Contemporanul » Eseu » Andrei Marga: Construirea identităţii

Andrei Marga: Construirea identităţii

Identitatea o purtăm în bună măsură cu noi, dar ea devine completă atunci când este asumată explicit. Colonistul din America a devenit american din momentul în care s-⁠a hotărât să denunţe supunerea faţă de coroana britanică şi să participe la viaţa statului american. Evreul a devenit israelian când s-⁠a decis să se mute în Ţara Sfântă şi să trăiască în statul strămoşilor săi

Despre identitate în viaţa societăţilor se poate vorbi temeinic numai dacă sunt lămurite în prealabil chestiuni de logică. Nu este vorba deloc de formalisme şi, cu atât mai puţin, de convenţii ce ar putea fi ocolite fără pierderi. Din dezlegarea acestor chestiuni (vezi Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, pp.58-⁠61) se pot trage din capul locului câteva învăţăminte pe cazul cel mai pretenţios – cel a identităţii naţionale.

Le formulez aici cât mai strâns. Identitatea naţională nu înseamnă doar invariabila rămânere la sine a unei naţiuni („identitate pură”), în care se refugiază nostalgicii altor vremuri, ci constanţă în timp a unui mănunchi de proprietăţi. Nici identitatea naţională nu este sustrasă timpului, ci se manifestă în condiţiile unei dinamici neîntrerupte a ansamblului de proprietăţi („identitate concretă”). Identitatea naţională este eminamente „identitate calitativă” , deschisă spre interacţiune cu alte identităţi naţionale şi înregistrează schimbări în consecinţa interacţiunilor. Şi identitatea naţională cunoaşte momente de reducere („identitate atenuată”), când pierde teren, şi momente de afirmare, când, la o extremă, poate genera orbire („identitate autarhică”). Identitatea naţională, ca orice altă identitate, se configurează în funcţie de problemele de viaţă ce se caută a fi dezlegate, fără ca prin aceasta să devină subiectivă, relativă şi ideologică. Rămâne mereu o diferenţă între obiect şi semne despre obiecte, între realitate şi imaginea ei şi în cazul identităţii naţionale.

Trebuie lămurite, însă, şi chestiuni ce ţin de metodă şi de teorie. Ele nu se mai dezleagă fără apel la ştiinţele sociale. Celui care vrea să cunoască nu-⁠i este îngăduit să vină în faţa realităţii tabula rasa, privat de mijloace conceptuale evoluate. De unde vine identitatea de orice fel – individuală sau colectivă? Dacă este un construct istoric – ceea ce susţinem, fără a reduce, însă, identităţile la ficţiuni – atunci cum se ajunge la construct? În ce situaţii de viaţă oamenii resimt nevoia de a-⁠şi afla, schimba sau transforma identitatea? Sunt diferenţe între dobândirea identităţii individuale şi dobândirea celei colective? Cum ne văd alţii identitatea pe care ne-⁠o recunoaştem? Să răspundem succint acestor întrebări ce stau în faţa oricărei discuţii despre identitate.

Este o caracteristică a reproducerii umane a vieţii aceea că presupune anumite medii ce se constituie la joncţiunea plină de tensiuni dintre o anumită echipare anatomo-⁠fiziologică a omului, care este caracterizată de nevoi (trebuinţe), şi anumite condiţii ale lumii exterioare. Între medii este şi un mediu în care are loc afirmarea identităţii proprii. Aşa cum resimţim nevoi de diferite naturi, resimţim şi nevoia de a fi noi înşine, cu o identitate anume, în relaţie cu noi înşine şi cu alţii. Iar această nevoie o satisfacem situându-⁠ne în spaţiu (un anumit loc) şi în timp (o anumită istorie) şi angajându-⁠ne în raport cu acestea. Observaţia este valabilă şi pentru identităţi indivi-
duale şi pentru identităţi colective.

Identitatea o purtăm în bună măsură cu noi, dar ea devine completă atunci când este asumată explicit. Colonistul din America a devenit american din momentul în care s-⁠a hotărât să denunţe supunerea faţă de coroana britanică şi să participe la viaţa statului american. Evreul a devenit israelian când s-⁠a decis să se mute în Ţara Sfântă şi să trăiască în statul strămoşilor săi. Europenii trăiau de mult în Europa, dar şi-⁠au asumat o identitate europeană de un anumit fel odată cu formarea comunităţii europene. Individul care emigrează îşi alege o nouă identitate în locul celei vechi. Şirul exemplelor poate fi prelungit. Identitatea este, aşadar, o construcţie, la care persoane şi comunităţi pot sau nu să recurgă, şi rămâne legată de voinţă.

Drumul pe care îl pot face individul şi comunitatea nu este doar de la identitate moştenită la una proprie, nouă. Acest drum poate fi şi invers, de la identitatea proprie la una a celor din jur. În acest caz vorbim de „asimilare” – procesul prin care indivizi şi comunităţi decid să se integreze fără resturi în comunitatea mai mare în care se află sau sunt forţaţi la integrare. Spania medievală a forţat integrarea necreştinilor în cultura creştină a timpului sub ameninţarea morţii sau expulzării. China este socotită singura ţară care i-⁠a asimilat pe cei care nu erau chinezi la origine (Martin Jaques, When China rules the World, Penguin, London, New York, 2012, pp.243-⁠276) prin mecanisme civilizaţionale datorate unei foarte lungi istorii.

Se consideră că identitatea este „căutată în perioade de tranziţie socială şi politică” (Yael Tamir, The Quest for Identity, în Shlomo Avineri, Werner Weidenfeld, Eds., Integration and Identity. Challenges to Europe and Israel, 1999, p.10). Formulez mai larg această idee, spunând că oamenii au o anumită identitate în fiecare moment, dar atunci când se produc rupturi ale cadrelor vieţii, discontinuităţi, identitatea lor devine temă de gândire şi motiv de acţiune. Pe măsură ce Imperiul Habsburgic se dovedea incapabil să integreze numeroasele comunităţi etnice pe care le conţinea, acestea s-⁠au identificat mai acut ca sârbi, români, slovaci, croaţi, sloveni şi şi-⁠au afirmat cu tărie identitatea naţională. Când a devenit limpede că socialismul răsăritean nu are cum să integreze decât cu forţa diferitele ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană acestea şi-⁠au căutat un drum propriu în numele intereselor naţionale. Dislocările de populaţie ce au loc astăzi în forma unei noi migraţii a popoarelor includ o încercare a celor puşi în mişcare de a dobândi o nouă identitate.

Identitatea este destin, prin naşterea persoanei (nici unul nu ne decidem naşterea!), prin situarea unei comunităţi într-⁠o geografie şi printr-⁠o istorie anumită (nici o generaţie nu decide unde au stabilit-⁠o strămoşii!), prin educaţia de care oamenii s-⁠au bucurat. În rest, însă, identitatea încetează să fie destin.
Şi pentru individ şi pentru comunitate în faţă sunt alternative de alegere în materie de identitate. Educaţia formează o identitate, a individului şi a comunităţii, dar şi unul şi cealaltă pot opta pentru o schimbare. Japonia şi Coreea de sud, acum China, au ales în deceniile recente calea unei „revizii culturale” de largi proporţii, care să le ofere şansa de a trece identitatea lor tradiţională într-⁠una a modernităţii zilelor noastre, iar opţiunea a dat roade impresionante. Mai nou se vorbeşte de „renovarea identităţii (identity renewal)” ce se referă la împrejurarea că un individ sau o comunitate aleg să-⁠şi afirme o identitate pierdută sau una nouă.

Cel mai mare şi mai radical renovator de identităţi este societatea modernă. De aceea, adepţii identităţii naţionale au privit modernitatea în prima instanţă mai mult critic. Pe de o parte, mecanismele specifice pe care modernitatea le-⁠a pus în acţiune – piaţa ca regulator economic, generalizarea libertăţilor şi drepturilor, capitalul financiar ca parte a reproducţiei – au frânt identităţi tradiţionale şi le-⁠au trimis în muzeu. Trecutul nu oferă mijloace de a face faţă acestor mecanisme care s-⁠au dovedit eminamente civilizatoare, încât curentele culturale paseiste s-⁠au înşelat din capul locului. Ele sunt în contratimp cu istoria şi nu dau rezultate decât în închipuire.

Pe de altă parte, odată cu emergenţa pieţei mondiale şi a contactelor universale dintre oameni, s-⁠a creat şansa „alegerii de identitate naţional-⁠culturală”, care este un fenomen specific modernităţii târzii. „Ea este o funcţie a deschiderii comunităţii, a abilităţii membrilor ei de a fi expuşi altor modalităţi de viaţă, sisteme ale credinţei, tradiţiilor, limbajului sau, pe scurt, a matricei culturale a altor societăţi decât cea proprie” (p.12). Ca urmare, se ajunge la situaţii de alegere precum cea a orientalilor care preiau cultura Marii Britanii, trăind acolo, a imigranţilor recenţi din Germania, care vor să se stabilizeze într-⁠o altă cultură, a magrebienilor din Franţa şi a multor altora. Atunci când alegerea este pentru integrare în cultura ţării gazdă procesele decurg fără dificultăţi, dar când această integrare este privită cu reticenţe, reacţiile episodice, din nefericire violente, sunt greu de evitat.

Aşa stând lucrurile, pe scena actualităţii a urcat tema setului de valori la care aderă de fapt cel aflat în faţa unei „alegeri de identitate naţional-⁠culturală”. Situaţia nu este oarecare, iar unele conflicte ale lumii de azi au cauze în ceea ce se poate numi „identitate biculturală”, „culturi de refugiu”, „identitate confuzionată” sau „adolescenţă prelungită” (vezi Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014, pp.21-⁠22) şi sunt probă.

Acel om vine dintr-⁠o identitate culturală anumită, pe care o relativizează, prin forţa lucrurilor, în favoarea alteia. Întrebarea care se pune în astfel de situaţie este cea a „autenticităţii”: în ce măsură cel aflat în situaţia alegerii de identitate ajunge la o soluţie ce nu este hibridă, într-⁠un înţeles „autentică”. Cum îl consideră cei care îl primesc printre ei? Cum îl consideră cei dintre care a plecat? Nu este uşor de dat o soluţie. Foarte probabil, va trebui să ne acomodăm cu o durabilă „criză a autenticităţilor” ce atinge nu doar identitatea etnică, ci şi alte identităţi. Iar faptul că în scrierea romanelor se reuşeşte anevoie, mai nou, „încheierea” prin tratarea convingătoare a destinelor personajelor este indiciu al acestei crize adânci.

Mai trebuie observat că în mod frecvent acel om vine dintr-⁠o cultură în care identitatea personală şi identitatea comunităţii se asigurau prin componente tradiţionale – limbă, obiceiuri, teritoriu, anumite scrieri etc. – şi intră într-⁠una în care identitatea este legată cu realizări exemplare în economie, descoperirea ştiinţifică, creaţia artistică, democratizare, justiţie socială. Viaţa lui este străbătută de tensiunile trecerii de la o identitate la alta, care nu sunt oarecare. Este previzibil că în anii următori se va trăi o „criză a alegerilor de identitate” ce nu este de neglijat.

Societatea modernă afectează identităţile individuale şi colective în virtutea a trei schimbări majore pe care la aduce: trecerea la economia de piaţă, statul de drept şi cultura reflexivă, sporirea la maximum a comunicaţiilor şi procesele de migrare pe care le prilejuieşte, mai ales în era globalizării. Ea afectează însă identităţile şi pe canalul prestaţiilor pe care le favorizează. Identităţile au a se forma în raport cu cerinţa, impusă de piaţă şi de universalizarea libertăţilor şi drepturilor, ca şi, mai recent, de globalizare, de realizări competitive – în inovaţia tehnologică, în organizarea economiei şi inteligenţa încorporată în produsele ei, în deschiderea de şanse de democratizare şi oportunităţi de creaţie, în justiţie de care să se bucure fiecare cetăţean, în deschiderea de noi orizonturi de interpretare şi creaţie. O discuţie despre identitate care nu ia în seamă aceste repere este de la început condamnată la marginalizare. Iar cine ţine la afirmarea propriei identităţi şi a identităţii comunităţii din care face parte trebuie să se măsoare cu asemenea criterii.

Societatea modernă aduce însă în prim plan, pe scară mai sistematică decât predecesoarele ei, o „identitate normativă”. Pe de parte, modernitatea este universalizantă. Ea cultivă un set de valori – ştiinţă nomologică pe baze experimentale, economie condusă de imperativul randamentului, piaţa ca regulator economic, libertăţi şi drepturi cu bază în individ, cultură reflexivă – care nu au alternative competitive şi devin universale. Eşti liber şi poţi să nu le împărtăşeşti, dar viaţa ta sărăceşte, dacă nu cumva devine imposibilă.

Pe de altă parte, modernitatea descurajează izolarea şi favorizează comunităţi mari. Ea încurajează asocieri de state şi trecerea la unităţi cosmopolite formate pe bază de negocieri. În cadrul acestora identităţile naţiunilor intră în subordinea unei identităţi mai acoperitoare şi capătă treptat marca unei „identităţi normative”. Exemplul care se dă mai nou este cel al Uniunii Europene. „Identitatea nu se poate baza doar pe norme, dar accentuarea elementului normativ (alături de factori culturali, etnici, istorici şi de altă natură) ar putea reconcilia unele dintre contradicţiile ce par inerente între identitatea naţională şi cea europeană”. Începutul este un concept al identităţii înţeles înainte de toate politic, ce conţine „interpretări comune ale istoriei, evaluări comune ale prezentului şi scopuri comune pentru viitor. O asumpţie fundamentală este aceea că identitatea poate fi, cel puţin parţial, construită şi aleasă şi este astfel supusă voinţei individuale, ca şi schimbării politice. Pe de altă parte, identitatea nu este ceva de prescris prin decrete. Funcţia ei este să asigure consistenţă şi orientare în lumea societăţii” (Manuel Fröhlich, National Identity in a Unified Europe – Outline of a Normative Concept, în Shlomo Avineri, Werner Weidenfeld, Eds., op.cit., p.39). Uniunea Europeană a operat de la început cu această abordare.

Ca în orice altă situaţie, între stările de fapt şi norme, între identităţile naţionale moştenite şi cadrul normativ pot să apară tensiuni. Ţine însă de capacitatea strategiei alese ca astfel de tensiuni să ducă înainte, nu să ruineze ansamblul. Uniunea Europeană se află astăzi în situaţia în care de această capacitate depinde soarta ei. (Din volumul Andrei Marga, Identitate naţională şi modernitate, în curs de apariţie)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest