Contemporanul » Eseu » Andrei Marga: Despre pragmatismul american

Andrei Marga: Despre pragmatismul american

Dacă examinăm politica internaţională a Americii în secolul al XX-⁠lea, vom sesiza că aceasta se înţelege anevoios cu modelări gen „idealism”, „Realpolitik” sau „behaviorism”. Ea se înţelege în profunzime ca aplicare a pragmatismului, încât s-⁠a putut spune că „o privire pragmatică asupra lumii descrie cu acurateţe punctele de vedere şi conduita americană în afacerile externe”

Desigur că din pragmatism s-⁠a alimentat la început şi Mussolini, cel puţin prin Papini şi Pantaleone, care au exploatat pe cont propriu observaţia exponenţilor pragmatismului, conform căreia „statul modern” a devenit cu timpul un „concept gol”. W. J. Elliott deplânge conformarea tot mai făţişă a statelor europene, din anii douăzeci, la „fapte”, în condiţiile răspândirii scepticismului cu privire la „puterea raţiunii colective”. El critică latura „antiintelectualistă” de care au făcut caz în unele texte James şi Dewey, când au recomandat „tratarea moralei cu metoda descriptivă a ştiinţelor naturii”. El îi obiectează lui Dewey că, „odată cu testul prin consecinţe, instrumentalismul nu are vreun test pentru consecinţele înseşi, în afara analizei post-⁠mortem”. Este o chestiune ce va trebui rezolvată, cu înseşi mijloacele filosofiei pragmatismului.

Această critică nu-⁠l împiedică însă pe W. J. Eliott să vadă lucrurile mai larg şi, ţinând seama de avertismentele lui Bosanquet din epocă, să pună problema unor disoceri în pragmatism, pe care formulările iniţiale le-⁠au lăsat în obscuritate. De pildă, „experienţa noastră este relativă; dar cunoaşterea are o validitate demonstrabilă, diferită prin natura ei de chestiunile de credinţă (faith)”. Pe de altă parte, „gândirea nu este nici un moment primară, ci marcată de experienţele trecutului. Gândirea nu este, din fericire, nici salt orb în întuneric, nici autopsie realizată pe corpul actelor moarte; ea proiectează continuu, activ; dar proiectele ei constituie un proces al educaţiei, ce foloseşte trecutul pentru a imprima formă viitorului”. Fără asemenea disocieri, pragmatismul a putut fi invocat pentru a justifica un „stat funcţional, fascist”, dar folosirea sa în această direcţie se blochează dacă pragmatismului i se aplică propriile sale criterii ale semnificării propoziţiilor şi teoriilor prin consecinţele lor. Altfel, „atitudinea pragmatică de intens individualism şi neîncredere faţă de deţinătorii oficiilor, ce caracterizeasă societăţiile pionier, nu este la locul său în atât de strânsa articulare a unităţii ca cea formată de statul modern. Iar când acest individualism este invocat în numele unor «persoane juridice», cu ameninţarea în spate, el poate deveni periculos”. Un individualism ce se revendică din pragmatism îl trădează dacă statul însuşi nu a fost trecut prin filtrul criticii pragmatiste.

În mod exact, tezele propriu-⁠zise ale teoriei statului au fost justificate în Europa anilor douăzeci prin apel la pragmatism – înţelegerea pluralismului ca transfornare a statului suveran în grup suveran, stabilirea legilor pe baza asigurării de servicii publice şi solidarităţii sociale, înlocuirea monopolului statului cu sindicate profesionale, înlocuirea revoluţiei cu grevă generală etc. – pot fi private de bază tocmai prin abordarea pragmatistă. Problema este de a restaura în pragmatism perspectiva istorică în care el s-⁠a format şi de a denunţa solidaritatea cu „o raţiune pozitivistă şi behavioristă”, la care pragmatismul a ajuns la un moment dat, ca urmare a stopării reflexivităţii.
*
Restaurarea a avut loc în Statele Unite, iar succesul pragmatismului în orientarea ieşirii din criza începută în 1929 a fost proba cea mai convingătoare. Arthur M. Schlessinger Jr. a arătat că „John Dewey, Herbert Croly, Thorsten Veblen şi Charles A. Beard au dominat căutarea unei societăţi mai bune. Instrumentalismul lui Dewey a asigurat sinteza liberală cu filosofia sa; progresivismul lui Croly cu politica; instituţionalismul lui Veblen cu economia; iar naţionalismul lui Beard cu istoria sa. Împreună, cei patru bărbaţi, operând ca maquis intelectuali ai anilor douăzeci, s-⁠au pregătit ei înşişi să ofere anilor treizeci o ideologie a regenerării sociale” (Arthur M. Schlessinger Jr., Sources of the New Deal, în Arthur M. Schlessinger Jr., Morton White, eds., Paths of American Thought, Houghton Mifflin, Boston, 1963). John Dewey a fost cel mai influent, instrumentalismul său dând perspectiva întregului. „Ideologia regenerării sociale a fost, în rezumat, ideologia plănuirii (planning) economice naţionale. Aceasta a fost o convingere integral indigenă. Ea nu a avut nici o relaţie cu experimentele din planificarea totalitară, ce operau deja în Italia şi Uniunea Sovietică şi curând aveau să vină în Germania”. Pragmatismul a fost fundamentul teoretic al unui activism ce a smuls America din „prăbuşirea ordinii economice tradiţionale” şi a repus-⁠o pe direcţie.

Pe fondul confruntării anilor treizeci, dintre „liberali” şi „conservatori”, a ieşit învingătoare tabăra liberală, în funte cu Franklin D. Roosevelt. Cel mai longeviv preşedinte american „era pragmatist liberal par excellence”. Americanii au putut spune că „în cele mai delicate momente, Statele Unite s-⁠au ridicat, să spunem aşa, deasupra ideologiei. Nu au permis ca dogma să falsifice realitatea, să împrizoniereze experienţa sau să îngusteze spectrul experienţei. Scepticismul în privinţa ideologiei a fost o sursă primară a inventivităţii sociale, care a marcat atât de mult dezvoltarea noastră. Cea mai vitală gândire socială americană a fost empirică, practică, pragmatică. Prin urmare, America a fost, în ceea ce are mai caracteristic, o naţiune a inovării şi experienţei”. S-⁠a putut reconfirma, în noi condiţii şi parametri, adevărul că „revoluţia americană a fost un efort pragmatic condus în termenii unor valori generale”.

Până şi adversarii pragmatismului au trebuit să-⁠i recunoască impactul istoric extrordinar. Ei au consemnat că „pragmatismul a devenit filosofie dominantă a timpului, deoarece a asigurat soluţii generale la problemele specifice ce au agitat larga mişcare socială a progresivismului” (George Nowack, An Appraisal of John Dewey’s Philosophy. Pragmatism versus Marxism, Pathfinder Press Inc., New York, 1975). Se poate adăuga că explicaţia este departe de a fi completă. De fapt, începând cu preşedinţia lui John F. Kennedy, Statele Unite au intrat pe cursul unei relansări în interior şi pe scena lumii, care a fost susţinută cu mijloacele filosofiei pragmatismului. Pragmatismul a fost prezent în felul de a gândi, de a acţiona şi de a trăi al covârşitoarei părţi a cetăţenilor Lumii Noi, dar, oarecum ritmic, la cotituri ale istoriei, pragmatismul a fost sursa abordărilor şi soluţiilor.
*
Pragmatismul şi-⁠a pus amprenta asupra politicii internaţionale a Statelor Unite ale Americii, iar impactul asupra acestui domeniu s-⁠a accentuat. Aşa cum arată temeinica cercetare întreprinsă de Cecill V. Crabb Jr., o seamă dintre caracteristicile abordării pragmatiste au fost inspiratoare: deschiderea spre adevăr, reticenţa faţă de gândirea închisă, ce simplifică realitatea, încrederea în adevărul descoperit nu prin speculaţie, ci prin investigaţie factuală, îmbrăţişarea pluralismului, privirea faptelor sub aspectul devenirii, interpretarea cunoaşterii ca problem solving şi proces, concentrarea asupra a ceea ce afectează bunăstarea oamenilor, optica failibilistă, recunoaşterea inevitabilităţii intereselor în cunoaştere, orientarea spre ameliorarea condiţiei umane, favorizarea experimentului, încrederea în democraţie şi progres (Cecill V. Crabb Jr., American Diplomacy and the Pragmatic Tradition, Louisiana State University Press, Baton Rouge & London, 1989). Prin aceste caracteristici, pragmatismul a format o referinţă intelectuală pentru vremurile ulterioare.

Dacă examinăm politica internaţională a Americii în secolul al XX-⁠lea, vom sesiza că aceasta se înţelege anevoios cu modelări gen „idealism”, „Realpolitik” sau „behaviorism”. Ea se înţelege în profunzime ca aplicare a pragmatismului, încât s-⁠a putut spune că „o privire pragmatică asupra lumii descrie cu acurateţe punctele de vedere şi conduita americană în afacerile externe”. Se poate vorbi, în orice caz, de „diplomaţia pragmatică americană”, lansată de John F.Kennedy. „Mai mult decât oricare alta, poate, diplomaţia administraţiei Kennedy a întruchipat dualismul implicat în Marele Sigiliu al Statelor Unite: ea accentuează la concurenţă valori ideologice, precum pacea şi înţelegerea internaţională, şi calcule de Realpolitik şi grijă atentă faţă de interesele diplomatice şi strategice ale naţiunii”. Din această concepere, diplomaţia americană şi-⁠a tras avantaje substanţiale.
*
Ne putem da seama de impactul filosofiei pragmatismului observând eforturile din ultimele decenii pentru a configura alternativa la „liberalismul ortodox”, care a reocupat scena americană în anii optzeci, ca urmare a analizelor lui Leo Strauss. Acesta a atras atenţia asupra crizei societăţii moderne, pe care a pus-⁠o în seama unei crize de încredere a oamenilor acestui timp în propriile valori. Din concepţia cuprinzătoare a lui Leo Strauss s-⁠a reţinut nevoia reafirmării libertăţii individuale ca fundament al oricărei revigorări. Aplicarea politică a concepţiei leostraussiene de către Ronald Reagan s-⁠a făcut pe această direcţie. Prin „liberalismul ortodox” s-⁠a înţeles revigorarea „individului capabil să maximizeze utilitatea” într-⁠o formă de promovare exaltată a economiei de piaţă şi de reticenţă până la scepticism cu privire la angajamentele publice. O formă tributară, evident, unei „mecanici”, conform căreia piaţa poate rezolva toate problemele din societate.

Acestui „liberalism ortodox” i-⁠a fost opus, ca alternativă mai realistă, în Statele Unite ale Americii, un „liberalism pragmatic”, sprijinit pe Peirce, James, Dewey, Royce. „Liberalismul pragmatic reprezintă un răspuns critic bine elaborat la excesivul caracter abstract, la «impracticabilitate» şi la puternicul caracter mecanicist al motivării umane şi al efortului public din tradiţia clasică a ideilor liberale” (Charles W. Anderson, Pragmatic Liberalism, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1990). El are meritul de a pune accentul pe „natura colaborativă a efortului uman constructiv, în vreme ce păstrează individul ca sursă a valorii” şi de a înainta spre reconstrucţia unor concepte şi corelaţii. Bunăoară, raţionalitatea este scoasă din referinţa exclusivă la individ. „Raţionalitatea devine acum nu interes de sine (self-⁠interest) calculat, ci examinare critică a metodelor şi practicilor în curs, căutarea unor căi mai bune, mai de încredere, de «a face lucruri»”. „Filosofia practică”, în accepţiunea clasică, se restabileşte în drepturi din momentul în care „consideraţiile se extind dincolo de bussines enterprise, spre toate formele de acţiune (undertaking) organizată”. Relaţia dintre stat şi întreprinderea privată este văzută mai realist. „Statul este privit, la modul propriu, ca parte a dezvoltării raţionale a întreprinderii. Rolul său este colaborativ nu adversarial”, iar „participarea la afacerile unei întreprinderi este de înţeles ca act de cetăţenie”.

În reflecţiile mai noi din Statele Unite se consideră că abia pragmatismul poate asigura viitor libertăţilor, întrucât oferă o viziune mult mai cuprinzătoare, ce trece dincoace de „liberalismul ortodox”, ca şi de expedientele „tehnocratice”, luate fals ca soluţii. „Punctul principal al liberalismului pragmatic este acela că performanţa raţională nu trebuie judecată doar prin scopuri şi obiective ale întreprinderii. Raţionalitatea – pe care noi o putem numi şi eficienţă – are un larg caracter politic”. Pragmatismul reaşează criteriul reuşitei acţiunii economice – „profitabilitatea este un test al performanţei ei, dar nu definiţia scopului ei”. Chiar justiţia intră în fond în compunerea mijloacelor de atingere a scopurilor: „justiţia ca tratament decent este legată intim cu ideea de adecvare (fittedness) la scop”. Subiectul acţiunii cuprinzătoare este „comunitatea”. „Promovarea acţiunii raţionale colective este un scop fundamental al politicii liberale. Scopul raţiunii liberale este în fapt să sporească performanţa întreprinderii”, iar „aplicarea unei reguli liberale trebuie să fie compatibilă cu cea mai bună practică”. „Liberalismul pragmatic” este legat de „un discurs disciplinat, în care există teste de substantive, ca şi teste procedurale ale valorii unei susţineri”. El aduce o altă măsurare a performanţei productive: „Economia socială şi eficienţa sunt standardele cu care măsurăm performanţa productivă”, care este mai consonantă cu înseşi scopurile economiei.

Charles S. Peirce reintră, pe fundalul acestor căutări, în avanscena pragmatismului şi a filosofiei. Iar dacă filosofia lui Peirce, James, Dewey, Royce are importanţa istorică cunoscută, dar şi importanţa actuală într-⁠o acţiune reconstructivă din societatea americană, ne putem da seama ce importanţă ar putea avea în societăţi care nu au putut atinge nivelul de dezvoltare economică, instituţională şi culturală al Americii!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest