Cultura interdisciplinarităţii
În cultură, câştigă teren continuu conceptul cuprinzător al culturii: cultură este şi literatură şi tehnologie avansată, şi sistem de drept şi justiţie şi dezbatere publică, şi reflexivitate avansată şi artă, religie şi filosofie. Unele ţări pun condiţia învăţării limbii la integrare şi critică multiculturalismul înţeles ca multilinguliasm civic, dar multiculturalismul ca soluţie strategică rămâne în vigoare
În politică, ne aflăm într-o societate ce s-a extins – „societatea mondială” fiind deja o realitate. Unii cred că în condiţiile ei ar trebui ca oamenii să nu mai gândească, ci să facă ceea ce li se spune de la centru! Mai ales intelectuali vulnerabili caută sprijin în afară şi cultivă această deducţie eronată. A devenit limpede că democraţia are în cadrul naţional una din condiţiile posibilităţii ei 
(Pierre Mannent, La Raison des Nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, 2006). „Corectitudinea politică (political correctness)” a devenit regulă de comportament a unor oameni, dar critica ei a început, de asemenea. Cleptocraţia înăuntru şi în afară s-a lăţit (Sarah Cheyes, Thives of State. Why Corruption Thretens Global Security, 2015) şi reclamă soluţii. Pe harta democraţiei a revenit diversificarea: „democraţia liberală” a Americii inspiră cea mai mare parte a lumii, dar „postdemocraţia” europeană (Colin Crouch, Postdemocrazia, 2003), „democraţia dirijată” a Rusiei şi „democraţia în culori specifice” a Chinei sunt prezente. În toate se pune problema meritocraţiei (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014). Se promovează democratizări, dar încă se face rar distincţia dintre demantelarea autoritarismului şi construcţia democraţiei (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Teantative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986), ceea ce face mai sărace rezultatele. Capacitatea militară este în creştere, dar contează mai puţin cine este cel mai avansat, cât forţa de distrugere, care este enormă de aproape fiecare parte. Nuclee de conflict major nu lipsesc, dar rămân sub controlul negocierilor de ultimă oră.
În administraţie, suntem în situaţia în care statele au înclinat, chiar respectând jurisdicţia clasică (Hans Kelsen), spre trecerea deciziilor din consultarea democratică în atributele conducerilor. Decizionismul (Carl Schmitt) s-a răspândit, dar chestiunea legitimării a intrat în avanscenă, cel puţin în drept şi teoriile politicii. Aplicarea electronicii şi informaticii au vulnerabilizat frontierele ce păreau de netrecut ale vieţii private. Aceasta nu mai poate, obiectiv, să păstreze mari secrete, încât se desfăşoară competiţia între tehnologie, care extinde supravegherea persoanelor (Eric Schmidt, Jarel Cohen, The New Digital Era. Reshaping the Future of People, Nations and Business, 2014), şi legislaţie – ultima redută a apărării vieţii private. Coordonarea în sistemul mondial are nevoie de negocieri noi, „ordinea mondială” fiind dependentă de cei care apără reglementările internaţionale existente, de cei care propun renegocierea unor reglementări şi de cei care preconizează „noua ordine mondială”. O nouă migraţie a popoarelor are loc pe nesimţite, iar, cel mai recent, în valurile ei se ascund jihadiştii diferitelor cauze.
În cultură, câştigă teren continuu conceptul cuprinzător al culturii: cultură este şi literatură şi tehnologie avansată, şi sistem de drept şi justiţie şi dezbatere publică, şi reflexivitate avansată şi artă, religie şi filosofie. Unele ţări pun condiţia învăţării limbii la integrare şi critică multiculturalismul înţeles ca multilinguliasm civic, dar multiculturalismul ca soluţie strategică rămâne în vigoare. Nu numai că unele ţări acceptă, prin forţa faptelor istorice, diversificarea religioasă şi culturală, dar pe scenă urcă venerabila cultură a Chinei, cu limba cea mai vorbită, istoria cea mai lungă, sistemul de prezenţă universală cel mai extins şi cu inovaţie impozantă. Asistăm la declinul pregătirii profesionale în Europa (Alan Greenspan, The Age of Turbulence, 2005). Deşi proiecte ca PISA şi Bologna puteau fi salutare, aplicarea acestora a intrat în cadrele strâmte ale neoliberalismului, care le-a redus anvergura. Nu doar nevoia de religie, ci şi împărtăşirea religiei cunosc o recrudescenţă, care rămâne ambiguă, cât timp terorismul o însoţeşte. Asumarea lui „Isus istoric” alături de „Isus eschatologic” a făcut paşi înainte, dar tematica pusă în joc la 
Seelisberg (1947) şi în Nostra Etate (1965) mai cere schimbări. Pasul reconsiderării bisericii şi a rolului specific al preotului sunt acum pe agendă, dar pe fondul afirmării misiunii salvifice a creştinismului. Perspectivele instituţionalizării creştinismului în China (Davind Aikman, Jesus in Beijing, 2016) antrenează consecinţe în întreaga lume.
Astăzi se trăieşte într-o lume în mişcare continuă, pe care Hegel a anticipat-o în mare. Acum aproape două sute de ani, în Prelegerile de filosofia istoriei, filosoful spunea: „Datorită acestui aspect formal al libertăţii, acestei abstracţiuni voinţele împiedică orice consolidare şi organizare. Dispoziţiunilor speciale ale regimului li se opune deîndată libertatea, căci ele sînt voinţă particulară, deci arbitrar. Voinţa celor mulţi răstoarnă ministerul, iar opoziţia de până atunci îi ia locul; dar aceasta, odată ajunsă în guvern, îi are din nou pe cei mulţi contra ei. Astfel agitaţia şi neliniştea se ţin lanţ. Această ciocnire, acest nod, această problemă este cea în care se află istoria acum şi ei îi revine menirea să-l rezolve în timpurile viitoare“. Hegel punea „agitaţia şi neliniştea“ în seama schimbării a ceea ce numim „legitimarea“. Azi sunt mai mulţi factori care alimentează mişcarea continuă: tehnologiile, ştiinţa modernă, orientările religioase, „marea politică” de care vorbea Nietzsche. Deocamdată se instalează „societatea nesigură“ (Andrei Marga, Societatea nesigură, 2016), din care se va putea ieşi nu cu vederi comode, ci cu o sondare mai adâncă a realităţilor.
Putem formula generalizări ca altădată? Cred că ne putem aştepta realist la modelări ale acestei interacţiuni. Modelările ne pot spune, însă, mai mult decât generalizările sumare.
Din modelări rezultă o seamă de consecinţe pentru reflecţie. Sintetizez câteva. Prima este lărgirea perspectivei. Istoria nu se sfârşeşte, căci nu soluţiile trecutului vor prevala în fapt, oricare vor fi rezistenţele, ci cele ale unui viitor deschis. A doua este consolidarea autonomiei ştiinţei, filosofiei, religiei, care nu trebuie să ne împiedice să recunoaştem noile lor conexiuni şi, mai ales, nevoia cooperării lor pentru a avea soluţii la problemele de azi. Fiecare are nevoie de celelalte. Filosofia are nevoie de o înnoire cu probleme ce vin din ştiinţă şi religie, ştiind bine că, de pildă, tema greacă a „vieţii bune” şi tema iudaică a „mântuirii” au alimentat-o până astăzi. Religia are nevoie de conjuncţia cu filosofia şi ştiinţa pentru a nu intra în irelevanţă. Ştiinţa nu se poate izola de celelalte două fără a cădea în iraţional. A treia este revenirea la interpretarea nesimplificată a operelor, luând în seamă multiplele lor condiţionări istorice, comunicative, ideatice, factuale şi de viziune. În definitiv, ceea ce îi face astăzi referinţe pe Bob Dylan sau Leonard Cohen este capacitatea de a exprima poetic şi muzical o idee larg validată. A patra este apariţia de şanse pentru noi viziuni. Schönberg spunea că într-o bucată muzicală ideea este mai importantă decât stilul, iar astăzi nu putem să nu-i dăm dreptate. Este vorba de ideea ce se iveşte din găsirea de sine. „Mon jeu est a moi”, a spus Constantin Brâncuşi, dându-ne astfel cheia nu doar pentru înţelegerea operei sale (vezi Sorana Georgescu-Gorjan, Aşa grăit-a Brâncuşi. Ainsi parlait Brâncusi. Thus Spoke Brâncusi, 2011), ci şi pentru poziţionare în faţa lumii. A cincea constă din reactualizarea „filosofiei vieţii publice” într-o lume în care viaţa fiecăruia depinde de decizii ce se iau în instituţii şi, mai ales, din tematizarea sensului. În faţa diversificării fără precedent a experienţelor şi a multiplicării abordărilor cognitive validate, filosofia nu se mai poate opri la un adevăr sau altul, ci şi-l asumă pe fiecare pentru a pătrunde în spatele lui, spre a-i capta sensul.
