În legătură cu Divinitatea nu trebuie să se vorbească nici prin negaţii, nici prin afirmaţii, deoarece, categorial-filosofic, Dumnezeu nu este, nu ţine de Fiinţă, ci de Supersistenţă, de ceea ce este mai presus de orice
După ce am ascultat o expunere despre problema clasică a transcendenţei în legătură cu imanenţa, aş vrea să mă refer în continuare mai mult la transcendenţă şi, mai ales, la semnificaţia deosebită a transcendenţei în legătură cu Dumnezeu. Sigur că nu este uşor şi nu prea este nici corect ca cineva din afara Bisericii să vorbească despre Dumnezeu, dar, având în vedere că s-a făcut la început rugăciunea, sper că mi se va ierta greşeala de a face acest lucru, mai ales pentru faptul că o să încerc aici să arăt măreţia Divinităţii ca Transcendenţă, adică semnificaţia teologico-filosofică a lui Dumnezeu.
Teologia este vorbirea despre Dumnezeu, dar, cum spunea şi părintele Dumitru Stăniloae, teologia noastră ortodoxă nu trebuie să fie numai vorbire sau teorie despre Dumnezeu, ci trebuie să fie mai ales trăire întru Dumnezeu. Aceasta este teologia cea adevărată a dreptei noastre credinţe. Dar fiind greu, mai ales într-o conferinţă, să trăim efectiv Divinitatea, vom fi nevoiţi doar să vorbim despre ea.
Noi, creştinii, avem însă Evangheliile, în care Divinitatea se vorbeşte pe Sine şi nu trebuie să-I facem prea multe come
ntarii, ci să ne străduim mai mult să trăim în felul nostru ceea ce ni se spune acolo. Mântuitorul zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (he hodos, he aletheia, he zoe) şi se pare că, la început, Creştinismul se numea chiar Calea (he hodos). Calea aceasta nu este altceva decât trăirea intensivă a vieţii lui Iisus Hristos care trebuie să fie adevărul vieţii noastre, în măsura în care suntem creştini şi în măsura în care, în accepţiunea lui Dumitru Stăniloae, teologizăm.
Părintele Stăniloae era şagunist (absolvent al Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov) şi, ajungând membru al Academiei Române, când avea ocazia, îi plăcea să vorbească cu noi. La întrebările despre suferinţele din timpul detenţiei, ne-a spus că a încercat uneori să practice isihasmul, că spunea întruna rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi când era bătut, şi când era chinuit. Până la urmă ajunsese la un fel de legătură nevăzută cu Divinitatea, care îi alina durerea. Dar nu a ţinut prea mult, fiindcă se gândea la cei de acasă, se gândea la tovarăşii lui de suferinţă şi toate acestea frânau legătura. De regulă, ne spunea Părintele, degeaba se străduieşte un om să intre în legătură cu Dumnezeu, dacă nu-L vrea Dumnezeu, dacă nu-l alege.
În filosofia contemporană se petrece ceva deosebit. Deşi s-a străduit întruna să se despartă de teologie, a ajuns, într-un fel sau altul, în toate variantele sale, la conceptul de „transcendenţă”. Toţi marii existenţialişti, de exemplu, consideră că adevărata existenţă nu este aici, ci într-o altă lume, de dincolo de aceasta, la care ar trebui să ajungem sau să merităm să fim „traşi” acolo, cum spunea Mântuitorul: „Când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine”. Acest verset i-a plăcut atât de mult filosofului Sören Kierkegaard încât a scris o carte întreagă despre el. Dar noi, în zilele noastre, mai merităm oare să ne tragă Iisus Hristos la Sine?
Ne vorbesc unii toată ziua despre extratereştrii, care, zic aceştia, vin cu farfuriile lor zburătoare şi ne trag la ei, ne supun la tot felul de operaţiuni neplăcute, mutilează animale şi fac cercuri prin lanurile de grâu. Şi se întreabă OZN-iştii aceştia dacă nu cumva este şi Iisus Hristos vreun extraterestru care vrea să ne fure de pe pământ? A te atrage Divinitatea la Sine nu înseamnă însă o răpire, şi nici vreo „experienţă religioasă”, cum se zice. Şi tot Dumitru Stăniloae ne spunea că nu-i place sintagma „experienţă religioasă”, căci religia nu se experimentează, cu religia te naşti, ca şi cu naţionalitatea: eşti român sau nu eşti român; eşti creştin sau nu eşti creştin, nu experimentezi.
Cu toate acestea, când eram profesor la Facultatea de Filosofie, existau câţiva studenţi care mă tot întrebau: să mergem sau să nu mergem şi noi la Societatea Antroposofică? Eu le spuneam: depinde ce religie aveţi, sunteţi islamici, sunteţi creştini, ce sunteţi voi? N-are importanţă ce suntem, vrem să experimentăm, ziceau ei, şi unii chiar au experimentat şi s-au mai dus şi pe la yoga, au stat în tot felul de postúri şi au făcut tot felul de respiraţii, după care au ajuns la Spitalul Central. Au venit apoi cu părinţii şi se milogeau de noi să-i trecem la examene. Şi au trecut la multe examene, până când au ajuns la unele pe la care nu se mai putea trece. Şi au fost nevoiţi săracii să plece la alte centre universitare, să facă alte „experienţe” universitare, fiindcă cele religioase nu le-au folosit la nimic.
Noi nu experimentăm şi, întrucât suntem creştini, adică suntem botezaţi şi ne-am împărtăşit de la Duhul Sfânt, trebuie să menţinem această legătură cu Divinitatea. Divinitatea noastră este triadică, este Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. Aceasta este Sfânta Treime, în care am crezut şi credem noi. Dar nu este vorba numai de o credinţă diferită de toate celelalte, ci şi de o modalitate de gândire deosebită.
Am discutat de atâtea ori cu pozitiviştii şi ateii de o manieră sau de alta, care îi consideră pe teologi aproape bolnavi mental pentru modul în care gândesc, în măsura în care nu-i consideră necinstiţi. Dar nu este aşa. Nu se poate ca 2000 de ani de cultură teologică să fi fost făcută de către persoane cu deficienţe psihice sau de către borfaşi. Amintim aici doar celebrele titluri de doctori, greu de obţinut până în zilele noastre. Nu este vorba de nicio fraudă, ci despre un alt mod de gândire, numit de regulă „dialectico-speculativ”. În măsura în care filosofii s-au străduit să înţeleagă teologia, respectiv legătura omului cu Divinitatea, au făcut diferite consideraţiuni. Unii afirmau că religia este independentă de logică. Ceea ce nu înseamnă totuşi că, în orice carte a unui teolog sau chiar în Sfintele Evanghelii, ar exista greşeli de exprimare, fiindcă, pasămite, în aceste Cărţi nu se respectă nicio regulă a gândirii. Dimpotrivă, acolo consecvenţa este şi mai strictă, n-ai voie să schimbi niciun cuvânt. Dogmatismul religios este mai sever decât orice dogmatism. În sensul cel mai elevat al cuvântului, dogma înseamnă, în primul rând, consecvenţă, înseamnă ceva care nu poate fi încălcat, care este dat o dată şi pentru totdeauna.
Lipsa de logică înseamnă incoerenţă, or, textele teologice nu sunt incoerente, ci, dimpotrivă, putem considera că tot Evul Mediu european, care a fost teologic, a determinat şi raţionalitatea lumii occidentale, fiindcă teologii creştini, ei înşişi, erau logicieni. Şi nu numai cei occidentali. În învăţământul teologic românesc, încă din perioada slavo-română, teologii se pregăteau, în vederea disputelor, după textele traduse din logica lui Theodor de la Raithu din Sbornicul Ţarului Simeon şi după Logica lui Ioan Damaschin. Toţi filosofii până pe vremea lui Kant erau călugări. Noi n-am mai apucat perioada aceea, căci altfel, am fi umblat acum cu gluga pe cap, fiindcă, deh, meseria e meserie, trebuie să ţi-o faci. Dar există până în zilele noastre teologi care stau prin chiliile lor şi gândesc, ca şi cei medievali, într-un mod deosebit, adică dialectico-speculativ.
Cuvântul „speculativ” vine de la speculum şi înseamnă „oglindă”. El are o semnificaţie deosebită: ceea ce este speculativ se oglindeşte pe sine. Ştim câteva exemple din istoria filosofiei şi din mitologie, care ne conduc spre semnificaţia aceasta de autoreflexie, de oglindire a speculativului. Dar există şi un corespondent acustic al oglindirii, ecoul.
Platon îşi plasează cel mai frumos dintre mituri într-o peşteră în care se auzeau voci, dar nu erau cele autentice, erau numai ecourile lor, iar pe pereţii peşterii, ca un fel de prevestire a cinematografului, rulau umbrele; nişte umbre care se mişcau şi care vorbeau: servus!, ce mai faci? Numai că era o umbră, iar originalul nu era acolo, originalul era între o sursă de lumină şi peretele ecran.
Platon era un făcător de mituri, dar Aristotel a spus foarte bine că şi mitologul este un fel de filosof (kai ho philomythos philosophos pos estin). Când conceptul a crescut mare, zicea Hegel, nu mai are nevoie de poveşti, dar pe vremea lui Platon era binevenită o povestire frumoasă. El a inversat însă situaţia şi a plasat vizualitatea speculativă în peşteră. Acolo însă nu se vedea nimic, dar se auzeau ecourile vocilor, iar la Delfi, când au găsit caverna aceea, se zice că preotul sau preoteasa a întrebat: tis ei?, cine eşti?, iar ecoul i-a răspuns sy ei, tu eşti, cunoaşte-te pe tine însuţi, adică oglindeşte-ţi sufletul, căci prin acesta vei oglindi, vei speculativa Divinitatea Însăşi. Ceea ce este în suflet, dincoace de noi, Transcendentalitatea, este reflex, este oglindire, este un ecou al Transcendenţei, a ceea ce este dincolo de noi.
Categorial vorbind, Transcendenţa şi Transcendentalitatea, de dincoace şi de dincolo de existenţă, presupun toate supercategoriile autologice, care se spun pe sine, Unum, Totum, Infinitum, Aeternitas, Absolutum. Dacă zici Totul, Totul nu se mai referă la altceva, Totul se spune pe Sine şi, mai mult decât atât, când zici Totul, zici şi Unul, fiindcă în afară de Tot nu mai este nimic, deci el este şi Unul, şi Eternitatea, şi Infinitul, şi este şi Absolutul, adică Divinitatea. Dar, în afară de faptul că presupune aceste supercategorii autologice (care, în mod evident, se spun pe sine numai prin intermediul tău, numai oglindindu-se în tine însuţi, dacă ai, fireşte, capacitatea de a oglindi ceea ce este dincolo de existenţă), Divinitatea este şi Protosistenţă, adică este şi ceea ce a fost înainte de a exista ceva, şi este şi Episistenţă, adică ceea ce va fi după ce nu va mai exista nimic. Ea este, cum îi spune şi Sf. Apostol Ioan, Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Deci, Transcendenţa înseamnă şi transcendere spre începutul lumii, şi transcendere spre sfârşitul ei. Dar cea mai importantă semnificaţie a Transcendenţei este Supersistenţa, cum zicea şi Dionisie Areopagitul, hyperousia. Supersistenţa este însă, în acelaşi timp, şi Subsistenţa, fiindcă în domeniul Transcendenţei contrariile coincid. Iar acesta este unul dintre semnele logice ale speculativului, coincidentia oppositorum, contradicţia.
Când cădem peste contradicţii, paradoxuri şi antinomii nerezolvabile suntem la graniţa cu Transcendenţa, cu ceea ce este dincolo de noi. Blaga zicea foarte frumos: metafizica modernă este o încercare de a trage cu săgeţi aprinse în bezna Transcendenţei. Acolo însă totul este contradictoriu, acolo este contradictoriu nu numai unul cu el însuşi, nu numai unul cu altul, ci şi cei trei, fiecare cu sine, şi cei patru, căci există şi dialectică speculativă tetradică, dar cea mai frumoasă este cea pentadică, al cărei prim reprezentant a fost strălucitul gânditor Platon. El a realizat raportarea dintre cele cinci genuri supreme, astfel încât fiecare să fie altul şi să fie contrariul celuilalt, dar, totodată, să fie acelaşi cu sine şi cu toate celelalte.
Subsistenţa este, într-adevăr, Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul, iar fiecare dintre ele, care se spune pe sine, le spune şi pe celelalte. Dialectica speculativă pentadică este superioară celei triadice, despre care este vorba şi în scrierile neotestamentare creştine, dar creştinismul are şi dimensiunea pentadică, fiindcă tot ceea ce este mai elevat poartă semnul pentadei. Pentada este numărul de aur al dreptei filosofări, iar creştinismul se bazează pe cele cinci credinţe: Buna-Vestire, Naşterea, Faptele lui Iisus Hristos, Răstignirea şi Învierea. Cine nu crede într-una dintre aceste componente ale creştinismului, care, luată în parte, le presupune pe toate celelalte, nu este creştin.
Au fost însă multe încercări de a rescrie Viaţa lui Iisus Hristos şi, mai ales în zilele noastre, ne trezim că apar tot felul de asemenea cărţi făcute de te miri cine. Ne întrebăm ce i-a apucat tocmai acum pe autorii aceştia să revină la poziţia lui Immanuel Kant, care a trasat graniţele religiei în limitele raţiunii pure. Am constatat însă că, până spre anul 1900, toţi aceşti scriitori urmăreau în realitate discreditarea vieţii lui Iisus Hristos. Mi s-a părut însă ciudat că mulţi dintre ei erau discipoli ai filosofului Hegel.
Întâmplarea a făcut că tocmai profesorul nostru, domnul Academician Alexandru Boboc, a tradus în limba română o cărticică, necunoscută până în ultimele decenii, a lui Hegel, intitulată Viaţa lui Iisus. Aici este vorba despre un om care s-a născut în preajma anului întâi al erei noastre, într-o familie modestă; tatăl lui era tâmplar, mama-casnică. El ar fi încercat în tinereţe puţină tâmplărie, dar nu i-a plăcut, îi plăcea mai mult să umble de ici-colo însoţit de nişte „prieteni” şi, câteodată, zice Hegel, mai îngrijea câte un bolnav, de parcă ar fi fost un fel de asistentă medicală, căci una este să îngrijeşti un bolnav, şi alta să vindeci un orb din naştere. Ultima nu mai este îngrijire de bolnav, ci este o minune, însă, din punct de vedere al raţiunii pure, nu există minuni. Dar, dacă nu există minuni, atunci nu există nici contradicţii, nu există nici situaţii paradoxale, căci minunea este ceva care ne uimeşte, ne pune pe gânduri. După Hegel însă, Iisus Hristos nu făcea nimic deosebit în afara faptului că ţinea discursuri publice, dădea tot felul de sfaturi şi îndemna ascultătorii la fapte care, în cele din urmă, au ajuns să-i supere pe conducătorii de la Ierusalim. Aceştia, în înţelegere cu romanii, l-au condamnat la moarte; l-au chinuit, l-au răstignit şi astfel a murit Iisus Hristos. Aşa se termină cartea, fără nicio referinţă la cele cinci credinţe ale Creştinismului. Aceasta este însă schema după care au fost scrise toate celelalte cărţi despre viaţa lui Iisus Hristos, cu mai multe sau mai puţine referinţe la condiţiile istorice în care a trăit.
La fel este şi lucrarea lui Ernest Renan, căreia editorul român din zilele noastre, pentru a-l deruta pe cititor, i-a adăugat ca supratitlu „Mântuitorul”. Or, Renan ateul nu foloseşte niciodată acest cuvânt! Ciudat este faptul că iniţiatorul acestor „îndeletniciri” a fost tocmai Hegel, cel care cunoştea foarte bine mecanismele gândirii dialectico-speculative, dar nu le-a mai pus de data aceasta în joc, ci s-a bazat numai pe raţiunea pură în sens kantian.
Faptul că astfel de cărţi sunt traduse în limba română şi publicate în vremea noastră denotă ceva foarte urât la adresa Creştinismului, la adresa dreptei noastre credinţe, a Ortodoxiei, care se numeşte „dreaptă” tocmai fiindcă merge pe linia neotestamentară, fără să încalce ceea ce se spune acolo.
Nu trebuie să abandonăm raţionamentele obişnuite ca să înţelegem ce scrie în Noul Testament, şi nici nu este vorba de înţelegere, căci „înţelesul” vine de la intelectus. Nu trebuie să înţelegi, ci să crezi în ce este scris acolo şi, în măsura în care dispui de „oglinda” aceea, de gândirea speculativă, poţi să şi reproduci, să retrăieşti, după puterile tale, Calea, Adevărul şi Viaţa. Să găseşti într-un fel sau altul legătura cu Transcendenţa, pe care, dacă vrei, poţi s-o şi exprimi într-o formă logică dialectico-speculativă, căci altfel, urmând logica raţiunii sau a intelectului, vei fi nevoit, de dragul rigorii acestora, să comiţi tot felul de falsuri în legătură cu dreapta credinţă, adică cu textele autentice ale Noului Testament, sau să cauţi dovezi şi demonstraţii, cum au făcut-o teologii occidentali, pentru ceea ce nu poate fi nici înţeles, nici argumentat.
Au existat şi tendinţe ortodoxe de interpretare teologico-raţionalizatoare a enunţurilor neotestamentare. Aşa-numita teologie apofatică recunoaşte numai enunţuri negative la adresa Divinităţii, pentru separaţia Acesteia de restul entităţilor. Ea poate să conducă însă şi la contradicţii jenante; Divinităţii i se poate astfel nega chiar şi divinitatea! Ceea ce încalcă legea identităţii: „Dumnezeu nu este Dumnezeu!”. Dar nici teologia catafatică nu este acceptabilă, căci entităţilor divine nu le putem atribui predicate, oricare ar fi acestea. Despre Dumnezeu nu pot fi făcute enunţuri obişnuite, ca ceva despre ceva (tinos kata tinos) sau ca ceva contra ceva (tinos apo tinos), fiindcă Divinitatea nu este un ceva.
În legătură cu Divinitatea nu trebuie să se vorbească nici prin negaţii, nici prin afirmaţii, deoarece, categorial-filosofic, Dumnezeu nu este, nu ţine de Fiinţă, ci de Supersistenţă, de ceea ce este mai presus de orice.
Un mare gânditor român, pe care am avut ocazia să-l cunosc, Petre Ţuţea, spunea că despre Dumnezeu nu poţi vorbi predicativ, nu poţi spune că este sau nu este, fiindcă Dumnezeu înseamnă Hypersistenţa, pe care, dacă poţi s-o gândeşti, atunci trebuie s-o exprimi supercategorial. Şi Petre Ţuţea spunea adesea: Dumnezeu, Unul, Totul, Infinitul, fără „este”, căci, dacă „Dumnezeu este Unul”, atunci Dumnezeu nu poate să mai fie Totul, după canoanele logicii obişnuite, dar el înseamnă şi Unul, şi Totul, şi Infinitul, şi trebuie să fie astfel şi gândit, şi exprimat. Cine nu gândeşte dialectico-speculativ nu ştie nici să vorbească speculativ şi, din cauza aceasta, i se pare că în textele neotestamentare nu se vorbeşte corect, fiindcă Logosul de acolo nu are calitatea simplă de logos-cuvânt, de horos, de termen, care înseamnă ceva limitat, ceva îngrădit. Dar Dumnezeu nu poate să fie termen al unei judecăţi, nici subiect, nici predicat. Dacă L-ai gândit aşa, înseamnă că trebuie să apelezi sau la teologia apofatică, sau la teologia catafatică, deci să te încurci în enunţuri şi în raţionamente, căci şi raţionamentele sunt simple logosuri-cuvinte, silogisme, cum le zicea Aristotel (sylogismos de esti logos). Logosul cu „L” mare, care era dintru început, cum se spune în Evanghelia după Ioan, era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Logosul (kai theos en ho logos). Dacă vrem să înţelegem ce înseamnă Dumnezeu, într-un fel sau altul, trebuie să-L lăsăm să se spună pe Sine asemenea supercategoriilor autologice. Or, Dumnezeu S-a spus pe Sine în revelaţiile evangheliştilor, acceptate în credinţa ortodoxă, în ciuda faptului că ele contrazic orice modalitate empirică de gândire, orice raţionament sau demonstraţie. În măsura în care Dumnezeu înseamnă Totul, nici nu se mai pune problema imanenţei, căci Totul cuprinde şi imanenţă, şi transcendenţă, şi transcendentalitate, şi ceea ce este dincoace de noi, în sufletele noastre, şi ceea ce este dincolo de noi, în Ceruri, cum se spune.
A vorbi despre Dumnezeu în termeni filosofici, cum am încercat aici, este un lucru dificil, şi, dacă vrei totuşi s-o faci, ajungi să-ţi fie teamă de gravitatea acestei probleme. Pe bună dreptate, se şi spune că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu (arche sophias phobos theou), dar nu o frică oarecare, ci megafobia faţă de Cel care este Începutul şi Sfârşitul, este Totul, Eternitatea, Infinitul şi Absolutul, este dincolo şi dincoace de noi. Este motivul pentru care trebuie să vorbim şi noi despre Divinitate la superlativ, în aşa fel încât să-I aducem cinstirea cuvenită după puterile noastre de gândire, de simţire şi de trăire întru Sine.
Se tot aminteşte despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi, da, Dumnezeu ne iubeşte, căci altfel ne-ar fi măturat de mult de pe acest Pământ, dar şi noi trebuie să-L iubim cu toată fiinţa noastră şi, în acelaşi timp, cum se zice pe la noi, în Ardeal, să fim oameni cu frica lui Dumnezeu, să-L rugăm să ne miluiască, adică să aibă milă de noi, păcătoşii.
Eu sunt un om cu frica lui Dumnezeu şi îmi cer iertare în faţa Înaltpreasfinţiei Voastre că am avut îndrăzneala de a vorbi despre Dumnezeu cu o oarecare lejeritate care, de fapt, nu-mi este caracteristică.
■ Din volumul La porţile împărăţiei,
Editura Contemporanul, 2016
