Contemporanul » Eseu » Aura Christi: „Iubeşte şi vei fi iubit”

Aura Christi: „Iubeşte şi vei fi iubit”

O intensitate, care te harponează mult deasupra firii, făcându-⁠ţi daruri aşezate departe de orice limite, ce depăşesc orice imaginaţie, inclusiv imaginaţia ta până în fracţiunea de secundă pe a cărei coamă te alegi – debusolat, zăpăcit, ca o albină rătăcită o vreme de stup – cu Darul

Să iubeşti şi să fii iubit e un noroc extrem de rar, care-⁠şi deschide larg porţile şi uşile templului său spre un alt tip de cunoaştere, spre o altă realitate – o realitate superioară –, căci e limpede, mai exact, pentru unii dintre noi – şi, în primul rând, pentru iniţiaţi – devine tot mai limpede faptul că existăm între realităţi. Existăm între lumi. Rămânem „înlăuntrul graniţelor inteligibilului”; menirea omului se află departe de a dezlega „problemele lumii”, omul fiind creat pentru a căuta „unde începe problema”. (J.W. Goethe) Aleşii dintre aleşi găsesc acest început, unde te aşteaptă şi ţi se revelează în toată splendoarea – împânzită de pericole – „necunoscutul cel mai deplin”. Oare câţi dintre noi au şansa de a se hrăni din această realitate superioară, care este în „de-⁠a pururi ziua cea de azi” iubirea? Dacă ar citi aceste rânduri, Carl Gustav Jung ar sări, probabil – scriam şi alte dăţi – ca ars; marele psiholog şi psihiatru, care îşi dispută importanţa cu alţi doi egali consideraţi în unanimitate părinţii-fondatori ai psihologiei abisale – Sigmund Freud şi Alfred Adler – ştia. Psihologul elveţian care scria aplicat despre tipurile psihologice şi insista asupra imaginii omului şi a lui Dumnezeu ştia că vedem şi înţelegem o parte infimă din tot ce suntem, din tot ce ne înconjoară, din tot ce cuprinde „marea trecere”, din eul substanţial, eul-⁠Dumnezeu şi din noţiunile considerate de Friedrich Nietzsche „cimitire ale intuiţiei”, cunoaşterea profundă avându-⁠şi rădăcinile – cu vorbele autorului volumului Lumea ca voinţă şi reprezentare – în intuiţie – vehicol prin care se accede la bergsoniana forţă a vieţii/ „l’élan vital”.

Deşi se vorbeşte şi se scrie, nu fără temei, tot mai insistent şi tot mai doct-⁠aplicat despre decadenţă şi despre era confortului, despre capitalismul sălbatic şi terapia şocurilor sau politica corectă – limite dotate cu forţa de a face ravagii în spiritele nepregătite, necoapte sau pervertite –, cu toate că este invocată, uneori-⁠adeseori, mai degrabă, absenţa zeilor, totuşi, evidenţa se impune de la sine: există oameni la suprafaţă făcuţi, evident, ca toţi ceilalţi, din humă, căreia i se dă suflet, şi, totuşi, pare că acei oameni sunt locuiţi, când şi când, parcă de zei. Această realitate devine adevăr imposibil de tăgăduit de cum urmăreşti modul în care ei, aceşti oameni – aleşii între aleşi – iubesc. E ca şi cum ceva nepământesc îşi lasă amprenta peste ceea ce sunt aceştia şi peste ceea ce îşi doresc să devină în raza iubirii, pentru care grecii aveau patru cuvinte: eros (pasiunea, patima, afecţiunea puternică pentru cineva, amorul trăit cu intensitate şi guvernat de zeul cel mai frumos – Eros), philia (afecţiunea spontană, sentimentul de iubire aşezată, nutrită faţă de un prieten, de pildă), storge (afecţiunea dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi surori, sentiment formator, nutrit faţă de cineva), agape (sentiment de afecţiune şi stimă reciprocă, bazat pe o seamă de convingeri împărtăşite).

Platon leagă noţiunea de fericire de găsirea jumătăţii de carne şi spirit – condiţie a întoarcerii la echilibrul primordial: „Seminţia oamenilor ar avea parte de fericire dacă fiecare dintre noi ar asculta până la capăt îndemnurile lui Eros şi şi-⁠ar găsi pe adevăratul lui iubit, întorcându-⁠se astfel la starea lui dintâi”. (Banchetul) Ca să se nască şi să reziste, să dăinuiască iubirea absolută, pasiunea senzuală intensă – erosul – se reinventează mereu din neostenita sete de a fi şi include, închide, absoarbe în travaliul, voluptatea de a iubi, celelalte trei tipuri de iubire: philia, storge şi agape. Eşti apt de iubire, dacă ai personalitate; şi mai mult decât atât: eşti în stare să iubeşti exclusiv dacă nu ţi-⁠e străin un „exces de personalitate”, ne spune creatorul lui Zarathustra. Şi noi îl credem pe cuvânt, fiindcă exclusiv cel sau cea care are personalitate, cel ce conţine acea materie inefabilă, numită viu – obligatorie pentru a purta un dialog cu Dumnezeu – în exces e dotat cu forţa de a dărui, de a se risipi în cealălalt, străinul – îmbogăţindu-⁠l astfel –, străin, în care se recunoaşte, ar spune Emmanuel Levinas, şi în care recunoaşte – în clipe de intensitate ajunsă în vârf – „capătul osiei lumii” (Lucian Blaga); în această ordine de idei, este elocventă relaţia leibniziană dintre monadele guvernate de supramonada care stăpâneşte şi modelează totul. Acel pastor cu o existenţă întortocheată, aparent inegală şi stranie, slujitor al Domnului acuzat de ateism şi citat de Nietzsche – aşadar, Ralph Waldo Emerson – perora avizat, susţineam şi altădată, referitor la existenţa unui suprasuflet atotştiutor şi atotvăzător, ubicuu, acel „etern UNU”, care guvernează, veghind, secundă de secundă, totul, şi aflându-⁠şi epicentrul – inima întregului, сердцeвина целого, îi spune atroce iubitul de noi Fiodor Mihailovici – în frumuseţea universală: „geniul inimii”. Devine tot mai limpede, mai cu seamă pentru iniţiaţi, că „trăim în succesiune, în diviziune, în părţi, în particule”; în fiecare dintre noi îşi află sediul „sufletul întregului”. Mihail Eminescu îi spune arheus, adică acel loc de o intimitate sălbatică dinlăuntrul nostru, din fiinţa noastră, aflat la adâncimi insondabile – Groapa Marianelor din forul lăuntric – unde în fiecare dintre noi se încearcă universul. Şi cum se încearcă! E o forţă absolută, fabuloasă, aici, în toate acestea, scrie Emerson, e o beatitudine, care ne sunt accesibile aşa cum au fost, aşa cum sunt şi cum vor rămâne în realitatea tuturor realităţilor, în esenţă: desăvârşite. La matca aceasta uriaşă, fără fisură şi fără reproş, au acces exclusiv iniţiaţii, da, spiritele rare, extrem de rare, în momente de intensitate ajunsă în vârf şi revărsată pe coamele măreţiei. Aceste spirite sunt, evident, departe de a fi străine de „forţele secrete”, care alcătuiesc „eternul UNU” şi care stăpânesc lumea. „Inimile măreţe emit fără ezitare forţe secrete care desenează continuu evenimente măreţe”. (Ralph Waldo Emerson) La urma urmelor, talentul şi geniul îşi vădesc diferenţa în intensitate. O intensitate, care te harponează mult deasupra firii, făcându-⁠ţi daruri aşezate departe de orice limite, ce depăşesc orice imaginaţie, inclusiv imaginaţia ta până în fracţiunea de secundă pe a cărei coamă te alegi – debusolat, zăpăcit, ca o albină rătăcită o vreme de stup – cu Darul.

În celălalt iubeşti ceea ce vrei să devii. În convorbirile sale cu Johann Peter Eckermann, J.W. Goethe mărturiseşte că înveţi cu adevărat de la cel pe care îl iubeşti, revelând astfel dimensiunea formatoare a iubirii. „Totul – continuă învăţătorul de neîntrecut, referindu-⁠se la Wilhelm Meister – e să ai ochi, experienţă şi destulă putere de pătrundere ca să poţi desluşi în lucrul cel mai mic ceea ce are el mare.” Şi tot învăţătorul care ne vorbeşte ca nimeni altul despre „tipsiile de argint” ale lui Shakespeare – tipsii „pe care se află mere de aur” – nu trece cu vederea cuvintele apostolului, dându-⁠le o greutate şi mai mare şi aducându-⁠le astfel în matricea importanţei cuvenite: „Toate limbile omeneşti şi îngereşti de le-⁠aş vorbi, dacă nu am dragoste, m-⁠am făcut aramă sunătoare ori chimval gălăgios”. Aşezând dragostea înaintea credinţei şi a speranţei, Sfântul Apostol Pavel, citat de creatorul lui Werther, afirmă: „Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-⁠aş avea dragoste, nu sunt nimic”; „prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte”, odată cu venirea a ceea „ce este desăvârşit”, „acest «în parte» luând sfârşit”.

Ce este iubirea? Iată o întrebare imposibilă! Clişeul se instalează confortabil într-⁠un fotoliu acoperit cu o pătură din păr de cămilă şi, prefăcându-⁠se destul de reuşit că moţăie, te pândeşte. Atunci, cel mai nimerit e să ne retragem temporar în lucrurile ştiute deja, între „graniţele inteligibilului” adică, refăcându-⁠le cadrul aşezat de când lumea, în aşteptarea iscării neobişnuitului; tendinţa de a vâna, mereu şi mereu, originalitatea riscă să te condamne la sterilitate – e ceea ce n-⁠au priceput unii avangardişti. Nu mai ţin minte unde anume găsesc definiţia conform căreia iubirea este un fel de nebunie dăruită de zei şi, de vreme ce această expresie apoftegmatică mi se întipăreşte fără efort în memoria mea capricioasă, prin urmare, ea rezistă unui examen, oricât de sever ar fi acesta, deoarece se apropie cât de cât de esenţa sentimentului de simpatie accentuată, ajunsă într-⁠un vârf tensional, simpatie nutrită faţă de cineva şi rezistentă în timp. În realitate, la mijloc, fără îndoială, e mai mult decât simpatia. Zeiţa Afrodita, mama capriciosului său copil, Eros – în picturile şi sculpturile lumii înfăţişat, adesea, ca un copil-⁠înger înaripat, ce ţine în mâini un arc – se ferea, din prudenţă, să-⁠şi supere odrasla, căci îi cunoştea năravul şi, mai cu seamă, caracterul imprevizibil. Rămâne să ghicim dacă cealaltă Afrodita, cerească, proceda la fel. Sau se consulta cu Hermes, tatăl capricioasei şi zănaticei progenituri?

Ce este, totuşi, ce poate fi iubirea? Sentimentul, certitudinea că nu poţi exista fără el sau fără ea. Jumătatea. Jumătatea ta. În ce fel afli că cel sau cea din faţa ta e jumătatea ta? O, acest adevăr ţi-⁠l sugerează, ţi-⁠l impune imperativ întreaga fiinţă, cu o forţă imposibil de tăgăduit! Fericirea primordială se întâmplă atunci când jumătăţile se unesc, realcătuind întregul, desfăcut de Zeus din gelozie şi din alte pricini. Orice ai face, orice ai gândi, ai visa, ţi-⁠ai dori… te raportezi la subiectul atenţiei tale, de departe, exagerate, ar spune un individ nelocuit de o pasiune puternică sau stăpânit de agape – ataşamentul raţional, bazat pe respect reciproc, aşezat, în timp, şi retopit în magma rece a unei comuniuni de durată, a unei alianţe între două fiinţe de sex opus, care au consimţit să se însoţească prin marea trecere, în cadrul unor asemenea tandemuri având şansa să apară, cu timpul, alături de respect, şi iubirea, pasiunea, în a cărei lumină Sfântul Augustin ne lasă porunca: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Partea a doua a frazei respiră în trena celei dintâi: iubeşte. Aşadar, fă ce vrei în raza iubirii, în aura ei. Tot Fiul lacrimilor Sfintei Monica ne dezvăluie vraja tuturor vrăjilor – aburul, nectarul, esenţa frumuseţii unui Duh Stăpânitor – „iubeşte şi vei fi iubit”. Cei care de-⁠a lungul vieţii au iubit, au iubit din adâncurile fiinţei lor, au iubit cu toată fiinţa, evident, pun accentul pe verbul a iubi, care, transformat în verb conjugat la prezent, persoana întâia singular, devine sau, mai exact, riscă să devină… un pericol, pretext de a claca şi, totodată, prilej, imbold de a renaşte, realitatea unei mari iubiri constituind sinonimul imprudenţei şi trădând predispoziţia nativă pentru suferinţă: „Ar trebui cumpănit dacă omul cu sentimente puternice dispreţuieşte, de fapt, în mod conştient libertatea şi liniştea, provoacă în mod deliberat destinul şi nu doreşte să trăiască decât bântuit de temeri şi sub ameninţarea spadei”. (Th. Mann) Pentru a provoca destinul, însă, trebuie, fireşte, să ai acces la limbajul destinului, văzut ca o construcţie solidă, ca o operă de artă sau – cu vorbele lui J.W. Goethe – trebuie să tratezi şi să construieşti viaţa ca o operă de artă, să ai caracter şi acea inconştienţă specială – la primul nivel considerată nebunească – numită de unii curaj; temeritatea, forţa morală de a vedea şi de a suporta Adevărul, adevărul fiinţei, amploarea şi limitele ei, laolaltă cu „limba destinului” citit, în vechime, în viscerele păsărilor şi ale altor fiinţe minunate.

„Limba destinului” rămâne a fi, în topografia heideggeriană, familiară celor cărora nu le este străină „exigenţa fiinţei”: „Când curajul gândirii îşi are obârşia în exigenţa Fiinţei, abia atunci limba destinului se află în largul ei”. (Originea operei de artă) Atât „exigenţa fiinţei”, „limba destinului”, cât şi „gândirea metafizică”, sunt bruiate, de secole, de „gândirea calculatoare” – expresiile îi aparţin aceluiaşi Heidegger, care deplânge strecurarea, impunerea cifrelor şi a calculelor acolo unde acestea nu-⁠şi află locul: în miezul fiinţei. E una dintre limitele insidioase, iscate – ne spune comentatorul de neegalat al creatorului lui Zarathustra – în Europa secolului al XVII-⁠lea. Alte limite, între care consumismul excesiv, la care se referă, între alţii, Rilke, vin – scrie negru pe alb, cu doi ani îna­inte de a luneca în eternitate, autorul evidentei capodopere Elegii duineze, deci, la 1924 – dinspre America. Obiectelor nu li se mai acordă timpul necesar pentru a se îmbogăţi din tot ce reprezinţi, din umanitatea ta, din excesul tău de viu, de fiinţă, şi pentru a se acoperi de strălucire din strălucirea ta; acestea, obiectele adică, sunt iute aruncate şi înlocuite cu altele. Consumismul excesiv îşi arată limitele şi ravagiile făcute sub ochii noştri stupefiaţi la circa un secol trecut de la minunatele şi tristele însemnări rilkeene, unde e revelat un adevăr substanţial, care lasă, totuşi, taina să respire. Trei elemente stăpânesc viaţa, spune undeva Ivan Karamazov: taina, autoritatea şi spaima. Mi-⁠aş îngădui libertatea de a aşeza înaintea celor trei elemente iubirea – temelie, osie a lumii, începutul văzutelor şi nevăzutelor.

Probabil, lucrurile ar fi stat cu totul altfel, poveştile de iubire dragi inimii mele – poveşti despre care voi scrie aici, acum, înălţând cu acest eseu cupola acestei cărţi – ar fi rămas în vecii tuturor vecilor nescrise, dacă cineva nu mi-⁠ar fi pus o întrebare. Aşadar, mă aflu într-⁠un birou obişnuit, de început de mileniu al III-⁠lea. Adevărul e că sunt oarecum distrată. Atenţia de la suprafaţa fiinţei lunecă pe suprafeţele lucrurilor; descriu interior, cât se poate de rapid, mesele, cele câteva scaune, un fotoliu, una dintre mese e din lemn de stejar parcă şi are pe marginea ei o carte cu copertele albe… În sfârşit… Passons. Între timp, ascult atent, totuşi, un erudit de rasă, un iniţiat, un străin ultrarafinat, amfitrionul abia cunoscut, ce-⁠mi lasă senzaţia – uimitor de stăruitoare – că îl cunosc de undeva, nu se poate să nu-⁠l cunosc, îl cunosc de secole… Culmea e că nu glumesc; vorbesc cât se poate de serios. A, nu se poate, e un străin, nimic mai mult, mă aud murmurând interior. Nu-⁠i exclus că ne vedem pentru prima şi ultima dată, murmur, în continuare, la suprafaţa fiinţei şi-⁠l descriu pe el, de astă dată, acolo, înlăuntru; ca să mă familiarizez cu ceva anume, de obicei, eu descriu acel ceva şi pare că sfiala e stăpânită astfel, dar nu numai sfiala. E un străin frumos, îmi spun, frumos ca un zeu, înalt, neobişnuit de înalt, are ochi dezarmant de vii şi volubili, are o voce venită din adâncuri, o voce care, straniu, se răsuceşte în forul meu lăuntric şi parcă rămâne acolo, departe, în subterană… unde parcă tresare ceva. La despărţire, acel aşa-⁠zis străin îmi dăruieşte o piramidă de ceai şi mă întreabă din vârful buzelor, aproape, dacă se poate trăi departe de adevăr? Murmur ceva protocolar, amabil, la suprafaţa firii, ca să pot fugi, în sfârşit. Da, e cazul să şterg putina, am întârziat peste limitele politeţii. E luna mai, e primăvară, e Învierea şi e aşa frumos afară, iar între zidurile acelui birou – care pare dintr-⁠odată din cale afară de viu, neobişnuit, invadat de o lumină din cale afară de puternică – se resimte o ciudată tensiune, un aer din altă lume parcă. E ceva în aerul acela. Sigur e ceva… Parcă n-⁠aş mai pleca de-⁠acolo… Privirile-⁠mi întârzie pe acele mâini rilkeene, de „înger binevoitor”, care la suprafaţă încurcă din cale afară lucrurile, abia aşa descurcând „iţele vieţii”. (G. Călinescu) În timp ce ne luăm rămas-⁠bun şi, din politeţe, mă cuprinde – mă cuprinde el, amfitrionul, îngerul înalt, îmbrăcat în negru (de ce e îmbrăcat în negru şi are, câteodată, privirile stinse, abătute, întunecate?) – trunchiul meu kafkian de carne şi spirit, ciudat, păstrează ecoul fin şi surd al unui tremur abia sesizabil al mâinilor acelea subţiri, subţiri, cu degete lungi, aparent străine, care-⁠mi amintesc de mâinile profesorului meu de pian de acum mai bine de patru decenii, când acele mâini mă învăţau cum să cânt corect şi anume: imaginându-⁠mi că acel instrument muzical e o prelungire a trupului meu, apoi a inimii mele. Aveam pe-⁠atunci 7-⁠8 ani şi nu m-⁠am gândit de secole la profesorul meu de pian! De secole… Nici nu mai cânt la pian, de altfel. De ce, uitându-⁠mă la acest bărbat străin, mă gândesc la lucruri aparent naufragiate pe totdeauna în ţara fiinţei mele, lucruri ce cresc uluitor, capătă proporţii neaşteptate şi urcă la suprafaţa fiinţei, făcând-⁠o să constate faptul că vede cu totul altfel? Urmează câteva inevitabile exerciţii de distanţare; entitatea dinlăuntrul meu se şfichiuieşte, se biciuieşte cu ironii, apoi jocul e reluat de la capăt. În sfârşit. Passons.

Presupun că acel străin – e un străin oare? – nici în ziua în care scriu aceste rânduri nu cunoaşte adevărul întreg; el nu ştie că, fără să-⁠şi dea seama probabil, m-⁠a îmbrâncit în fiinţă, în subterana ei, cu o forţă nebănuită, o forţă care m-⁠a pus la încercare ca să vadă dacă îmi va rezista coşul pieptului şi… M-⁠am ales cu un dar.
Ţin în braţe o carte, intitulată Geniul inimii…

Uit piramida abia dăruită pe biroul acelui aşa-⁠zis străin, devenit, brusc, apropiat; tout de même, seamănă cu profesorul meu de pian, cu care fata sălbatică de odinioară şi-⁠a petrecut zeci, sute de ore, exersând cum să se transforme pianul în prelungire a inimii. Presupun că acel aşa-⁠zis străin – e un străin oare?! – nici în ziua în care scriu aceste rânduri nu cunoaşte adevărul întreg; el nu ştie că, fără să-⁠şi dea seama probabil, m-⁠a îmbrâncit în fiinţă, în subterana ei, cu o forţă nebănuită, o forţă care m-⁠a pus la încercare ca să vadă dacă îmi va rezista coşul pieptului şi… M-⁠am ales cu un dar. Ţin în braţe o carte, intitulată Geniul inimii, şi abia acum, la circa opt-⁠nouă luni de când a azvârlit el, acel aşa-⁠zis străin, în albia fiinţei, acea interogaţie imposibilă – ca să nu spun surpată în albia unui scandal metafizic (cine pune aici, azi, în lumea noastră aşa cum e, asemenea întrebări?!) –, cred că am răspunsul. De bună seamă că se poate trăi departe de adevăr, iar, pentru a vedea unde se poate ajunge, în acest caz, e suficient să ne uităm la lumea în care trăim, mai exact, la o parte din lumea în care trăim. Să fie, oare, lumea de azi atât de departe de Adevărul care l-⁠a izbit pe Pilat din Pont şi care se afla chiar în preajma lui, a guvernatorului roman al Iudeei? Atât de departe, încât Dmitri Merejkovski să afirme, cu o gravitate exasperantă – în volumul de o frapantă originalitate: Iisus necunoscut – ori lumea, ori Cartea Sfântă, în care e consemnat acest Adevăr, cale de mijloc nu există?

Răspunsul e Crucea Sfântă pe care e răstignit Iisus Christos şi, în timp ce viaţa i se scurge, puţin câte puţin, din trupul de carne – şi atunci, în ultimele sale clipe, scăldate în sângele-⁠i sfânt, nevinovat – văzând cum îi sunt împărţite, prin tragere la sorţi hainele, El se roagă Tatălui: „Tată, iartă-⁠i, căci nu ştiu ce fac!”. (Luca 23: 34)

* * *

În opinia autorului evidentei capodopere Muntele vrăjit iubirea e un sinonim absolut, spuneam, al imprudenţei şi, totodată, al bucuriei de a iubi, împlinindu-⁠te astfel prin şi în celălalt: „E limpede, însă, că o voinţă atât de cutezătoare este absolut necesară negrăitei bucurii de a iubi, şi oricine ar trebui să ştie că iubirea presupune o mare disponibilitate pentru suferinţă şi că nimic nu este mai imprudent decât să iubeşti”. Dacă, însă, imprudenţa şi bucuria de a iubi te formează, te strunjeşte, te modelează, ajutându-⁠te să te cunoşti şi, totodată, să cunoşti divinitatea, apropiindu-⁠te de lumile ei, din alt unghi, atunci atât imprudenţa, cât şi suferinţa se transformă, credem noi, în alt­ceva, noţiunile cu potenţial intrinsec malign trecând prin furcile caudine ale metamorfozei şi fiind retopite – de la Nietzsche încoace – în matricea pozitivităţii, a aşa-⁠zisului caracter pozitiv. De aici încolo, drumurile toate duc spre controversatul spaţiu al amoralităţii; tot ce vine, curge dinspre ţara iubirii se află dincolo de bine şi de rău şi stă, indubitabil, sub semnul frumuseţii, văzute de Charles Baudelaire ca o entitate uriaşă, fără început şi fără sfârşit, o entitate înfricoşătoare şi ingenuă în egală măsură: „O, Beauté! monstre énorme, effrayant, ingénu!/ Si ton oeil, ton sourire, ton pied, m’ouvrent la porte/ D’un Infini que j’aime et n’ai jamais connu?// De Satan ou de Dieu, qu’importe? Ange ou Sirène,/ Qu’importe, si tu rends – fée aux yeux de velours,/ Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine! –/ L’univers moins hideux et les instants moins lourds?”

Adam şi Eva, Regele David şi Batşeba, soţia hititului Urie, Regele Solomon şi Sulamita, Paris, Elena şi Menelaus, Euridice şi Orfeu, Tristan şi Isolda, Isis şi Osiris, Ghilgameş, Enkidu şi zeiţa Istar, Marc Antoniu şi Cleopatra, Antigona şi Haemon, Romeo şi Julieta, Ulise şi Penelopa, Hamlet şi Ofelia, Napoleon Bonaparte şi Josephine Baeauharnais, Rainer Maria Rilke – Lou-⁠Andreas Salomé, Sigmund Freud – Lou-⁠Andreas Salomé, Friedrich Nietzsche – Lou-⁠Andreas Salomé, Fiodor Dostoievski şi Anna Grigorievna Snitkina, Lev Tolstoi şi Sofia Andreievna, Mihail Eminescu – Veronica Micle, Karol al II-⁠lea şi Elena Lupescu, Emil Cioran, Simone Boué şi Friedgard Thoma, Paul Celan şi Ingeborg Bachmann, Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu, Bianca şi Nicolae Balotă, Cristina şi Nicolae Breban, Rodica şi Mircea Braga, Janina şi Ion Ianoşi…

Poveşti de iubire. Fascinante. Neverosimile, prin urmare, adevărate. Poveşti care se întâmplă să-⁠ţi taie respiraţia. În timp ce te gândeşti la ele, te înfrupţi din aburul frumuseţii lor magmatice, simţi cu toată făptura că e ceva la mijloc, ceva apropiat şi, totodată, rămas, în vecii vecilor străin, aflat extrem de departe de tot ce este omenesc, prea omenesc. Şi, totuşi, acel ceva, acel abur, acea boare sunt, toate laolaltă, din lumea noastră, lumea aşa cum e: fascinantă, măruntă, de doi bani, fantastică, sublimă, splendid, odihnitor de mediocră şi, clipă de clipă, secundă de secundă, fabuloasă. Absolut fabuloasă. Cuplurile spirituale, enumerate adineaori în fuga gândului, cuplurile celebre, a căror frumuseţe continuă să se hrănească din rădăcinile mitului ori din aburul legendei, au ceva atât de… nelumesc. Au ceva din răcoarea înălţimilor montane, răspândită dimineaţa devreme, când ziua se îngână cu noaptea, orizontul devine lăptos, aproape, bezna ezită să se retragă, iar lumina… Lumina… cade pe gânduri parcă. Şi… Cum să nu cadă pe gânduri lumina? Lumina amiezilor mari…

După ce se despart cei doi iubiţi, Ingeborg Bachmann îl imploră, într-⁠o scrisoare, pe Paul Celan să o ia cu el pe malul Senei, să privească împreună, adânc, de tot adânc, în apele din faţa ochilor până se vor transforma în peşti şi, abia atunci, se vor recunoaşte. Ironie tragică a unui zeu răutăcios: peste circa un sfert de secol, Paul Celan a privit atât de adânc în apele Senei, încât nu s-⁠a mai întors de-⁠acolo, lăsând în urmă poemele sale superbe, ce anunţă timpurile în care totul se transformă în marmoră. Criminalo, va murmura poetul în una din scrisorile adresate iubirii tuturor iubirilor lui; cei doi parteneri şi amanţi nu aveau forţa şi delicateţea răbdătoare de a sta împreună, se sufocau între zidurile aceleiaşi încăperi. „M-⁠am gândit adesea, Corona e poemul tău cel mai frumos, e anticiparea perfectă a clipei în care totul se va preface în marmură, pentru totdeauna”. Sunt câteva rânduri dintr-⁠o scrisoare a frumoasei Ingeborg, adresată lui Paul Celan în 1945, poet, al cărui basorelief, situat nu departe de cel al lui Mihai Eminescu şi al altor mari poeţi ai lumii (Homer, Shakespeare, Puşkin, Goethe, Ţvetaieva, Ahmatova, Rilke ş.a.) l-⁠am admirat îndelung pe Zidul Poeziei înălţat pe malul Lacului Quinhai din China, la o altitudine de peste trei mii de metri, unde aerul tare, rarefiat cu asupra de măsură, îţi punea la încercare coşul pieptului, care, uimitor, rezista, rezista, rezista…

■ Fragment din eseul Poveşti de iubire

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest