Contemporanul » Eseu » Alina Bako: Feeling-⁠uri, apocalipsă şi literatură

Alina Bako: Feeling-⁠uri, apocalipsă şi literatură

Pendularea între diversele forme culturale, descoperirea efemeră, interesată, vicioasă, snoabă şi de scurtă durată a literaturii la modă, trăirea intensă a problemelor fundamentale ale societăţii, dar cu jumătăţi de măsură a timpului, adoptarea mimetică a unor comportamente alienante sunt menite să alunge spectrul gândirii într-⁠o zonă a derizoriului

Diluare, inconsistenţă, pierdere a valorii sunt forme pe care Vattimo le asocia conceptului mai larg de „gândire slabă”. Aceasta îşi (dez)ordonează traiectoriile, prin lipsa consistenţei primare, a conceptelor tari, menite să coordoneze concepte-⁠umbrelă coerente, puternice, cu forţă de înstăpânire a sensului. Pluralitatea, diseminarea, împrăştierea sensurilor sunt promovate drept soluţii de ieşire din criza gândirii, anunţată de mulţi (Latour, Fukuyama, Foucault, Deleuzi&Guattari, Finkielkraut), care însă nu oferă o direcţie clară de absorbţie a ideologiei. A nu avea puncte-⁠bornă, repere consistente echivalează cu o pierdere a sensului prim, o risipire periculoasă. Au fost adoptate, în societatea actuală, două atitudini: prima a fost cea de aderare, de adoptare şi înglobare a acestei noi forme de gândire şi diseminarea acesteia, promovarea ei, prin acţiuni, vorba lui Maiorescu, de „încurajare blândă a mediocrităţii”, de spargere a centrului şi percepere difuză inclusiv a temelor culturale, chiar şi a literaturii, iar, pe de altă parte, atitudinea, care însă este insulară, a identificării unor ancore forte, generatoare de sensuri lipsite de maladiv, de non-⁠substanţialitate, de flexibilitatea vicioasă a relativităţii. Criteriile se stabilesc numai din perspectiva dualităţii, iar, de cele mai multe ori a antagonismului, orice acţiune fiind, de fapt, numai o formă de război, unul care se duce în ascuns, cu vorbe, ele însele diluate, fără asumări sau cu false iluzii. Schimbarea n-⁠a avut început, n-⁠are final, căci disoluţia conturbă orice încercare timidă de reaşezare a lumii. Personajul lui Dostoievski, Kirillov împărţea istoria în două: „de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la (…) transformarea fizică a Pământului şi a omului.” Gândirea conceptuală se pierde în momentul în care fiinţa umană îşi metamorfozează corporalitatea sau, mai bine zis, renunţă la spiritualitate, în favoarea corporalităţii. Descentrarea, prin spargerea în multiple nuclee (încă de la Nietzsche apăruse ideea subiectului ca multiplicitate), echivalează inclusiv cu o formă de hermeneutică. Or, hermeneutica, prin polivalenţa pe care o presupune, prin multiplicitatea valorilor interpretative, este, până la urmă tot o formă a diluării, a pierderii substanţei de contrast. A negocia sensul unui cuvânt sau al unei imagini conţine în sine ideea relativizării, iar includerea literaturii în această sferă probează atingerea superfluă trăită în contemporaneitate. Dezechilibrul nu e generator de creativitate, pentru că termenii pe care îi utilizăm pentru a judeca evoluţia actuală şi-⁠au pierdut valabilitatea, disiparea de-⁠concatenând orice posibile coagulări, inclusiv literare. Posibilele clasificări de tipul celor vehiculate în prezent, după depăşirea postmodernismului, precum douămiismul, post-⁠douămiismul, metamodernitatea, hipermodernitatea, postumanismul, post-postumanismul sau alte încercări nu mai au coerenţă, nu din cauza argumentaţiei, de multe ori pertinentă, ci din cauza inoperabilităţii cu termeni care nu se mai suprapun sensibilităţii actuale. Proza românească contemporană şi-⁠a epuizat, până la un moment dat, resursele, prin abordarea abundentă a trecutului comunist, filtrat fie prin lentila satiricului, fie prin cea a realismului dur sau a unui tip de realism magic reactualizat. După ce obsesia trecutului apropiat şi-⁠a mai stins din fantezia creatoare, s-⁠a produs o recentrare a prozei pe autobiografic, pe trecutul şi mai apropiat, acutizat de semnele tranziţiei, iar mai apoi spre zona metaficţiunii istorice. De la faza de rememorare, caracterizată prin recursul excesiv la locuri comune, idei reiterate, aproape algoritmic, naraţiunea se plimbă, în multe cazuri în spaţiul bucureştean, iar pe alocuri în Braşov, Cluj sau alte câteva toposuri, inevitabil surse ale acţiunii gri din perioada de dinainte de 1989. Fiecare experienţă este construită pe câteva dintre reperele fundamentale ale mentalităţii colective: gesturi simple, obiecte comune la nivelul amintirilor, delaţiuni, fapte diverse care se concentrează obsesiv pe întâmplări, personaje-⁠tipice, simboluri ale unor reprezentări sociale. Textele sunt dublate de voci narative, uneori sarcastice, alteori sentimentale, uneori abia auzite, alteori dure, un soi de exorcizare a demonilor interiori, cu care se identifică şi lectorul. Însă confesiunea, retrăirea nu echivalează cu o restabilire a unei direcţii, ci cu rămânerea într-⁠o zonă neutră, a înregistrării pasive, o fază necesară însă în procesul de vindecare. În ultimii ani, proza românească a beneficiat de timide deschideri în zone ale naraţiunii, care ar putea fi încadrată în ceea ce Nelly Wolf numea „romanul democraţiei”, un tip de literatură generat de o societate liberă de orice constrângeri, în care totalitarismul nu mai impune direcţii, nu mai dă teme, nu mai interzice cuvinte. Însă, trecerea nu s-⁠a făcut printr-⁠o evoluţie, ci printr-⁠o aliniere la tendinţele europene, îmbrăţişate larg. Francezul Finkielkraut remarca o diluare a substanţei culturii, a gândirii, în descendenţa scrierilor lui Octavio Paz, Ortega y Gasset sau Hannah Arendt, încă din 1987. Situaţia nu s-⁠a schimbat fundamental de acum treizeci de ani, la noi existând o disipare înmiită a centrelor de interes şi o falsă incursiune în zona principiilor, în numele unei ipocrite întoarceri la valorificarea culturii. O frază esenţială din textul filosofului amintit este cea legată de principiul hedonist, asociat civilizaţiei imaginii, trăirii vieţii prin intermediul imaginii şi înlănţuirii unor fragmente care fac parte din câmpuri diferite, principala problemă fiind inexistenţa sau existenţa parţială unor informaţii coerente, de ansamblu, generalizante şi veridice. Procesul de relativizare afectează toate direcţiile fundamentale ale culturii, orice pilon, menit să ofere stabilitate, fiind şubrezit de însăşi inconsistenţa gândirii. „Trăim momentul feeling-⁠urilor; nu mai există nici adevăr, nici minciună, nici stereotip, nici invenţie, nici frumuseţe, nici urâţenie, doar o paletă infinită de plăceri, diferite şi egale.

Democraţia care implica accesul tuturor la cultură se defineşte de acum prin dreptul fiecăruia la propria cultură” scria Finkielkraut. Această trăire a momentului caracterizează inclusiv evoluţia literaturii române, o juisare inconsistentă caracterizând impersonal şi ridicol unele dintre producţiile literare recente. Impresionismul în critică fusese amendat din cauza relativităţii şi subiectivismului, analizei la cald care se făcea textului literar. Cu toate acestea, prezentul demonstrează că încă nu s-⁠a produs o reaşezare a valorilor, o restabilire a echilibrului. Pendularea între diversele forme culturale, descoperirea efemeră, interesată, vicioasă, snoabă şi de scurtă durată a literaturii la modă, trăirea intensă a problemelor fundamentale ale societăţii, dar cu jumătăţi de măsură a timpului, adoptarea mimetică a unor comportamente alienante sunt menite să alunge spectrul gândirii într-⁠o zonă a derizoriului. Diluarea, ba chiar mai mult, secarea de orice urmă de armonizare sinceră şi funcţională a tradiţiei cu contemporanitatea transformă imediatul într-⁠o vacantare a sentimentului de apartenenţă la o cultură. „Când ura faţă de cultură devine ea însăşi culturală, viaţa întru gândire îşi pierde total semnificaţia” scria acelaşi filosof citat mai sus, angrenând în discursul său neantul iscat de rătăcirea forţei de a impune reflecţia drept fundament al existenţei umane. A scrie literatură nu mai echivalează cu a propune texte „întru gândire”, ci, de cele mai multe ori, diluează sensuri multiple, le amalgamează, le contorsionează, totul în scopul bufoniadei generalizate, aproape ca în imaginea apocalipsei lui Kurt Vonnegut. Sau poate că apocalipsa este o stare de fapt, cvasi-⁠existentă, fără nici un element de excepţionalitate, doar o stare perpetuă pe care o trăim în prezent, cu care ne-⁠am obişnuit, căreia i-⁠am căzut definitiv pradă, iar acum riscăm să nu mai recunoaştem profunzimea, în rarele cazuri când apare.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest