Contemporanul » Eseu » Andrei Marga: Cum se gândeşte?

Andrei Marga: Cum se gândeşte?

Ce înseamnă, însă, a gândi? Pentru Husserl şi Heidegger, care sunt mai aproape de noi, gândirea înseamnă libertate, cum spunea Hegel, şi, în mod exact, efort de a prinde realitatea în concepte, cu cultură şi cu optici precizate.

Oamenii trăiesc – ne spunea deja Marc Aureliu – după cum gândesc. De aceea, şi felul în care se gândeşte se cuvine chestionat atunci când o societate caută dezvoltarea.

Una dintre frumuseţile lumii o oferă spectacolul evadării minţilor din convingeri larg împărtăşite. De pildă, găsirea unei analogii explicative (Newton a imaginat Luna asemenea unui măr ce poate cădea dintr-⁠un pom crescut până la cer) sau iritarea în faţa unui fapt de la sine înţeles (Einstein a fost incitat de împrejurarea că acele busolei se mişcă spre un anumit punct) sau iniţierea unei abordări noi (deducerea teoremei lui Pitagora din asemănarea triunghiurilor), ca să rămânem la exemplele cele mai simple. În astfel de cazuri, cu mintea deschisă, se face un pas nou în cunoaştere.

Aristotel considera „uimirea” ca prim pas spre gândire. Între timp, chiar evenimente grave suscită, din păcate, prea puţin „uimirea”. Dar poate că şi capacitatea de a te uimi presupune însuşiri aparte. Trăim, însă, prin forţa lucrurilor, într-⁠o cultură impregnată de istorie, încât putem privi şi altfel. Adică, putem examina gândirea, de exemplu, ca reacţie la evenimente.

Întrebarea „cum se gândeşte?” se pune prea rar în noile contexte. Bunăoară, ultimii vreo zece ani au oferit şi în ţara noastră noua ediţie a conformismului – curentul „gândirii conforme cu…”. Pe humusul credinţei tacite că „istoria s-⁠a sfârşit” înfloresc acum ideologii ce ajung să înceţoşeze orizonturile. Ceea ce ar trebui făcut este covârşit, deocamdată, şi în materie de gândire, de ceea ce este.

Ce înseamnă, însă, a gândi? Pentru Husserl şi Heidegger, care sunt mai aproape de noi, gândirea înseamnă libertate, cum spunea Hegel, şi, în mod exact, efort de a prinde realitatea în concepte, cu cultură şi cu optici precizate. Wittgenstein şi Habermas, iar mai nou Brandom, au exploatat sistematic observaţia că gândirea presupune comunicare şi raţionare (inferenţă) bine conduse. Mai putem adăuga: gândirea înseamnă inr-09-2015-SAM_3007nterogare, înainte de orice, plecând de la faliile, insuficienţele şi rătăcirile din preajmă.
În ce măsură se cultivă astăzi gândirea? Mediul înconjurător al vieţii noastre prezintă mai curând colonizarea gândirii de forţe – interese, misiuni, influenţe, mituire, rea credinţă – de altă natură. Pascal avea dreptate să spună că omul este o trestie gânditoare. La prea mulţi, a rămas, însă, mai mult trestia decât gândirea, forţele amintite copleşindu-⁠i. Pe de altă parte, istoria nu se poate sfârşi aici, iar eliberarea de limitări este prima condiţie a accesului la gândirea ce contează în competiţiile lumii, acum şi oricând.

Să observăm, însă, cum se gândeşte scrutând reacţii la evenimente. Iau un exemplu semnificativ din trecutul apropiat, căci astfel putem face mai intuitivă discuţia despre gândire şi, în plus, avem o bază de verificare a felului respectiv de a gândi. Cum ştim, liderul regimului din România a declarat la un moment dat (rezum, bineînţeles): „Începând cu 2010, se reduc fondul de salarii în sectorul bugetar cu 25 % şi pensiile cu 15%, căci s-⁠a intrat în criza economică internaţională şi trebuie salvată capacitatea de plată a statului român. Numai cine dovedeşte tăria de a tăia salarii şi pensii salvează România”.

Putem capta felul în care s-⁠a gândit recent (şi se mai gîndeşte?!) examinând reacţiile din presa timpului pe firul câtorva întrebări: Cât se ţine cont de fapte? Se chestionează originea situaţiei? Ce soluţii proprii se întrevăd? Relativ la exemplul amintit, ne întrebăm, deci: care au fost tipurile de gândire ce se lasă delimitate în masa exprimărilor?

Cel mai răspândit tip de gândire a fost cel pe care îl numesc „gândirea în treacăt” – adică gândirea restrânsă la exprimări în familie, cercul prietenilor, pe bază de impresii, fără grija coerenţei. Această gândire vede criza economică drept un şir de întâmplări. Evenimentele sunt socotite prea complexe („cine mai ştie?“) ca să poată fi evaluate. Deoarece criza nu se poate înţelege dintr-⁠o lovitură („e o chestie complicată!”), discuţia pare o „poliloghie”. Să formulezi ipoteze? La ce bun? Pe de altă parte, toată lumea ar fi în criză („se zice că aşa este la toţi”), încât nu merită să ne agităm. Ne vom descurca făcând ca ceilalţi. Vom putea să lucrăm ca şi până acum, căci, la urma urmelor, reducerea consumului este sănătoasă pentru gospodărie.

„Gândirea sofistică” a fost mai răspândită decât se crede. Ea îşi asumă că, până la a avea o opinie despre tăierile de salarii şi pensii, ar trebui văzut cine sunt cei care vociferează. Nu este o situaţie obişnuită, dar oponenţii exagerează. Să cercetăm, însă, aşa cum preşedintele nostru ne-⁠a obişnuit, biografia şi conexiunile oamenilor (pe cine vizitează, cu cine se întâlnesc etc.), căci aşa putem să le evaluăm reacţiile. Nu ce spun cei de altă părere contează, ci ce au la activ persoanele respective. În fapt, cei care reacţionează la reduceri de salarii şi pensii tulbură liniştea comunităţii cu interesele lor („nu sunt cinstiţi!”), ba chiar cu pretenţiile lor de ştiutori, şi ar trebui, dacă nu izolaţi (eventual, printr-⁠un dosar), măcar ignoraţi.

Nu a lipsit „gândirea dominată de dorinţi”. Aceasta pleacă de la considerentul că economia globalizată ar fi un destin („globalizarea asta ne mănâncă zilele!”), încât este dificil pentru toată lumea. Peste toate, suntem însă membri ai unor alianţe de state, încât ne vor ajuta ceilalţi. Curg încet, e adevărat, dar vor curge investiţii, cu care vom progresa. De aceea, fiind acum europeni, se va petrece cu noi ceea ce se va petrece cu alţii. Vom parcurge o perioadă în care trebuie strânsă cureaua, dar vom fi răsplătiţi. Să nu ne lăsăm copleşiţi de măsurile dure! Să ne uităm la ceea ce am realizat! În cele din urmă, dispunem de o tradiţie şi de unitate spirituală care vor permite rezolvarea problemelor. Inteligenţa descurcării, strângând rândurile, nu ne-⁠a lipsit niciodată, chiar dacă bunăstarea ne-⁠a ocolit mereu.

Ca totdeauna, nu a lipsit nici „gândirea oportunistă”. Ea spune că s-⁠a ajuns într-⁠o situaţie grea, ca urmare a cheltuielilor nechibzuite făcute de guvernul precedent care a irosit prea multe resurse, fie şi în condiţii de creştere economică. Iar analiza preşedintelui a dus la soluţia ce se impune în mod inevitabil. Nu există alternative. Ce susţine conducerea statului este în general bun, chiar dacă, din fire, nu suntem dispuşi să recunoaştem pe faţă. Este bine să acţionăm disciplinat, supunerea la deciziile în vigoare fiind parte a ieşirii din dificultăţi.

Aproape neîntreruptă este „gândirea speculantă” (ce nu trebuie confundată cu vestita „gândirea speculativă”, care este cu totul altceva!). Aceasta, „gândirea speculantă”, îşi asumă că societăţile actuale cuprind o parte mai greu de observat. O ducem cum o ducem căci undeva, bine organizat şi priceput, cineva ia decizii şi ar trebui să ne inspire. Acel cineva ar fi cunoscut de cei care au legătură cu decidenţi şi capete din alte ţări, care ne pot duce în vecinătatea adevărului. Adevăratele forţe motrice ale lumii ar fi în spatele evidenţelor, accesul la ele nu este la îndemâna oricui. Doar o mână de iniţiaţi care circulă frecvent prin capitalele lumii ştiu despre ce este vorba, încât ar trebui să-⁠i urmăm.

Cu pretenţii mari s-⁠a agitat „gândirea scientistă”. Aceasta aplică metode preluate din ştiinţe, decapitate însă de viziune şi de idei, cărora le scapă sensul ştiinţei. Conform acestui tip de gândire, după toate datele, economia lumii ar fi în criză. Să ne uităm pe tabele comparative: creditarea s-⁠a încetinit, investiţiile sunt prudente, desfacerea se îngreunează, şomajul creşte. Să nu ne luăm după oamenii din stradă, care cer una sau alta, ci după „experţii” chestiunii. Trebuie evitate evaluările, căci sunt subiective, iar politica nu are ce spune aici, fiind deja superfluă. Să privim datele în nuditatea lor aritmetică şi să-⁠i lăsăm pe cunoscători să ia decizii neinfluenţate de afinităţile persoanelor, mai ales de partide, care mai mult încurcă.

Mai puţină decât ne-⁠ar plăcea, dar deschizătoare de orizont, ca oriunde în lumea civilizată, a fost „gândirea critică”. Ea a propus să luăm în seamă faptele, să vedem ce politici au dus la criză şi, în concret, la tăierea de venituri. Apoi să reconstituim cum s-⁠au decis acele politici şi de către cine. Mai departe, să cercetăm cum se poate ieşi din situaţie şi ce este de făcut. Faptele compun, desigur, o criză gravă – la noi, o criză a producerii, la care se adaugă pierderea de pieţe de desfacere, scăderea record a efectivului lucrătorilor, creşterea mai mult ca oricând a emigraţiei şi slăbirea puterii de cumpărare. Originea crizei este în deciziile politice localizabile ale unor persoane identificabile. Nu este vorba de o „criză economică internaţională”, câtă vreme numeroase ţări (Polonia, Turcia, China, Austria, Germania etc.) nu au cunoscut criza decât dincolo de frontiere. Mai trebuie adăugată conotaţia diferită a termenilor. De pildă, un concept precum „austeritate” în Germania şi în alte ţări are cu totul altă conotaţie decât tăierea de salarii şi pensii. Este nevoie, în orice caz, nu de tăiere de salarii şi pensii, ci de schimbarea de politici – de renunţarea la clişeele politicii de austeritate înţeleasă la noi, oricum, greşit. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Se simte nevoia unei noi teorii a crizelor – având în faţă criza supraproducţiei în condiţiile globalizării – şi a unei noi teorii a crizei din România, în care, tocmai în condiţii benefice de suveranitate şi integrare europeană, lucrurile se scaldă în neputinţă şi decizii eronate. Este nevoie de schimbări în consecinţă, de politici, de conduceri, de personal şi nu numai.

Aceasta este şi optica „gândirii ştiinţifice” – ce trebuie bine delimitată, căci mai nou se dezvoltă şi o gândire ce este, cum am arătat adineaori, doar scientistă, adică doar la modă şi conformistă. Scientismul nu este în stare să pună problema originii unei situaţii. El vrea reforme, dar fără idei, şi nu se angajează la nimic – cum se poate observa în rezultatele multor „sesiuni de comunicări ştiinţifice” şi „simpozioane”. Gândirea ştiinţifică pune degetul pe rănile unei economii ce s-⁠a încărcat cu dificultăţi ca urmare a unor decizii proaste ale unor decidenţi nepregătiţi şi propune soluţii în spaţiul deciziilor. Nu întâmplător, laureaţi recenţi ai premiului Nobel în economie – Stiglitz, Krugman, Tirole – o îmbrăţişează cu francheţe, dincolo de restricţiile de metodă şi de viziune ce împiedică astăzi chiar gândirea economică sau cea sociologică să ia avânt.

Aşa cum sugerează tabloul schiţat mai sus, este nevoie de tematizarea trecerii de la „gândirea în treacăt”, la „gândirea elaborată”, mai simplu spus, de la „gândirea privată” la „gândirea publică”. Desigur că, la noi, a interveni în dezbaterea publică înseamnă a nu sta în aşteptarea ocaziilor prielnice pentru tine şi a te expune. Refrenul curent este „Nu te băga!”, stilizat în noua ideologie a abstinenţei politice (paradoxal, într-⁠o ţară sărăcită!). A avea o părere proprie şi a o formula public este, deseori, ceva suspectabil. Întrebările care se pun sunt: „ce vrea cineva”, „cum arată?”, „ce ascunde în viaţa personală”, nu dacă are sau nu dreptate. Ceea ce spune un om este mai puţin important la noi decât ceea ce se cleveteşte despre el. Dezbaterile nu numai că obosesc, dar sunt persiflate de amatori („ideile nu sunt noi”, „logic e greu de prins”, „limbajul e specios” etc.) chiar înainte de a le înţelege sau bagatelizate de ochii diferitelor curţi.

În definitiv, câţi „experţi” au la noi o opinie „neconformă cu…”? Câţi şi-⁠au asumat o înnoire benefică obştii? Câţi au suscitat o dezbatere? Aceasta în vremea marilor dezbateri din Europa, cel puţin! Nici la această oră, chiar printre „specialişti”, nu se cunosc dezbaterile europene ce au „mutat” pur şi simplu viziuni întregi: „controversa Fischer”, „controversa relativismului”, „controversa darwinismului”, „controversa pozitivismului”, „controversa istoricilor”, „dezbaterea religiei”, „controversa neoliberalismului”, mai recent, „controversa empatiei” sau „controversa Chinei”, se cunosc abia de către o mână de preocupaţi. Dar nu este nici un semn de începere a dezbaterii propriu-⁠zise asupra situaţiei României actuale.

„Gândirea publică”, atâta câtă este, reuneşte totdeauna tipuri de gândire delimitabile în combinaţii felurite, ce depind, în fond, de educaţie şi, mai larg, de cultură. Pe cât predomină „gândirea critică”, se întrezăresc soluţii – chiar soluţii practice. Altfel, se trenează în stagnare sau dezvoltare la nimereală. În acest moment, România nu pare să aibă soluţii, cum afirmă cam pesimist prea mulţi concetăţeni, pentru că discuţia publică este stinsă, iar „gândirea critică” insuficientă.

Să confruntăm însă tipurile de gândire delimitate mai sus cu realitatea, pentru a le evalua. După câţiva ani de la măsura anunţată de şeful regimului în 2010, se constată câteva fapte hotărâtoare: că nu a fost criză economică internaţională; că austeritatea (în înţeles carpatic!) nu s-⁠a aplicat altundeva, iar unde, totuşi, s-⁠a făcut, nu a dat rezultate; că tăierile de salarii şi pensii nu au înlăturat criza; că abordarea oficială era din capul locului greşită.

Peste toate, oriunde s-⁠a ieşit din criză s-⁠a ieşit cu „gândirea critică”, iar oriunde s-⁠a prevenit alunecarea în criză, la fel. Mai presus de orice considerent, va trebui acceptat că nu este posibilă o dezvoltare semnificativă fără „gândire critică” şi „gândire publică”, care sunt „motoarele” ei cele mai puternice. „Imperiile viitorului – spunea Winston Churchill în vestitul său discurs de la Harvard (1943) – vor fi imperiile gândirii”. Nu putem să nu-⁠i recunoaştem premoniţia.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest