Contemporanul » Eseu » Aura Christi: Poezia – respiraţie a îngerilor

Aura Christi: Poezia – respiraţie a îngerilor

Poezia figurează printre puţinele lucruri cu adevărat importante; prin urmare, ea conţine, firesc, o parte din cer. Şi-⁠atunci, stă în legea lucrurilor ca poezia să fie asemuită cu respiraţia îngerilor sau a zeilor.

Cu mintea cuprinsă de un fel de ceaţă, înainte de a-⁠i mulţumi lui Dumnezeu pentru darul de a mă regăsi, iarăşi, vie – cum procedez, dimineaţă de dimineaţă, de cum mă trezesc, uimită de faptul că sunt, mai sunt aici – mă aleg, surprinsă, cu o definiţie stranie, cu atât mai mult cu cât nici în ajun, nici cu câteva zile în urmă nu mă gândisem la nimic înrudit cu pământul din care crescuse: poezia este respiraţia îngerilor. Auzind această propoziţie trecută prin mintea mea de instanţe obscure, ţin minte că am tresărit interior. Îmi amintesc că – în ciuda modului greoi şi încet de a ieşi din somn – m-⁠am trezit, brusc, fericită, realizând cât de frumos e darul făcut la primele ore ale dimineţii, când primele raze – mesageri ai Aurorei nr-08-SAM_2240– abia de îşi făceau simţită prezenţa, iar eu eram deja locuită de starea aceea mirabilă – repetată, câteodată, ca o benedicţiune – stare numită simplu şi firesc: plutire. Da, pluteam; şi, probabil, nimic n-⁠ar fi fost în stare să oprească acea plutire, acea beatitudine sinonimă cu o binecuvântare venită ca din senin.

Ce instanţe imposibil de definit ne trimit şi ne impun asemenea lucruri, atât de rare, Doa­mne, trăite însă cu o intensitate la limită? Am visat ceva atât de ieşit din comun, încât visul acela slobozit din altă lume nu putea fi reţinut decât prin recursul la acea apoftegmă de o frumuseţe tulburătoare, aşezată de cineva – întâmplător sau nu – între tâmplele mele? Cine visează în noi când dormim şi cine stabileşte ce anume e cazul să reţinem şi ce să dăm uitării? Cum se numeşte făptura de care suntem locuiţi şi care ia decizii în locul nostru când realizăm că suntem la limită şi competenţele noastre se lovesc de zidul neputinţei sau de stânca de bronz a neînţelegerii? Cine creează acele stări devenite familiare, stări anunţate de o uşoară irascibilitate, urmată de un aer înrudit cu visarea, după care simţi un soi de gheare între omoplaţi care te strâng, da, te strâng undeva, departe, departe, departe, în forul lăuntric, unde cobori, cobori din ce în ce mai adânc, înlăuntru, aş fi spus, apoi aş fi repetat aproape precipitat, dacă n-⁠ar fi la mijloc altceva, greu dacă nu imposibil de prins în formule, definiţii, palide şi subit lipsite de sens cuvinte, inapte de a aduna în temniţa lor – oricât de luminoasă şi largă ar fi aceasta; nu zicea Nietzsche că noţiunile sunt un soi de cimitire ale intuiţiei? – bogăţia îmbelşugată a stărilor prin care treci până ajungi să aşterni un vers după altul, rândurile curgând când fulgurant, când leneş şi domol, ca un râu de munte scurs pe neaşteptate într-⁠un lac legănat între două coame sublime, cuprinse de o linişte desă­vârşită? Conştient de faptul că nu eşti decât un instrument folosit de altcineva, căruia din smerenie eziţi să-⁠i dai un nume sau, găsindu-⁠l – i-⁠am spus odată, pe vremuri, străinul; da, străinul de care e locuit din când în când trupul meu, fără să aflu, fără să mi se aducă la cunoştinţă de unde vine, când anume şi încotro se îndreaptă după ce m-⁠a părăsit – la un moment dat, te redescoperi din cale afară de grăbit să-⁠l înlocuieşti cu un alt nume, poate mai prietenos sau, pur şi simplu, mai exact, deşi, într-⁠un târziu, realizezi că şi acel nume n-⁠a fost acceptat decât cu titlu de provizorat, ţinând, deci, mai degrabă, de un fenomen trecător, ca ploaia, plânsul, tornadele sau ninsoarea. E vorba, prin urmare, de ceva care, oricum, nu are cum să dureze în situaţia în care te trezeşti cu un lucru ce este aidoma respiraţiei, definite de Rainer Maria Rilke – aş fi spus magistral, dacă n-⁠aş fi fost redusă la muţenie când am auzit pentru prima dată formula – ca fiind o faţă nevăzută: „Respiraţie, o, tu, faţă nevăzută!” Aşa ţi se pare şi realizezi că numele acelea găsite – câteodată, fără să fie neapărat căutate – sunt fie o năstruşnicie, fie o tentativă zadarnică de a identifica şi de a descrie lucruri imposibil de cuantificat, înţeles şi descris. Mai devreme sau mai târziu, încercând să pricepi de nepriceputul, cineva – în mod sigur, mai mare şi mai puternic decât tine – se îndură de firea ta încăpăţânată şi se gândeşte să te lase, pur şi simplu, în pace. Dar deoarece vede că, uimitor, nu cedezi şi aştepţi – cu aceeaşi fervoare candidă sau poate doar încăpăţânată – aştepţi, aşadar, să te apropii cu încă câţiva milimetri de adevărul abia intuit, abia atins cu tentaculele spiritului sau ale celuilalt trup, acel cineva nedefinit deschide în faţa ta noi drumuri a căror existenţă n-⁠ai fi bănuit-⁠o, noi pajişti ale înţelegerii ori probabil ale cunoaşterii, toate laolaltă în primii timpi învăluite, ascunse în ceea ce numim cu o jumătate de gură fie taină, fie mister. Nu pricepi cât va dura acest joc de neînţeles, un joc teribil; totul, în realitate, este teribil. Dar, poate, nici nu-⁠ţi doreşti să pricepi, deoarece – fiind cât de cât familiarizat cu subterana ta, cu o sumedenie de lucruri legate de ea şi de modul în care funcţionează lucrurile în preajma, în raza sau în inima ei – ca un catâr năbădăios, ce stârneşte în cele din urmă surâsul sau duioşia numai, te trezeşti, iarăşi, în faţa unui zid: ajunsă pe anumite domenii, aparent imbatabilă, cunoaşterea îşi contemplă într-⁠o linişte imperturbabilă limitele, lunecând într-⁠o veche – şi mereu proaspătă, mereu reinventată de instanţe obscure – mirare. De unde gândurile negândite vreodată? De unde senzaţia cvasiparalizantă că totul e nou, proaspăt şi nemaivăzut? De unde certitudinea – care se mişcă precum o ciută crudă în pădure – că păşeşti în tine, prin tine, în lumea ta, ca pe un pământ necunoscut şi nemaivăzut, deşi coexişti cu ceea ce eşti, cu ceea ce vrei să devii de o jumătate de secol, aproape?

Printre parabolele părinţilor sistemului filosofic taoist am găsit una care mă emoţionează – alături de nu puţine altele – în mod deosebit, în care tocmai despre limitele cunoaşterii e vorba, limite ce te fac, în cele din urmă, să găseşti un sprijin straniu şi de nepriceput în lucrurile necunoscute – ce cad din arborele înţelegerii ca gutuile după o furtună terminată într-⁠o pace de sfârşit de lume – căci „în felul acesta cunoaştem calea Cerului” şi ne regăsim în posesia unui adevăr superior, conform căruia a poseda arta de „a te supune Cerului,/ Înseamnă tihna desăvârşită”, spun părinţii-⁠filosofi taoişti. Între Cer – ortografiat în cărţile de învăţăminte taoiste mereu cu majusculă; ortografiere respectată la sânge de marele sinolog Constantin Lupeanu – şi lucruri există o relaţie de rudenie, şi mai mult decât atât: „Lucrurile au în ele o parte de Cer,/ Iar supunerea înseamnă iluminare./ În obscuritate e cheia”. Scurs parcă din aceste versete îmbăiate în înţelepciunea vechii civilizaţii chineze, catrenul ştiut de ani pe dinafară mi se pare şi mai percutant, şi mai profund: „Dacă am fi fost mai puţin obraznici,/ Nimeni nu ne-⁠ar fi primit./ Să căutăm puterile obscure/ Şi ceilalţi ne vor iubi”. Am citat de nenumărate ori aceste versuri scrise de Iosif Brodski, cunoscute de decenii şi îndrăgite pe măsură ce obscuritatea lor creştea, înmulţindu-⁠se ca amoebele în rut. Atrasă de forţa lor şi de paradoxul ascuns sub vestmintele strălucitoare ale aparenţelor şi înţelepciunii acestora, le-⁠am citit, recitit şi citat de nenumărate ori. Cineva neobişnuit forţează preceptele stabilite – cutuma, obieciurile, limitele etc. – prin felul său de a fi. Neobişnuitul este – prin natura sa – o evidentă obrăznicie, pentru că vexează bunul-⁠simţ, media statistică unanim acceptată şi cuminţenia. În acest context, exclusiv puterile ce-⁠şi trag sevele din obscuritatea fiinţei pot să te facă iubit de ceilalţi, adică, în primul rând, acceptat, prima treaptă a iubirii fiind recunoaşterea şi, implicit, acceptarea. Dacă vei consimţi cu smerenie că lucrurile sunt purtătoare a unei părţi a Cerului, vei avea parte de iluminare, adică vei înţelege acest adevăr profund şi irevocabil de care asculţi din obscuritatea fiinţei tale, căci numai în viscerele acelei obscurităţi vei găsi cheia.

„Neînţelegerea e începutul puterii” – acest vers scris prin mâna mea acum mai mulţi ani, abia acum îşi dezveleşte sensurile, deschise, ca o rană sângerândă. Neînţelegerea e începutul puterii de a fi şi de a avea acces la un alt tip de înţelegere: „După neînţelegere – spune aceeaşi parabolă taoistă, invocată deja – vine adevărata înţelegere”. După neînţelegere începe adevărata cunoaştere. Sursa acestei cunoaşteri? Uimirea, Doamne. Sunt uimit; deci, exist, deci, sunt viu, şi nu exclud faptul că am şansa de a mă cunoaşte. Nu mă înţeleg; abia la răscrucea la care ai prilejul să constaţi această limită eşti la începutul cunoaşterii de sine şi, probabil, în timpii imediat următori, al cunoaşterii aproapelui. Restul sunt daruri făcute celui care se supune, ascultă şi aşteaptă în subterana identificată – restrictiv când şi când – cu eul propriu, în al cărui labirint e bine, e cald, miroase a hârtie şi a gutuie răscoaptă, lucrurile se încetinesc deliberat, totul se mişcă cu o lentoare intrată în sângele firii, ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna că de lucrurile cu adevărat importante – care închid în ele însele cerul – nu te poţi apropia decât cu smerenie, dureros de încet sau – cum a scris Mihai Eminescu în singurul poem desăvârşit al limbii române: Odă (în metru antic) – „dureros de dulce”. Poezia figurează printre puţinele lucruri cu adevărat importante; prin urmare, ea conţine, firesc, o parte din cer. Şi-⁠atunci, stă în legea lucrurilor ca poezia să fie asemuită cu respiraţia îngerilor sau a zeilor, iar respiraţia – cu faţa nevăzută decât rar de aleşii aleşilor, care ştiu de bună seamă că poezia – ca această dimineaţă, o, pură întâmplare! – este pinten spre desăvârşire, casă a fiinţei; poezia este istm al frumuseţii teribile, ospăţ al candorii ultragiate, pecete a nevăzutului, rană a sublimului, piatră de încercare a neantului, tărâm al viului, pământ între ape de nevăzut, satelit al mântuirii, hrană a îngerilor, jurnal ţinut în abisul eului, lacrimă a zeilor, nectar al singurătăţilor războinice, lege a cărei patrie secretă rămâne a fi geniul nietzschean al inimii sau nu mai mult decât un suspin al lui Dionysos.

Pe vremuri, citând definiţia dată poeziei de G. Călinescu – „sentiment sterilizat de tehnică” – îmi exprimam, nu fără a ezita, uimirea: cum de a putut un spirit atât de profund, deschis şi inteligent, să ofere o asemenea formulă?; aş fi spus seacă, dacă n-⁠ar fi fost lipsită de miez, ca să nu zic suflet. Mi se părea că definiţia şovăielnică şi fermecător copilăroasă dată de Nichita Stănescu – „poezia este atunci când…” – deşi stângace, deşi trădând gâfâitul unui spirit superior ce se apropie de un teren minat, e incomparabil mai apropiată de ceea ce este – cel puţin pentru mine – poezia, văzută ca respiraţie a îngerilor, ca jurnal de bord ţinut în abisul fiinţei, ca fulgerare a unei lumi nevăzute sau dovadă vie a existenţei raiului. Nu cred să existe pe lume vreun popor care să recunoască faptul că şi-⁠ar concepe viaţa fără poezie, adică fără lumina dăruită neostenit prin mesagerii ei, folosiţi ca instrumente, pentru a nu spune misiţi. În definitiv, poezia e sigiliu al identităţii, efigie a originii, curcubeu irumpt din subterana fiinţei, limbaj crescut din neînţelegerea căzută pe gânduri parcă şi eşuată, de fiecare dată, în uimire. Poezia înseamnă suflet, traiectoria urmată de acel abur care ne defineşte în căutarea încăpăţânat salvatoare a luminii. Pe limita acesteia, încolţit de boală, Makar Ivanovici Dolgoruki se întreba în prezenţa ciudatului Arkadi: „De ce oare sufletul se agaţă, se ţine şi se bucură de lumină?” Oare nu pentru că lumina este aerul sufletului? Şi dacă lumina este aerul sufletului, e limpede că poezia îl defineşte şi dă tărie acestuia; da, tărie şi, nu rareori, şansa de a se apropia de răspunsul la marile întrebări, de cheia sau – şi mai exact – rezolvarea problemelor ultimative şi, în esenţă, insolubile. Poezia are forţa de a sugera de unde vine noaptea, pentru ce ne este dăruită suferinţa, cine ninge şi din ce motive plouă. Poezia e rană a tainei de a fi om, conspect şi certificat al luptei de a întârzia în matca minunii de a fi om şi nu pasăre, nici felină, nici libelulă, nici iarbă sau drum. „Poezia este scrierea fantomatică care spune cum sunt făcute curcubeele şi de ce dispar” scria acel poet straniu – Carl Sandburg – care se identifica cu gloatele şi nu ezita să revadă într-⁠o îngerească fără reproş definiţia dată iniţial limbii de cea mai largă circulaţie – poezia – văzută ca un „jurnal al animalului marin care trăieşte pe uscat şi vrea să zboare” sau ca „o căutare de silabe pentru a fi strigate la barierele necunoscutului”.

Avându-⁠şi originea în neînţelegerea crescută din uimire, împărţită între pace şi strigăt – abur al disperării – sau între liniştea fără pată şi nuferii cu rădăcina în mâl, poezia adună mulţimi, oferă hrană sufletului lor mereu însetat de alt­ceva şi se impune, cu o constanţă dumnezeiască, aidoma ideilor mari care vin – spune Nietzsche – pe vârful picioruşelor de porumbel, cu o puritate şi candoare specifice copiilor şi, câteodată – e adevărat, rar, din ce în ce mai rar – poeţilor, intimidaţi de afirmaţii stranii de genul celei enunţate de minunata Maria Floarea Pop – „şi eu am mari emoţii şi mi-⁠aş dori să pot intra profund în poezia ta, ca s-⁠o rescriem aşa cum e – pură de-⁠ţi dau fiorii – în italiană” – după ce i-⁠am scris acestui traducător, acestui ambasador al literelor române în arealul culturii care l-⁠a dăruit lumii pe Dante că am mari emoţii, ca la debut, aproape: oare cum va suna poezia mea în limba lui Michelangelo Buonarroti şi Francesco Petrarca?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest