Contemporanul » Eseu » Aura Christi: Cum iubesc poeţii. Nebunia dăruită de zei

Aura Christi: Cum iubesc poeţii. Nebunia dăruită de zei

Firea unuia îşi găseşte ecoul în firea celuilalt. Pregândul unuia îşi află continuarea şi împlinirea în celălalt. Impulsul unuia continuă în celălalt. E ca şi când sistola şi-⁠ar urma diastola în celălalt

Eu (tu), în orele noastre cele
mai bune, suntem aceiaşi.
Marina Ţvetaieva

Copii aleşi ai demnităţii Cerului, poeţii – cei aleşi între aleşi – pendulează neostenit între oameni şi zei. Aceşti servi ai lirei par a fi instinctiv familiarizaţi cu relativ recentele descoperiri ale fizicii cuantice. Una dintre cele mai frapante e următoarea: aflate la distanţă, două particule reacţionează identic la anumiţi stimuli. E ca şi cum acele particule vrăjite ar fi locuite de suflete gemene, căci exclusiv ele au un asemenea comportament. Să-⁠i spunem aşa, deşi expresia folosită în acest context e, totuşi, improprie. Comportamentul e articulat din mănunchiul de reflexe, condiţionate de sorbona celor şapte ani de acasă, de mediu, cutume, prejudecăţi, poncife etc., infiltrate în politeţea inimii şi vegheate, când şi când, de „ochiul inimii”. (Sfântul Augustin) Pe când aşa-⁠zisul principiu al oglinzii, caracteristic sufletelor gemene, pare că se află în cartea firii lor intrinseci. Gemenii-⁠flacără, de pildă, se reflectă unul în celălalt aproape aşa cum cineva îşi contemplă propriul chip în oglindă. Firea unuia îşi găseşte ecoul în firea celuilalt. Pregândul unuia îşi află continuarea şi împlinirea în celălalt. Impulsul unuia continuă în celălalt. E ca şi când sistola şi-⁠ar urma diastola în celălalt.

Dacă te regăseşti într-⁠o asemenea poveste – o poveste cât se poate de reală – a fi devine sinonimul absolut al nebuniei, mai exact, al unui anumit tip de nebunie, „dată nouă în dar de zei”. E un dar superior şi extrem de rar, considerat de înţeleptul, elitistul şi demonicul – calificativul îi aparţine lui Friedrich Nietzsche – Socrate preţios numai „dacă se înstăpâneşte asupra unui suflet gingaş şi curat”. (Platon, Phaidros) Exclusiv în acest caz, aflăm din Phaidros – unde, e adevărat, sunt invocate câteva feluri de nebunie (de pildă, cea iscată din boală sau cea ivită din harul divinaţiei) – darul făcut de zei stârneşte sufletul curat „şi-⁠l exaltă, şi-⁠l mână către cântări şi felurite poezii”, în care „nenumăratele fapte ale străbunilor capătă veşmântul frumuseţii şi luminează mintea şi sufletul urmaşilor”, dar, în primul rând, evident, pe cel al contemporanilor, familiarizându-⁠i cu shekinah – ar spune un iniţiat – „limba luminii” sau – dacă revenim în arealul culturii române – îngereasca nichitastanesciană. Cuvântul shekinah e de extracţie ebraică şi provine de la sekina, însemnând, la origine, strălucirea, „aureola, gloria sau prezenţa lui Dumnezeu”.

Peste secole după Socrate, Eminescu şi Puşkin vedeau în unii poeţi – cu acelaşi „ochi al inimii” – darul de a prooroci. În aerul nu se ştie cărei alchimii eliberate din cer, odată cu nebunia de a cânta, aşadar, unii poeţi primesc din partea zeilor şi nebunia de a prezice viitorul, dar, totodată, în chip uimitor şi firesc, totuşi, parcă – în ordinea superioară a lucrurilor, firesc –, ei, aleşii, au parte de încă un dar. Şi acesta e departe de a fi unul oarecare. Având un suflet nemuritor, care excelează printr-⁠o frumuseţe ieşită din comun, posesorii darului divin elogiat de Socrate în ciuda raţiunii au acces la „priveliştea Fiinţei”. E vorba de acea „fântână a fântânilor”, pomenită – în treacăt aproape! – de un Rilke devorat, în anul stingerii sale, 1926, de ultima angoasă. Esenţa „priveliştii Fiinţei” e înfăţişată duhului care începe să vadă, cu o claritate inspirată, lucruri ascunse ochiului obişnuit să patineze pe suprafeţe, adevăruri care, în ochii obişnuiţi – departe, deci, de a fi familiarizaţi cu limbajul celor invocaţi de Horaţiu, in medias res, adică a celor aşezaţi în mijlocul, în miezul lucrurilor – nu se cuvine să fie văzute. Pentru că descrie cu lux de amănunte asemenea adevăruri în câteva poeme, răsfăţatul curţii imperiale Publius Ovidius Naso – a cărui celebritate e disputată cu Virgiliu şi Horaţiu – este exilat de Împăratul Augustus la Tomis. Şi cetatea de pe malul Mării Negre – cu tot cu barbarii ei blânzi, frumoşi şi deschişi – uimitor, îl primeşte, îl adoptă din prima clipă, tratându-⁠l cu iubire răstimp de mai bine de… două milenii, ascultându-⁠i elegiile, învăţându-⁠le pe dinafară şi îndrăgindu-⁠le din rărunchii inimii, fiindcă se recunosc în oglinda adevărurilor veşnice, surprinse de poetul roman. Se vede, se simte de la distanţa a două milenii că acel ciandala îndrăgit de zei e prins în raza afecţiunii lor de o intensitate neverosimilă, rodul acesteia fiind volumele Tristia şi Ponticele. Pedeapsa de a fi exilat e aşezată – dintr-⁠un răsfăţ dumnezeiesc, ce scapă logicii, praf şi pulbere face legea cauzei şi a efectului – în epicentrul harului divin, care-⁠şi revarsă strălucirea – shekinah – în altarul dintre coastele poetului roman, pulverizând damnatio memoriae şi deschizând larg porţile unei postumităţi amprentate de un uriaş noroc. Dar şi, se pare, de încă ceva neverosimil, deci, profund adevărat, aşezat în fruntea ierarhiei valorice sau, probabil, deasupra ei. Ovidiu şi alţi aleşi între aleşi, descinşi în ţara poeziei „hrănite de sfânta nebunie”, „în stare să străvadă viitorul”, pare că au parte de mântuire. E un dar al tuturor darurilor. Salvarea individuală e sugerată, cu o fineţe prudentă, de gânditorul care laudă nebunia dată de zei poeţilor în detrimentul raţiunii.

Revenind la începutul mileniului al III-⁠lea, nu are cum să ne scape din vedere gestul – de o nobleţe tuşantă – al consiliul municipal al Romei, care – la sfârşitul anului 2017 – revocă în unanimitate ordinul de exilare a poetului Publius Ovidius Naso, reabilitându-⁠l astfel după mai bine de două mii de ani, când la ordinul Împăratului Augustus, în anul 8 î. Ch., răsfăţatul curţii imperiale s-⁠a supus şi a urmat calea exilului, nici una dintre cererile poetului de revenire acasă nefiind luată în seamă. Dincolo de supoziţiile referitoare la cauzele pedepsei aplicate poetului – una dintre acestea vizează un presupus adulter cu una dintre nepoatele Împăratului – misterul surghiunului îşi păstrează intactă forţa iradiantă, bibliotecile lumii păstrând testimoniul suferinţei de a fi expatriat printre barbari: poemele din ciclurile intitulate generic Tristia şi Ponticele. Emoţionant e că reabilitarea lui Ovidiu se produce după ce acum circa un deceniu a fost readus simbolic din exil acasă, prin acelaşi gest – de astă dată făcut de consiliul municipal florentin – Dante Alighieri, căruia i s-⁠a aplicat aceeaşi pedeapsă în veacul al XIV-⁠lea. Cele două informaţii să denote, oare, o schimbare a atitudinii unor autorităţi faţă de poeţii lumii acesteia?

Talmudul ne înfăţişează una dintre cele mai frumoase legende, conform căreia – de când e lumea – echilibrul aici, pe pământ, e menţinut de treizeci şi patru de drepţi. Departe de a ne întreba de ce treizei şi patru?, sperăm din adâncul inimii că printre aceştia se află şi câţiva poeţi. Din ce pricină? Dacă am răspunde aici, acum, în siajul farmecului nichitastănescian – fără pricină – am luneca, de bună seamă, în timpul al doilea: cel al laşităţii. Pentru că e o aglomeraţie imposibilă în văzduhul acestui timp secund, optăm pentru libertatea de a ne desprinde de aerul lui şi alegem următorul răspuns: fiindcă unii poeţi, descinşi printre noi din demnitatea cerului, au acces la adevărurile ultime, adică la acele adevăruri pe care lumea se ţine, mai exact, se mai ţine încă, deşi pare că s-⁠au rătăcit de mult urmele urmelor ultimelor semne ale sacralităţii care duc spre divinitate – ca să recurgem la limbajul heideggerian – şi pare că fiinţa lunecă în noaptea ultimă a acestei rătăciri. Sau probabil că acea noapte ultimă – scrie comentatorul lui Friedrich Nietzsche – a şi ajuns în miezul ei. Dar poate – îşi spune vitalistul dinlăuntrul nostru şi, probabil, nu exclusiv vitalistul – poate că noaptea rătăcirii acesteia nu e chiar atât de întunecată! Iar miezul ei, cuprins, pare-⁠se, de flăcările pierzaniei, nu e chiar aşa de adânc şi lipsit de temei! Dar poate că noaptea rătăcirii acesteia e departe de a fi iremediabilă! Este exclus să nu ni se arate, la un moment dat, o pârtie, o pârtie concretă, poate, o pârtie ultimă, o cale salvatoare – găsită, iscată în ceasul al doisprezecelea – oricât de îngustă, oricât de şubredă, balansându-⁠se deasupra prăpastiei… O pârtie, un luminiş, care să ne scoată la liman: la limanul salvării.

Şi dacă întunecimea nopţii prin care înaintăm e atât de deasă şi nu ni se arată nici un făgaş sau nici măcar o aluzie la aşa ceva, atunci… Atunci poate că a venit timpul să ne oprim locului din alergarea bezmetică de nicăieri spre nicăieri. A venit ora să stăm cu răsuflarea tăiată în noaptea nopţilor, în inima nopţii nopţilor toate şi să-⁠i ascultăm – dincolo de spaimă, departe de hăţişurile-⁠i dese – sistolele şi diastolele… Să ascultăm până ni se va limpezi – se şi limpezeşte deja parcă – inima, de unde sperăm şi credem că, regăsind lumina propriei fiinţe, vom lumina, încetul cu încetul, noaptea nopţilor dinlăuntrul nostru, noaptea din preajma noastră, noaptea din jurul nostru, care creşte şi, vorba poetului, ne întunecă… În acea singurătate atroce şi benefică, în egală măsură – căci iluminează, vindecă şi înalţă, şi e trăită acolo, adânc, la planete distanţă de tot ce roieşte în jur –, în matricea fiinţei, exclusiv acolo, aşadar, vom izbuti, în cele din urmă, să separăm diamantul de roca impură, falsul de autentic, neadevărul de adevăr, farsa de reversul ei, rătăcirea de… Tot Heidegger, care trage cu ochiul la inegalabilele Elegii duineze şi Sonete către Orfeu, plonjând în abisurile lor şi recunoscând, la un moment dat, limitele, neputinţa metafizicii de a înainta în imperiul unor poeţi în intenţia de a limpezi viziunea lor, făcând-⁠o cât de cât inteligibilă, reafirmă şansa de a dibui pământurile neumblate ale salvării nicăieri altundeva decât – o, culme a culmilor! – în epicentrul pericolului, în abisu-⁠i fără temei. Există un unghi din care pericolul se transformă în şansă. O şansă de a fi din alt unghi; poate chiar din acela! Aşadar, dacă te regăseşti, brusc, în inima pericolului, adună-⁠te în forul lăuntric şi descrie-⁠l – iar, dacă ţi s-⁠a dat forţa aceasta dumnezeiască şi harul, cântă-⁠l –, golindu-⁠l de substanţă prin descriere, înnobilându-⁠l prin cântec, îmblânzindu-⁠l şi transformându-⁠l astfel în treaptă spre cer! Imposibilul văzut de noi altădată ca un templu cu uşile larg deschise în noapte! În timp ce înainta prin infern, Orfeu cânta, domptând harpiile întunericului de aici, de pe actualul pământ românesc, Tracia de odinioară, unde – spune mitul, şi noi credem cu fermitate că acestea glăsuiesc adevărul (tocmai din acest motiv e atacată şi instituţia milenară a Mitului!) – se află, în viziunea vechilor greci, originea artei de a cânta şi credinţa orfică în nemurirea sufletului, care a invadat vechea Eladă în secolul V î.Ch.

Am scris rândurile de adineaori cu gândul la felul în care iubesc poeţii şi la priveliştile sufleteşti, harponate spre patria iubirii, spre imperiul iubirii, regăsit, în toată strălucirea, când şi când, îmbrăţişată de noapte, în primul rând, în poezia lor. Uneori-⁠adeseori, strălucirea se resimte în tot ce scriu, de fapt, în tot ce sunt, există, gândesc, visează, reveria făcând parte din instrumentarul poetic, văzut, contemplat şi invocat cu uimire, luciditate, discernământ şi har inclusiv în corespondenţa, tălmăcită în multe limbi ale lumii, purtată de Rainer Maria Rilke, Marina Ţvetaieva şi Boris Pasternak, şi adunată în volumul Roman epistolar. Fiecare rând din scrisorile celor trei creatori zvâcneşte, sfârâie, se încinge sub teascul celor trei destine exemplare, desăvârşite sub semnul norocos – totuşi – al unui mister întunecat. Sub zodia tragicului. Uimitor – şi mirarea mea e departe de a fi de oră recentă – cât de mult seamănă marii poeţi (şi cât de diferiţi sunt ceilalţi slujitori ai lirei)! În timp ce îşi scriu, aripa geniului lor poetic îi transformă şi-⁠i aduce în lumina aceleiaşi entităţi parcă: o entitate absolută, anistorică, asocială, atemporală. Toţi trei sunt, gândesc, iubesc, scriu departe de timp, istorie, cetate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest