Contemporanul » Eseu » Lumina imposibilă

Lumina imposibilă

Toate mirările, bucuriile, neliniştile spiritului şi ale trupului se întorceau invariabil cu faţa spre aceeaşi întrebare: în ce lume am trăit şi cum de am putut să trăiesc atâta amar de vreme fără să văd ceea ce vedeam?

„Cum puteţi trăi voi, oamenii, cu o lumină atât de puternică?!” m-⁠am auzit exclamând, în timp ce am dat buzna la propriu, cu sufletul la gură, în camera Mamei la prima oră a dimineţii. Ştiu că tot restul vieţii nu voi uita acea dimineaţă; nici uluirea Celei care mi-⁠a dat viaţă nu am cum s-⁠o dau uitării. Ochii miraţi ai Mamei mele ocupaseră o treime din suprafaţa feţei ei, brusc, înseninată şi amuzată, în egală măsură, în faţa unei întrebări imposibile puse de propriul copil ce nu mai este la cei circa cincizeci de ani de mult copil, despre care nu mai ştie ce să creadă şi, cu toate acestea, continuă să-⁠l iubească de decenii cu o forţă şi inventivitate care îl reduc la tăcere. În acea dimineaţă ţinută în palme de Dumnezeu – „nici o vrabie de pe acoperiş nu cade fără ştiinţa lui Dumnezeu” susţine Goethe – am învăţat un lucru pe care nu cred să-⁠l uit vreodată. Bucuriile mari pot avea forţa unui uragan; e nevoie de o enormă răbdare şi o înţelepciune pe măsură ca să accepţinr05-2015-p12 şi, într-⁠un târziu, să te obişnuieşti cu un dar fără de care ai fi fost probabil de tot pierdut. Pentru mine cecitatea este echivalentul unei catastrofe, sinonimă absolută a apocalipsei; riscul orbirii e viu, e la pândă, cu toate acestea – mi-⁠a comunicat medicul meu, îngerul meu păzitor, Mircea Filip, într-⁠un moment de caldă şi discretă bărbăţie – „vei continua să faci ceea ce îţi place, adică vei citi şi vei scrie”.

Era ultima zi a verii anului 2013. Un sfârşit de august imperial, cu un soare devastator. Adjectivul violent ieşit adineaori din buricul degetelor mele, care lunecă în viteză pe tastatura laptopului, nu e deloc accidental. Nici întrebarea irumptă, atunci, printre lacrimi, dinlăuntrul meu, nu e întâmplătoare. Cu două-⁠trei zile în urmă, mi se făcuse implant de cristalin la ambii ochi, mai exact, în ajunul zilei Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la ochiul drept, iar în ziua imediat următoare – la celălalt. Sâmbăta zilei de 31 august era prima zi în care, urmând riguros instrucţiunile medicului, la prima oră, dimineaţa – neobişnuit de devreme pentru ritmurile mele de atunci – mi-⁠am scos bandajul şi de pe ochiul stâng. Nu apucasem să-⁠mi pun picăturile de rigoare. Lumina de o forţă de nebănuit, pur şi simplu, mă orbise. Lăcrimam încontinuu. Izbită de lumina violentă, când şi când, închideam ochii, îmi ştergeam lacrimile şi încercam, iarăşi, să deschid ochii, săgetaţi, din nou, de acelaşi şoc: imposibila lumină. Probabil, aceste rânduri sunt incredibile şi, totuşi, elocvente pentru cei ce şi-⁠au recăpătat vederea sau, pur şi simplu, banale pentru un binevăzător. Pentru un individ cu o carieră de peste trei decenii de ultramiop în spate însă…

Până să mă apropii de geamul din dormitor, am ţinut ochii îndelung închişi; ţin minte că aveam grijă să mă mişc pe mijlocul camerei, pentru a nu mă lovi. Ajunsă în dreptul ferestrei, am tras adânc aer în piept şi-⁠am deschis, iarăşi, ochii. Lumina lovise, din nou, ca o secure. O secure ce-⁠mi răsfoia fără pic de bunăvoinţă ochii, creierul, sufletul. Totul. Totul devenise abrupt, imposibil: tensiunea uriaşă dintre tâmple, din ochi, tremurul întregii făpturi şi dorinţa de a mă mai uita încă o dată măcar prin dreptunghiul ferestrei, ca să mă conving de faptul că ceea ce mi-⁠e dat să trăiesc se întâmplă aievea, nu e o utopie, nici vis, nici un segment dintr-⁠o altă lume ce face parte, în opinia celor dragi inimii mele, din serialul cai verzi pe pereţi… Mă împărţeam între bucuria de a vedea fără reproş după mai bine de treizeci de ani de semiobscuritate, în care în chip cert nu m-⁠aş fi descurcat fără ochelari – nici să merg din bibliotecă în dormitor, la baie, nici să cobor de la mansardă la parter, dar mite să traversez strada – şi durerea aceea sfâşietoare, ce-⁠mi sfredelea creierul, sufletul, totul. Apoi, intervenise subit spaima că totul şi, în primul rând, lumina s-⁠ar putea sfârşi. Ţin minte că mă simţeam sfâşiată între spaime ce se complicau, se suprapuneau în straturi departe de a părea evanescente, abia conştientizate, disputându-⁠şi terenul îmbelşugat luat, încetul cu încetul, în stăpânire. Mişcările se repetau, aceleaşi, ca într-⁠un scenariu exasperant, care mă solicita şi îmi răscolea – punându-⁠le neîncetat la încercare – puterile: orbită de lumina din cale afară de puternică, închideam ochii, ştergându-⁠mi lacrimile ce curgeau din abundenţă, pe urmă, speriată că totul s-⁠ar putea curma, învingeam frica de lumină şi deschideam, iarăşi, ochii, fiind săgetată de acelaşi soare orbitor, incredibil. Era pentru prima dată după mai bine de treizeci de ani când vedeam totul cu o limpezime buimăcitoare – fenomen care îmi paralizase, pur şi simplu, voinţa, fenomen care, pur şi simplu, mă anulase. Era ca şi cum fusesem aruncată din lichidul amniotic al unei făpturi nevăzute, care nu se hotăra, ezita la nesfârşit, provocând un chin de nedescris: să mă lase să rămân afară de tot sau să mă înghită în burta maternă la loc. M-⁠am ghemuit înlăuntru – cum am învăţat să fac, uneori, şi atunci când sunt în lume, fără ca cineva să bănuiască ceva; la suprafaţa fiinţei nu se vede, nici nu se simte nimic, pentru că aşa se cuvine: să te drapezi într-⁠o politeţe fără reproş ca într-⁠o mantie – şi aşteptam, ca de obicei, să se întâmple ceva, orice, oricât de neaşteptat; aşteptam, de fapt, o minune sau, franc vorbind, orice altceva, fie bine sau rău – mă aflam într-⁠un spaţiu fără nume, unde nu mai conta nici răul, nici binele – numai să reapară între coaste puterea aceea străveche şi pururi nouă, care mă ajută, de fiecare dată, să mă stăpânesc şi mă scoate din vârtejurile de neînţeles, în care sunt prinsă sporadic. Simţeam că în mine, adânc, adânc de tot, unde ajung atât de rar, s-⁠a căscat o realitate nouă, necunoscută altădată, deci, duşmănoasă. Instinctiv, începusem să fac exerciţii de îmblânzire a luminii aceleia inumane şi a uriaşei cantităţi de informaţii ce dădeau buzna în creierul meu odată cu avalanşele ei bezmetice. Mi s-⁠a atras atenţia să fiu prudentă: riscul unui accident cerebral era la pândă. În acest sens, semnalele de alarmă date de trupul meu, ciuruit în trecut de câteva boli (miopie forte, tuberculoză, hepatita cronică cu virus C genotip 1), trup de care am învăţat să ascult şi-⁠n faţa căruia am învăţat de voie, de nevoie să mă supun atunci când se cuvine nu numai pentru că e mai mult decât ceea ce este, semnalele de alarmă, aşadar, erau evidente. Migrena abia începută era, fără îndoială, rezultatul examenului în miezul căruia m-⁠am trezit şi prin intermediul căruia mi se testa, firesc, rezistenţa psihică. Dar, oare, numai atât? Abia atunci, printre murmure şi câteva rugăciuni ale inimii spuse înlăuntrul meu de cineva salvator – sângele poate – am reuşit să liniştesc uraganele declanşate în forul meu lăuntric, laolaltă cu disperarea ce mă făcea să tremur la propriu, şi, în cele din urmă, să deschid într-⁠o linişte aparent rotundă ochii. „Totul e ca spiritul să nu se supună trupului.” Maxima autorului capodoperei Elegii romane îmi va trece nu o dată prin minte, având efectul unui scontat şi nemaisperat panaceu. Tot ce vedeam era o minunăţie de culori. Doamne, ce colorată e lumea Ta. Toate mirările, bucuriile, neliniştile spiritului şi ale trupului se întorceau invariabil cu faţa spre aceeaşi întrebare: în ce lume am trăit şi cum de am putut să trăiesc atâta amar de vreme fără să văd ceea ce vedeam?

Dar ce anume vedeam? Ce mă readucea, înşurubându-⁠mă locului, în inima aceluiaşi extaz imposibil de prins în cuvinte? Altfel, cum să-⁠mi explic că abia peste mai bine de un an şi jumătate am îndrăznit să mă apropii cu răceală de acest subiect dificil şi – cel puţin pentru mine – nelipsit de importanţă. Prin dreptunghiul ferestrei, vedeam curtea noastră spaţioasă, grădina Mamei, arborii sădiţi de mâna mea şi a celor dragi inimii mele, nucul, salcia, teiul, foişorul, cişmeaua acoperită de piatra adusă de mine şi fratele meu Andrei de la Moroieni, cele câteva sute de roze înviorate de trecerea arşiţei; de la o înălţime de mai bine de şapte metri şi de la o distanţă de, probabil, circa treizeci de metri puteam, uimitor, număra petalele trandafirilor minunaţi din grădina mea, puteam număra, de fapt, orice, inclusiv, nemaipomenit, firele de iarbă. După ce isprăvisem această aventură de neconceput cu câteva zile în urmă, îmi lăsasem să lunece privirile, când şi când, înceţoşate de lacrimi, la mesteacănul din curtea vecinilor, apoi îmi lărgisem vădit orizontul, ajungând cu studiatul meticulos şi, evident, nefiresc, ca să nu zic deplasat, al lumii până la turla bisericii din satul vecin, pe care nici cu ochelari şi cu atât mai mult fără nu aveam cum s-⁠o văd până relativ de curând. Tot ce mi se întâmpla era, pur şi simplu, incredibil. Lumea mi se arăta pentru prima dată în cei circa cincizeci de ani de când fac umbră pământului ca un rai al culorilor. Da, culorile şi muzica sunt dovada vie a existenţei raiului pentru mărunţii de noi, care facem ce facem şi căutăm mereu dovezi, argumente, răspunsuri, iar în lipsa lor ne aventurăm în căutarea altor dovezi, argumente şi răspunsuri, ca şi cum în forul nostru lăuntric s-⁠ar fi adăpostit o făptură ciudată şi, în esenţă, de neînţeles, al cărui scop e să caute şi să nu găsească decât după ce se opreşte locului din alergarea şi agitaţia bezmetică şi ciuleşte urechile lăuntrice la mirarea ce înfloreşte acolo, în adâncurile cele mai obscure din subsolurile fiinţei, ca o magnolie, primăvara devreme, când Babele nu şi-⁠au încheiat lucrarea şi nici nu-⁠şi fac curaj să o ducă la bun sfârşit. Lumina din jur, de o forţă stranie, rămânea imposibilă. Din când în când închideam ochii, ca să-⁠mi trag sufletul prins până în acea zi plină de un dumnezeiesc noroc în semiobscuritatea cu care mă obişnuise handicapul de a fi din adolescenţă ultramioapă. La un moment dat, ţin minte că mă blocasem de-⁠a binelea, părându-⁠mi-⁠se că visez cu ochii deschişi; niciodată nu m-⁠am visat cu ochelari, deci, ceea ce mi se întâmpla era cât se poate de obişnuit; obişnuit în logica fără logică a fiinţei mele sucite, stranii şi de neînţeles. Atunci, cu o hotârăre care, recunosc, nu-⁠mi stă printre legile firii sau, mă rog, o hotărâre ce apare ades după ce am şi uitat să-⁠i cânt prohodul, am alergat la propriu spre bibliotecă, am găsit ochelarii de mai ieri-⁠alaltăieri într-⁠un sertar şi, punându-⁠i la locul lor familiar dintotdeauna, adică pe nas, am ameţit, fără să văd nimic – totul văzut prin ochelarii la care am renunţat de câteva zile se reducea la o ceaţă deasă, lăptoasă – liniştindu-⁠mă fulgerător abia după ce i-⁠am scos şi i-⁠am pus la locul lor nou, în sertar; întorcându-⁠mă în dormitor, am ieşit pe balcon, izbită, iarăşi de sabia de Damasc a luminii de-⁠afară. Neînţelegând ce se întâmplă, totuşi, am alergat puşcă spre Mama, adresându-⁠i acea întrebare cu care am început gâfâitele mele însemnări, întrebare, care, şi acum, îi face să surâdă pe cei dragi inimii mele, iar pe mine mă face să-⁠mi readuc la suprafaţa firii străvechea constatare ce-⁠mi dă nu puţin de furcă, doarece nu o pricep, deşi mă caracterizează întru totul: „Sunt în aer; oho, mă recunosc!”.

Cu expresia de făptură uluită a Mamei mele imprimată pe retina ochilor, ţin minte că m-⁠am îndreptat spre terasă, ca să văd încă o dată, dacă totul mi se arată la fel de colorat, intimidant de viu şi colcăitor, adică aşa cum văzusem pentru prima dată cu alţi ochi lumea de la mansarda mea. Lumea mi se arăta cu desăvârşire nouă, vie şi exasperant de colorată. Da, vedeam lumea ca pe un rai al culorilor şi mă tot întrebam, excedată: cum am putut trăi în semiobscuritatea de durata a peste trei decenii? Dacă în subterana mea de ultramiop lucrurile şi fiinţele – ca în tablourile impresionistului Claude Monet – îşi pierdeau, nu rareori, relieful, un soi de ceaţă rară şi foarte fină devenind însoţitorul şi mesagerul meu de fiecare zi, acum, acomodându-⁠mă cu noua mea fiinţă, lucrurile şi fiinţele din jur aveau contururi ireal de exacte, pe care mă osteneam cu un entuziasm copilăros – alimentat din nu se ştie care resurse – să le descriu cu maximă precizie. Cataracta mea prematură de origine miopigenă fusese operată, aşadar, cu succes de medicul meu, chirurgul Mircea Filip, prin ale cărui mâini Dumnezeu îşi făcuse marea lucrare, dăruindu-⁠mi o lume nouă şi o fiinţă reînnoită. Dacă adăugăm la această informaţie amănuntul că acest dar uriaş mi-⁠a fost făcut la capătul unei boli grave de durata a peste patru ani, cu câteva tratamente şi efectele adverse ale acestora la pachet – necazuri care mă fac şi acum să mă mir de darul de a fi întârziată aici – sper că lucrurile devin din ce în ce mai limpezi. Atunci, cu ochii mei renăscuţi eram, de bună seamă, la începutul unei experienţe neobişnuite. Cred că nu numai sensibilitatea enormă, de monstru, ca de obicei, îmi juca feste. Era, probabil, la mijloc şi despărţirea de subterana mea, cu grădinile ei împânzite de diverse suferinţe, interpretate dincolo de încercare, nenorocire, blestem, ca o seamă de daruri, care – recunosc cu seninătate – toate laolaltă, m-⁠au învăţat multe, ca să nu spun aproape totul. Dar mai era ceva greu de trecut cu vederea.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest