder sur la terre l’empire de la sagesse, de la justice et de la vertu”. Omul-cârtiţă n-a găsit, aşadar, acea încredere îndelung căutată; şi atunci, în absenţa ei, neavând încotro, a înaintat mai departe, prin subterana sa, a înaintat, previzibil, dezarmant de singur, periculos de adânc, a călcat pe terenuri noi, pe pământuri şi continente neatinse de ochi de pasăre, nici de ochi de om. Pentru că îl speriau de moarte toate aceste grozăvenii şi pentru că se ruga ca, odată cu aceste urgii, să i se dea şi forţa de a le face faţă, de a le depăşi – şi puterea, uimitor, când totul i se arăta de tot pierdut şi nu mai găsea nicăieri vreo speranţă sau vreun luminiş oricât de palid, i se îngăduia, da, i se oferea cu asupra de măsură – părintele supraomului nu-şi mai revenea din mirarea irumptă pe marginea puterii acelea enorme şi a voinţei de a fi – când nimic, nici fiinţa, nu se mai poate – şi, surprins de tot ce aude din gura rugăciunilor sale, a cerut o singurătate şi o suferinţă mai mare. Atunci, când târziul s-a înălţat din prăpastia târziului putrezit de tot, i-a fost adusă pe o tavă de argint – aşa cum Salomeii i-a fost oferit capul Sfântului Ioan Botezătorul – o lumină neverosimilă, o lumină feroce, în a cărei rază acest disperat profet a văzut şi a redefinit dintr-un unghi nemaiîntâlnit lucrurile cu adevărat importante, pentru a le face suportabile sau, poate, pentru a se elibera de noua sa viaţă şi de tensiunile ei imposibile. Acestui proroc al supraomului nu-i rămânea decât să sape mai departe la rădăcina fiinţei şi a lucrurilor, fără care nu se poate trăi în adâncurile eului-subterană: adevărul, minciuna, masca, voinţa de putere, voinţa de adevăr, răul, binele, dreptatea, transvaluarea tuturor valorilor, veşnica reîntoarcere, lumina, muzica, grecii, Heraclit laolaltă cu ceilalţi presocratici, Apollo, Dionysos, Iisus, despre care fiul de pastor luteran scrie că este singurul creştin al omenirii şi tocmai pe acesta noi – oamenii – l-am răstignit pe Cruce.
