Contemporanul » Eseu » Aura Christi: A citi – a scrie

Aura Christi: A citi – a scrie

Şi, totuşi, ceva profund din sângele meu – mai puternic şi mai încăpăţânat decât sunt eu însămi – e convins de faptul că atât timp cât lucrez la o carte, orice rău, oricât de mare, mi s-⁠ar întâmpla, Dumnezeu mă va întârzia aici ca să termin lucrul început şi să-⁠l fac – sau cel puţin să încerc tot ce omeneşte e posibil – fără reproş.

De când mă ştiu, ezit să aleg între a citi şi a scrie. Lectorul pasionat care sunt optează nu rareori şi azi, invariabil, pentru citirea şi, mai cu seamă, recitirea unei cărţi iubite, în pofida dorinţei scriitorului care am devenit de a scrie cele două pagini, fără care autorul care sunt – atât cât sunt – nu se simte în apele sale. Am crescut din suferinţă, muzică şi cărţi; şi chiar dacă primatul în formarea mea îl deţin muzica şi lector-fotodurerea – fără care nu concep viaţa spirituală – chiar dacă am învăţat incomparabil mai mult din lecţiile date de suferinţă, de otrava-⁠⁠⁠i eretică şi darurile ei formatoare, cartea îşi are locul ei imposibil de tăgăduit, loc ce nu poate fi ocupat de nimic altceva. Cel puţin în cazul meu, cartea s-⁠⁠a aflat, de la bun început, într-⁠⁠o emulaţie fericită şi tensionată, în egală măsură, cu muzica, din care m-⁠⁠am înfruptat de când mă ştiu. Dacă cineva spunea că fără muzică viaţa ar fi o eroare, aş rectifica această expresie gnomică devenită celebră prin următoarea: fără cărţi şi fără muzică viaţa ar fi o eroare. Fără suferinţă, fără cărţile iubite şi muzică, viaţa ar fi un deşert. Cartea e hrană pentru spirit. Cartea e oază, gură de aer curat, balsam al singurătăţilor, prilej de a evada din lume, instrument în savantul mecanism nietzschean al strunjirii, al modelării de sine, gimnastică a minţii; cartea e rugăciune făcută altfel, panaceu al disperărilor, anticameră a devenirii, trup al viselor, amprentă a divinităţii; cartea e şi un soi de carcasă a fiinţei, toiag şi imbold al gândirii, liman al rătăcirilor în ţara izolării, blestemului şi darului de a fi aşa cum eşti.

Cred că primul înger teribil, creat de Dumnezeu, ţinea o carte în mâini; altminteri în textul Sfintei Scripturi n-⁠⁠ar figura acea frază criptică şi atotîntemeietoare: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu”. (Evanghelia după Ioan 1: 1-⁠⁠2) Cuvântul divin este, prin urmare, atotputernic: cuvântul Tatălui din Ceruri are forţa de a vindeca şi Scriptura-pozade a da de viaţă: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-⁠⁠au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32: 6); „Trimis-⁠⁠a Cuvântul Său şi i-⁠⁠a vindecat pe ei”. (Ps. 106:20) Prima făptură creată de Dumnezeu, repet, este un înger teribil, cu o carte în mâini. Nici o teorie, nici o descoperire ştiinţifică – oricât de revoluţionare, eclatante sau deschizătoare de drumuri s-⁠⁠ar arăta şi ar fi în realitate – n-⁠⁠ar fi în stare să mă convingă de contrariul. Poetul care sunt crede ori, mai exact, vrea să creadă, visător şi melancolic, că nu poate să nu existe undeva pe acest pământ incredibil, fantastic, un loc în care să fie găzduită o republică a poeţilor, un fel de Castalie, un soi de urbe fantastică a elitelor, visată şi descrisă în amănunţime de Hermann Hesse; sau, să-⁠⁠i spunem, la fel de emoţionant, o Împărăţie Milenară, înfăţişată atât de frumos, sugestiv şi patetic, în epopeea vieţii sale de Robert Musil. Vreau să cred că spaţiul cel mai familiar al divinităţii este o bibliotecă: o bibliotecă îmbelşugată, invadată de lumină, o instituţie ieşită din comun, un epicentru al înţelepciunii şi al reculegerii, care este o capitală a tuturor bibliotecilor lumii şi care nu este exclus să semene întrucâtva cu cea mai mare bibliotecă a antichităţii, din nefericire, distrusă – Biblioteca din Alexandria – lăcaş al cărţii, ce conţinea, după cum se ştie, peste 900 000 de papirusuri, metropola de hârtie şi litere imaginată de mine înmagazinând, previzibil, ultimele achiziţii ale civilizaţiei occidentale, aflate, la această oră, în agonie. Da, eu cred că cetatea firească a Domnului este o bibliotecă împânzită de rafturi, cu tomuri vechi, incunabule acoperite de praf, locuite de acari îndrăgostiţi, volume vizitate, când şi când, de spiritele lor protectoare, închise miraculos între coperte cartonate, achiziţii rare din vremea instaurării prospere a galaxiei Gutenberg, papirusuri protejate în condiţii speciale, atent răsfoite de cărturari şi savanţi evlavioşi, pentru care liniştea şi reculegerea alcătuiesc aerul respirat zi de zi. O bibliotecă împânzită de veieuze cu lumina puternică, ce aruncă umbre zdrenţuite peste rafturi îndoite sub greutatea volumelor, dispuse într-⁠⁠o ordine fără reproş, care te adună din haosul germinatoriu, evanescent, şi te apropie de abisul fiinţei, învăţându-⁠⁠te să citeşti – cu vorbele acelui singuratic uriaş şi, în esenţă, inimitabil, al literaturii române, Mihail Eminescu – în cartea vieţii, cea obscură şi luminoasă, şi în cele mai întunecate şi fără orizont disperări, în care ai învăţat, în timp, să-⁠⁠ţi găseşti un refugiu, dacă nu o patrie.

Aş putea să descriu nu puţine scene sau contexte în care cititorul care sunt s-⁠⁠a dovedit mai puternic şi, în consecinţă, a repetat acel gest cunoscut pe dinafară, intrat de o viaţă în reflexe: a întins mâna spre o carte. Apoi, după orele de nemişcare scurse ca în vis ori ca într-⁠⁠o altă lume, în care s-⁠⁠a oferit acestei vechi şi mereu reinventate – prin ce miracol? – pasiuni, căuta să schimbe poziţia, pentru a smulge treptat din amorţeală mâna ori o parte a corpului înşurubată în nemişcare sau, pur şi simplu, pentru a lăsa ochii să-⁠⁠şi tragă sufletul. Deşi ştiu – mai cu seamă, ochii mei încercaţi ştiu – că nu fac bine, citesc, de obicei, întinsă, ţinând la capul patului o veieuză de culoarea argintului, cu o lumină puternică. Pe parcursul prelungitelor lecturi, când şi când, schimb felul în care sunt aşezată sau întinsă, apoi, într-⁠⁠un târziu, mă mut pe carte-foto-coppardosea, luând poziţia foetusului ghemuit în pântecul matern, poziţie, când şi când, instinctiv probabil, retuşată. Spre deosebire de puiul de om culcuşit în lichidul amniotic, aşezând cartea în faţă, mă sprijin, din timp în timp, în coate, împreunând mâinile. În timp ce descriu această scenă, realizez, abia acum, că e o atitudine adoptată şi în timpul rugăciunilor inimii. Atunci când îmi amorţesc genunchii şi o durere sâcâitoare persistă în braţe, sunt pusă în situaţia de a reveni, iarăşi, în pat sau de a face, în sfârşit, o pauză. Cum să uit râsul năvalnic – şi, cel puţin pentru mine, stupefiant – al colegilor de redacţie, prăvălit între cei patru pereţi de un galben pai din sediul editurii, când Janina Ianoşi constatase amuzată pe jumătate: „Pe Aura o dor genunchii din cauza corecturii”? Răstimp de o lună, redactasem peste o mie trei sute de pagini şi – cunoscându-⁠⁠mi creierul ce rezistă uimitor la suprasolicitări – o anunţasem pe draga de Janina că problema, în această ordine de idei, straniu, nu e creierul care ar fi fost firesc să obosească, ci genunchii, care de la un timp încolo refuză să mă asculte, umilindu-⁠⁠mă astfel şi făcându-⁠⁠mă, în cele din urmă, să renunţ la poziţia foetusului.

Ştiu că adesea lectorul din mine învinge şi va învinge, în continuare, în necontenita şi atât de frumoasa luptă dintre pasiunea de a citi şi pasiunea – era să spun vocaţia şi nu greşeam – de a scrie. E o luptă exuberantă şi, mai ales, tensionată, care în realitate e un dar ce se arată ca o ţară fabuloasă prin care înaintez fără să fiu în stare să pricep care dintre cele două dimensiuni, pentru a le numi astfel – lectura sau scrisul – primează. Nu concep existenţa uneia fără cealaltă, cele două noţiuni, ca să nu le spun coordonate existenţiale, nefiind în stare să existe una în afara celeilalte, aflându-⁠⁠se într-⁠⁠o perpetuă şi fertilă competiţie şi funcţionând probabil după principiul conform căruia funcţionează vasele comunicante. Nu găsesc în ce fel aş scrie fără să citesc şi, mai ales, fără să recitesc literatură de calitate. Aşa cum nu văd cum aş citi tomuri după alte tomuri de poezie, roman, proză scurtă, istorie, filosofie sau istorie a mentalităţilor etc., fără ca, în cele din urmă – vasul spiritului fiind plin cu asupra de măsură – să nu mă apropii de masa de lucru şi să scriu cele două pagini, fără care viaţa mi se pare brusc văduvită de sens, culoare şi rost. Acest detaliu iese în relief în segmentele de sterilitate sau în pauzele de respiro, cum le numeam pe vremuri, când – în lipsa scrisului – totul devine palid, lipsit de viaţă, când mi se pare că nu se mai leagă nimic, absolut nimic, şi mă simt inutilă şi golită de substanţă şi când se vede cât de lipsită de talent sunt în tot ce nu ţine de scris, de literatură. Dispărând calităţile puse în valoare, probabil, de cărţile mele, brusc, devin – pentru mine însămi, în primul rând – stângace, uitucă, distrată, abătută; e ca şi când te-⁠⁠ai muta dintr-⁠⁠un loc în altul fără să-⁠⁠l găseşti pe acela care îţi aparţine şi care, în esenţă, justifică rostul trecerii tale prin lume. Ştiu că aceste afirmaţii sunt patetice. Har Domnului, sunt patetice; patetismul în acest caz reuşeşte performanţa de a transmite adevărul de o disperare atât de întunecată şi definitivă, încât nu admite vecinătatea altor calificative.

Când nu scriu, când mi se pare că a secat acel sâmbure magic din care o frază curge din silabele misterioase ale alteia, legându-⁠⁠se între ele şi închegându-⁠⁠se miraculos într-⁠⁠un sens, atunci când viaţa mea, aşa cum este în subteranele ei, nu mai izbuteşte să-⁠⁠şi găsească justificarea estetică, simt la propriu cum, pe oră ce trece, mă transform în altcineva decât sunt în realitate: un om care parcă îşi pierde rostul, busola şi, mai grav, unele valori şi lucruri în care crede şi pe care mai ieri le exprima prin recursul încăpăţânat la scris. Primul reflex redeşteptat în asemenea circumstanţe curge din întrebarea: unde am greşit şi cu ce am greşit, de sunt pedepsită cu sterilitatea? Întrebare urmată de îndelungi, scrupuloase descinderi în forul lăuntric, autoscopii şi carotaje făcute în scopul de a găsi sursa erorii şi, reparând-⁠⁠o, de a încerca să revin la scris. Mă îngrozesc la gândul cu ce aş rămâne dacă aş omite din calendar perioadele în care n-⁠⁠am scris nici un rând. Spaimă sau groază ce s-⁠⁠ar atenua parţial dacă aş arunca o privire spre cărţile mele, care, oricum, nu-⁠⁠mi dau garanţia că sunt salvată. Prin această afirmaţie puţin confuză – pe terenul temelor majore atât confuzia, precum şi prolixitatea, uneori, sunt inevitabile; n-⁠⁠am scris oare, pe urmele lui Robert Musil, despre prolixitatea folosită, de la o limită încolo, ca instrument? – ne apropiem de acea frecvent invocată luminiţă de la capătul tunelului: scrisul ca salvare, scrisul ca terapie, scrisul ca mântuire. Iată o temă imposibilă, iată încă o temă problematică în al cărui aer te mişti cu smerenie şi sfială. Nu numai pentru că nimeni nu are cum să-⁠⁠ţi dea dovada sau garanţia că, scriind, te vei salva, te vei vindeca şi te vei mântui. Şi, totuşi, ceva profund din sângele meu – mai puternic şi mai încăpăţânat decât sunt eu însămi – e convins de faptul că atât timp cât lucrez la o carte, orice rău, oricât de mare, mi s-⁠⁠ar întâmpla, Dumnezeu mă va întârzia aici ca să termin lucrul început şi să-⁠⁠l fac – sau cel puţin să încerc tot ce omeneşte e posibil – fără reproş.

În fond, de ce anume mi-⁠⁠e teamă în perioadele în care scrisul se transformă în nu mai mult decât amintire, e adevărat, una care mă încântă şi mă îngrozeşte, în egală măsură? Încântă, fiindcă textele, mai exact, cărţile tale sunt dovada vie că exişti, că eşti viu şi ai exprimat acea substanţă miraculoasă – de care te poţi trezi oricând golit – substanţă numită viu. Şi îngrozeşte, pentru că eşti locuit de spaima teribilă că acel străin ce-⁠⁠ţi locuieşte subterana fiinţei folosite în scopul de a se exprima prin tine – folosindu-⁠⁠te, adică, mai mult sau mai puţin inspirat, ca instrument – acel străin identificat, în perioadele de fertilitate – până la emoţie şi până la spaimă – în clipele de vârf, cu tine, ar putea să nu se mai întoarcă niciodată la tine, ar putea să nu-⁠⁠ţi mai dea nici un semn că există şi, brusc, te-⁠⁠ai trezi repetând debusolat aserţiunea rimbaldiană ce vizează alteritatea, înstrăinarea tragică de propria identitate, adică de legea prin al cărui arcan te exprimi: „Eu este altul”, sau afirmaţia cioraniană, nu mai puţin încărcată de dramatism: „Eu, eu nu sunt eu”. Dacă această prefigurare a apocalipsei s-⁠⁠ar transforma într-⁠⁠o realitate tiranică, e limpede că totul s-⁠⁠ar sfârşi, mâna ta grăbită încet să caute şi să găsească sensuri, rosturi, simboluri şi semnificaţii, închegate în dreptunghiul de un alb covârşitor al paginii, s-⁠⁠ar trezi, subit, obosită şi muşcată de zădărnicie; duhul nu s-⁠⁠ar mai aduna din dulcile nimicuri, pentru a se revărsa, în toată bogăţia sa emoţionantă, moştenită din strămoşi şi atent cultivată, strunjită, modelată; trupul însuşi s-⁠⁠ar redescoperi inutil ornament al nu se ştie cui, uitat şi considerat zadarnic în efortul său de a asista la modul în care inexprimabilul prindea glas – întâmplător ori nu – prin tine, retopind şi făcând de nerecunoscut stângăciile, erorile, căderile sau ezitările tale destinale, uimit – uimit până la incapacitatea de a articula un cuvânt – de întâmplarea şi, mai cu seamă, de intensitatea cu care cineva ţi-⁠⁠a dat puterea să fii. Cineva, indiscutabil, mai mare şi mai puternic decât tine. Cineva care se oboseşte, dimineaţă de dimineaţă, fără să fie obligat, să te ridice din apele învolburate ale somnului. Cineva care scapă înţelegerii şi care te smulge din oboseală sau lehamite, din vârtejurile zădărniciei ori din boală ajunsă pe muchia fragilă ce desparte viaţa de moarte, confundându-⁠⁠le şi, nu rareori, identificându-⁠⁠le până la imposibilitatea de a le deosebi, căci moartea şi viaţa îşi trag rădăcinile din aceeaşi panoplie ontică. Cineva pe care, uimitor, nu-⁠⁠l oboseşte, nici nu-⁠⁠l exasperează fiinţa întortocheată, contradictorie şi zăpăcită cu care are de-⁠⁠a face şi – chiar dacă ezită sau te scapă, câteodată, din câmpul atenţiei – într-⁠⁠un târziu, te adună, totuşi, din rătăcire, ezitare sau sfială şi te conduce prin labirintul nesfârşit şi teribil, care eşti tu pentru tine însuţi; şi e, mereu, pretutindeni, cu tine, în tine, prin tine însuţi, e cu tine, în subterana ta, atunci când faci câţiva paşi, apoi încă un pas, şi cobori mai adânc, din ce în ce mai adânc, încet, şovăielnic, în subterana, în abisul fiinţei, unde târziu de tot simţi ceva. Ceva care iniţial se prefigurează ca un ecou al unei alte lumi, o lume atât de veche şi curată, încât nu ai cum să nu-⁠⁠ţi dai seama, la un moment dat, că regăseşti un tipar, o tablă de legi ale inimii, scrise de altcineva, mereu de alt­cineva, al cărui nume abia de îndrăzneşti să-⁠⁠l silabiseşti în clipele de atroce intimitate cu tine însuţi şi cu ceva profund, ce aparţine, de când lumea, realităţii intime a universului şi, fără îndoială, paradisului unic, mirabil, al copilăriei, trăit pe malul Nistrului, la poalele Mânăstirii de la Jabca, unul dintre cele mai vechi lăcaşe ale Domnului, pierdute printre dealurile Moldovei de Nord.

Ceva profund şi iremediabil ţi se oferă, atunci, secundă de secundă, în timp ce inima care bătea, gata să-⁠⁠ţi spargă pieptul, încet, treptat, se linişteşte, şi în pacea nelumească şi atât de proaspătă şi totodată veche abia de izbuteşti să te aduni, abia de reuşeşti să tragi adânc aer în piept, ca să mulţumeşti, într-⁠⁠un târziu, arborilor, ierbii şi văzduhului pentru darul de a fi, pentru darul de a fi viu şi de a te bucura de forţa de a duce la capăt misia, pentru care eşti întârziat aici – descoperiri târzii, trăite în doi timpi, la circa un an distanţă: primul, alături de dulcea, sfânta mea Mamă, Liuba, împreună cu care, fără a scânci sau barem a scoate un sunet, urcasem pe cupola Bisericii San Pietro de la Roma, renunţând la lift şi alegând să mergem pe urmele lui Michelangelo până sus, până în inima creştinismului, exprimat prin acest uriaş, care a lucrat la desăvârşirea cupolei până la peste şaptezeci de ani, urcând zilnic cele câteva sute de trepte; şi al doilea, într-⁠⁠un hotel central din oraşul iubit de mine nu numai pentru că este urbea unde a fost posibilă înfrăţirea dintre ucigaşul Rogojin şi amoralul kneaz Mîşkin, ci şi pentru că aici, în oraşul lui Puşkin, Dostoievski şi Tolstoi, cu circa trei decenii în urmă, mi s-⁠⁠a dăruit o altă fiinţă, alţi ochi, deci, un orizont deschis spre un alt tip de subterană, unde a citi şi a scrie înseamnă a respira, a fi viu şi a exprima modul tău de a întârzia în tiparele ancestrale ale viului, multiplicându-⁠⁠l şi slăvindu-⁠⁠l necontenit în raza îmbelşugată a divinităţii.

Ce e viul dacă nu un semn al prezenţei lui Dumnezeu?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest