Contemporanul » Eseu » Alexandru Surdu: De la economia politică la politica economică

Alexandru Surdu: De la economia politică la politica economică

Cultura istoriei

Prin multe zone, chiar transfrontaliere, se vorbeşte tot mai des nu numai despre faza economică postindustrială, ci chiar despre Noul Ev Mediu, datorită distrugerii aproape totale a oricăror întreprinderi industriale, agricole, animaliere, sanitare, educaţionale, a tot ce mai poate aminti de lumea civilizată. Ceea ce reprezintă şi un fel de reîntoarcere nu numai la Evul Mediu, ci chiar la o fază anterioară primelor preocupări de îngrijire a gospodăriei, din care s-a născut economia

Din perspectiva filosofiei categorial-sistematice, în cadrul Realităţii, Binele ocupă locul central după Frumosul şi Adevărul, şi înaintea Dreptăţii şi a Libertăţii. Dialectico-speculativ însă şi, respectiv pentadic, niciuna dintre aceste componente nu poate fi realizată, adică instituită în calitate de categorie filosofică fără o raportare corespunzătoare la celelalte. Este însă evident că toate se referă la om, căci Realitatea însăşi este a omului şi este concepută de către om şi pentru om. Şi nici nu are vreo semnificaţie pentru alte vieţuitoare, terestre sau cosmice. Aceasta, pentru faptul că Realitatea nu este altceva decât o totalitate de concepţii ale omului despre propria lui Existenţă în conformitate cu Fiinţa, respectiv cu modalitatea proprie omului de a o gândi cum este, ce este şi de ce este aşa cum este. Cauza pentru care i-a fost dată omului capacitatea de a realiza toate acestea nu poate fi discutată aici, dar trebuie menţionat că nici în zilele noastre omul, prin care înţelegem Umanitatea, mai precis ceea ce cunoaştem noi aici şi acum din realizările omului, n-a reuşit decât într-o mică măsură să-şi exercite această capacitate. Şi, mai ales, n-a reuşit să transpună în Existenţa Reală aproape nimic din ceea ce a realizat pe plan conceptual, iar ceea ce a transpus, totuşi, a fost adesea dezastruos atât pentru el, cât şi pentru Existenţa Reală. Dar trebuie spus, mai ales în legătură cu Binele, că transpunerea concepţiilor în Existenţa Reală este favorabilă de regulă numai pentru o parte dintre oameni. Din  această  cauză s-a şi făcut distincţia dintre teorie şi practică.

În domeniul Realităţii însă totul este numai teorie, în sensul de concepţie, şi, dacă este vorba de Bine, principial, acesta ar trebui să fie al tuturor, numai în practică se dovedeşte altfel.

Teoriile în genere, mai ales de la Aristotel citire, se realizează în forma ştiinţelor. Aristotel era un făcător de ştiinţe. Şi le făcea după acelaşi model. Alegea un domeniu din Existenţa naturală sau socială, îl delimita de restul Existenţei şi îl trecea prin filtrul Fiinţei. Dar, fiind adeptul Raţiunii, care este numai una dintre facultăţile gândirii, îl interesa în mod special esenţa sau ce este-le fenomenelor din acel domeniu, cum este aceasta şi de ce este aşa şi nu altfel. Adică ştiinţele sale erau raţionale şi ar fi trebuit să fie şi numite „raţionale”, ceea ce nu s-a făcut întotdeauna. Etica, de exemplu, ca ştiinţă, ar fi trebuit să fie numită „eticologie”, iar estetica „esteticologie”, pentru a o deosebi, pe prima, de comportamentul real sau Existenţa Reală comportamentală, şi, pe a doua, de Existenţa Reală artistică. Oricum, etica prescrie reguli de comportament pe care adesea nu le mai regăsim în comportamentul real, şi nici în arte (mai ales în cele moderne) nu mai regăsim canoanele estetice.

Nu există însă numai o ştiinţă a Binelui care, aristotelic vorbind, ar trebui să ne folosească pentru viaţa bună (pros to eu zen) sau pentru a trăi bine, deoarece viaţa omului necesită, pentru desfăşurarea ei optimă, mai multe condiţii: corporal-sanitare; nutriţionale; climaterice; familiale; sociale; culturale; spirituale. Multe dintre ele sau dintre cele asemănătoare lor sau subordonate acestora au devenit ştiinţe folositoare omului pentru a trăi bine, condiţia fiind aceea de aplicare, de punere în practică, în Existenţa Reală.

Din perspectivă filosofică toate aceste ştiinţe ale Binelui prezintă interes, dar nu ele ca atare; medicina, de exemplu, ca „medicologie”, ne interesează în măsura în care face uz de principiile diferitelor tipuri de logică: intelectivă, raţională sau dialectico-speculativă, de tipuri speciale de cunoaştere. Toate acestea ţin de teoria medicinei, numită adesea şi filosofia medicinei. Şi ne interesează, fireşte, dacă ceva din toată această „medicologie” este folosită sau nu pentru o sănătate bună, pentru ca omul să trăiască bine.

Ceva asemănător se petrece şi cu economia. Etimologic, termenul provine din gr. oikos (casă) + gr. nemein (a îngriji), adică „îngrijirea casei”, gospodărirea. Pentru o viaţă bună trebuie o casă (gospodărie) bună, un adăpost pentru familie, pentru sclavi şi animale, pentru produsele necesare hranei, pentru prepararea produselor, pentru pază şi apărare, pentru obiectele casnice, pentru unelte şi atelaje, pentru îmbrăcăminte şi podoabe.

Dacă facem distincţia dintre economiologia casnică şi economia reală, cel puţin la scriitorii antici (Xenofon şi Aristotel), la care găsim numeroase exemple concrete, constatăm că între cele două planuri există la început o dublă determinare. Se pornea fie de la teoretic la practic, adică de la ceea ce ar trebui să fie pentru o bună gospodărire, fie de la exemple de bună gospodărire care ar fi bine să fie urmate.

Dar casele (gospodăriile) nu sunt izolate, şi nici familiile care le locuiesc, ceea ce înseamnă că trebuie să fie şi o economiologie publică, numită „politică”, de la gr. polis (cetate), care este mult mai complicată şi diferă de la un regim politic la altul, fiecare dintre ele având avantaje şi dezavantaje.

În această privinţă, mai ales datorită lui Platon, separaţia dintre economiologie şi economia reală devine frapantă şi chiar ireconciliabilă. Cetatea, sau statul ideal al lui Platon, reprezintă nu numai teoria unui stat pentru viaţa bună a cetăţenilor, ci teoria unui stat perfect, s-ar putea spune, pentru fericirea cetăţenilor.

Principial, economiologia lui Platon era inaplicabilă. Se zice totuşi, poate tocmai pentru a ilustra acest lucru,  că Platon ar fi găsit un tiran care să-i pună în aplicare teoria. Revolta cetăţenilor s-a manifestat însă curând, Platon, scăpând cu greu de mânia acestora, ar fi fost vândut ca sclav şi răscumpărat apoi de un amic. Ceea ce nu înseamnă însă că unele dintre ideile sale n-ar prezenta interes până în zilele noastre.

De-a lungul timpului au apărut o mulţime de teorii despre statul ideal al bunăstării, mai mult sau mai puţin generale, mai mult sau mai puţin utopice. Toate acestea în timp ce, prin Existenţa Reală, oamenii erau căsăpiţi mai rău ca vitele şi erau exterminate popoare întregi. Dar vorbim şi noi la trecut, cum se face de regulă, cu toate că, numai în ultimii ani, au fost ucise câteva milioane de oameni şi genocidul se pare că este abia la început.

Or, Platon, în dialogul despre stat, urmat de toţi utopicii din lume, vorbeşte în mod special despre „apărătorii cetăţii”, considerând pe bună dreptate că oricare ar fi orânduirea şi de către oricine ar fi condusă cetatea, ea ar trebui să asigure cel puţin viaţa locuitorilor.

Una dintre cauzele războaielor, zicea Platon, şi se tot spune, o constituie insuficienţa teritoriului. Şi dacă nu ai destul, iei de la vecin. Acesta însă are apărătorii lui şi nu se lasă. Ceea ce urmează este lupta pentru spaţiu vital. Nu pentru a trăi bine, ci pur şi simplu pentru a trăi. Dar unii, oricât spaţiu ar avea, continente întregi, tot nu se mai satură.

Haideţi, se zice, să reîmpărţim lumea. În felul acesta se nasc războaiele mondiale şi mor zeci de milioane de oameni. După care încep războaiele zonale ş.a.m.d.

Mai sunt şi alte cauze, pur economice. Unii au resurse minerale, alţii au păduri, alţii au păşuni şi animale. Dar alţii nu le au şi vor să le aibă, şi, dacă sunt mai tari sau mai mulţi, le vor lua. Cum? Exterminându-i pe proprietari. Au existat şi lupte legendare pentru femei, căci pentru bărbaţi, cu destinaţia de sclavi, războaiele erau frecvente.

Aşa s-a născut şi ideea utopică de uniuni statale în cadrul cărora să nu mai fie războaie. Şi chiar aşa a fost, numai că au izbucnit apoi războaiele dintre uniunile statale. Războaie „calde” sau „reci” care continuă până în zilele noastre.

Platon, în teoria statului, procedează metodologic prin aplicarea unei scheme triadice valabile şi la studiul sufletului, împărţit în trei părţi: curajul, raţiunea şi dorinţa. Cei curajoşi şi puternici ar trebui să fie apărătorii şi luptătorii; cei raţionali şi înţelepţi-conducătorii, iar ceilalţi, meşteşugari şi agricultori, sclavii fiind consideraţi un fel de animale. În felul acesta însă şi statul devine un fel de vieţuitoare cvasimonstruoasă (leviatanul, de la Leviticul din Pentateuh). O vieţuitoare, în orice caz, rea, care le devorează când poate pe toate celelalte, ceea ce justifică şi „războiul tuturor împotriva tuturor”.

Începutul epocii maşiniste a fost romantic, dar şi pesimist. Statul, ca un fel de agregat, cu roţi dinţate sau curele de transmisie, are nevoie de combustibil solid şi mai ales lichid, pe care îl găseşte de regulă la vecinii care nu vor să-l dea de bună voie şi iarăşi se ajunge la războaie. Aceasta, fără să mai vorbim despre statul-golem, un fel de maşină distrugătoare care nu mai ascultă de nimeni, sau de soldatul robot care omoară şi distruge tot ce îi stă în cale.

În fine, economia politică modernă, în care termenul „politic” nu mai are semnificaţia originară, de la gr. polis, ci pe aceea de partinitate care ţine de domeniul Existenţei Reale corespunzătoare Libertăţii, este, principial, tot un amestec de Realitate şi Existenţă Reală, referitoare însă la societatea capitalistă şi, respectiv, socialistă din zilele noastre. Economia politică a capitalismului a pornit de la condiţiile reale din ţările capitaliste dezvoltate industrial, cu scopul „politic” de a le oferi soluţii pentru perfecţionarea mecanismelor economice de exploatare a resurselor naturale şi umane şi de obţinere a unor profituri cât mai mari pentru cei care deţin mijloacele de producţie. Din perspectivă filosofică, este vorba de orientarea numită pragmatism, fără implicaţiile moralizatoare ale consecinţelor care ar putea conduce până la distrugerea întregii omeniri.

Metodologic, pot fi utilizate orice mijloace (scopul scuză mijloacele), mergând până la „asasinatele economice” ale unor ţări şi chiar ale unor continente întregi, cu profituri totuşi şi pentru o parte dintre deţinătorii economiilor „asasinate”, care au trecut sau nu şi prin formele mai vechi ale sistemelor coloniale şi neocoloniale. Deosebirea este însă considerabilă, în ultimele era vorba de exploatare intensivă a resurselor naturale şi a populaţiei, în primele este vorba uneori chiar de exterminare.

Pare ciudat faptul că se vorbeşte şi se scrie despre tot felul de năzbâtii, dar despre milioanele de victime umane ale diferitelor politici economice se tace, amintindu-se ocazional numai de crimele nazismului şi ale comunismului, toate la timpul trecut.

Se mai vorbeşte uneori despre progres, cu sau fără distincţia dintre civilizaţie (legată de progresele tehnice) şi cultură. Oricum, se zice, chiar dacă nu se iau măsuri economice speciale, că oamenii trăiesc mai bine. Pe la 1900 se făcea focul cu lemne, apoi cu cărbuni, cu petrol sau motorină, cu gaze naturale, şi astăzi cu centrale termice. Nu este oare mai bine? Este! Se călătorea cu birja şi cu diligenţa, iar astăzi călătorim cu supersonice! De îmbrăcat, să zicem că nici pe vremea aceea nu se umbla în pielea goală, dar blugi şi adidaşi tot nu se găseau. Şi condiţiile de muncă erau mult mai grele, cu  toate  că şomerii de astăzi trăiesc cu nostalgia lor. Până şi exploatarea, dacă o luăm de la începuturi, de la sclavagism la iobăgie, de la iobăgie la proletariat, este tot mai blândă. Dar şi numărul morţilor nevinovaţi este tot mai mare, iar băştinaşii din insulele oceanice cred că avioanele sunt zei şi folosesc aceeaşi vestimentaţie sumară care îi deosebeşte numai de maimuţe.

Dispariţia elementelor moralizatoare din economia capitalistă este considerată un semn de accentuare a caracterului ei ştiinţific. Cu aspectele morale să se ocupe clerul. S-au ocupat însă şi marxiştii. Cauza tuturor relelor ar fi proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Proprietarii îşi însuşesc produsele muncii altora (proletarilor), ceea ce ştiau şi economiştii burghezi, dar ziceau că aceasta este situaţia. Marxiştii considerau însă că nu este bine, gândindu-se la clasa muncitoare. Soluţia economică era proprietatea comună sau socială, care se obţine prin revoluţie sau război civil, ceea ce s-a şi realizat cu alte milioane de victime. Numai că nici muncitorii n-au dus-o mai bine, nici pacea nu s-a instaurat. Astfel încât, astăzi, proletarii din ţările capitaliste avansate o duc mai bine decât muncitorii-proprietari din cele socialiste. Se zice însă că teoria socialismului ştiinţific ar fi bună, dar practica ar fi greşită.

Dacă raportul dintre Realitate şi Existenţa Reală este de tip implicaţional (p→q), din perspectiva gândirii intelectiv-raţionale nu se poate ca antecedentul să fie adevărat şi consecventul fals (ex vero nisi verum), ceea ce înseamnă că şi teoria conţine ceva greşit. Mecanismele dialectico-speculative din economia politică marxistă sunt, ca moştenire de la Hegel, triadice, de tipul bani, marfă, bani, care justifică plusvaloarea obţinută prin schimb. Dar cea autentică trebuie să fie pentadică: bani, producţie, produs, marfă, bani, căci dacă marfa este apreciată numai pe piaţă, prin creşterea ofertei sau scăderea cererii, poate să conducă la faliment în sistem capitalist, iar în cel socialist, fără concurenţă de piaţă, se ajunge la autofalimentare. Teoretic, ambelor tipuri de economiologie li se pot găsi deficienţe, ceea ce înseamnă că şi în practică se vor produce anomalii. În cea capitalistă apar crizele de supraproducţie (în ţările dezvoltate) şi se caută pieţe externe, şi se fac războaie, revolte, distrugeri şi exterminări, după care se impune stagnarea industrială („epoca postindustrială”), cu şomaje în ţările dezvoltate şi aruncarea şomerilor în războaie, cu metode malthusiene de exterminat populaţiile „înapoiate” şi globalizarea norocoşilor care vor scăpa sub o nouă ordine mondială. În variantă socialistă, internaţionalizarea mizeriei prin racolarea populaţiilor revoltate contra capitaliştilor, pe care egalitatea (relativă, fireşte) îi bucură mai mult decât prosperitatea (să moară şi capra vecinului). Dar toate acestea sunt măsuri economice cu evident caracter politic. N-au nicio legătură cu vreo teorie economică, deci nu ţin nici de economiologia din compartimentul Realităţii (pur conceptibilă), nici din aplicaţiile practice în Existenţa Reală de polis (economia politică) a vreunor teorii, ci ţin de politica economică, marxist vorbind, a unor clase sociale, altfel spus, grupuri transfrontaliere (monopolist-financiare) sau internaţionaliste (socialist-comuniste). Faptul că la noi nu se mai vorbeşte despre ultimele nu înseamnă că acestea au dispărut, ci doar că politica de suprastructură economică central europeană la care am aderat ne obligă să le ignorăm, chiar şi atunci când le auzim uruitul tancurilor, dar să tremurăm de frica teroriştilor pe care nu i-a văzut nimeni.
Aşa se explică şi măsurile politice conjuncturale de salvare a intereselor economice uneori de tip socialist-dictatorial la democraţii capitalişti şi alteori liberalist-glasnostiste la dictatorii comunişti, ca să nu mai înţeleagă nimeni nimic. Sau coincidenţe de interese economice, simultane sau succesive, realizate prin exterminarea unor populaţii, ca cele afgane, la care au participat şi trupe de mercenari români, fapt fără precedent în istoria noastră, în care armata era pregătită pentru apărarea ţării.

Se petrec evenimente, programate sau nu, cu efecte adesea dezastruoase care pot antrena manifestări populare spontane greu de controlat (de tipul revoluţiilor şi al războaielor civile), ceea ce face ca şi măsurile politico-economice să fie neaşteptate, la fel ca în cazurile marilor cataclisme telurice. Apar organizaţii, societăţi şi clanuri mafiote care provoacă subminarea economiilor naţionale, cu încălcarea oricăror principii teoretice şi a oricăror reglementări practice. Se apelează adesea la intervenţii juridice, dar şi la măsuri, uneori mai dure, confesionale, soldate şi acestea cu adevărate războaie religioase.

Prin multe zone, chiar transfrontaliere, se vorbeşte tot mai des nu numai despre faza economică postindustrială, ci chiar despre Noul Ev Mediu, datorită distrugerii aproape totale a oricăror întreprinderi industriale, agricole, animaliere, sanitare, educaţionale, a tot ce mai poate aminti de lumea civilizată. Ceea ce reprezintă şi un fel de reîntoarcere nu numai la Evul Mediu, ci chiar la o fază anterioară primelor preocupări de îngrijire a gospodăriei, din care s-a născut economia.

S-ar putea spune că ne găsim într-o lume interesantă din punct de vedere filosofic, căci tocmai aici, la graniţa dintre Realitate şi Existenţa Reală, cu referinţă la domeniul economic, asistăm, fără a face noi înşine experimente pe oameni, la existenţa simultană a societăţilor neorganizate încă economic, a teoriilor economiologice, adesea futuriste (horribile dictu), a practicilor economico-politice, normale, agrare, industriale şi comerciale, dar şi a politicilor economice favorabile unor grupuri şi dezastruoase pentru altele, ca şi la evenimente economice cu implicaţii evident apocaliptice.

În genere,  trecerea de la Realitate la Existenţa Reală, despre care nu s-a vorbit în filosofie nici măcar pe vremea lui Hegel, cu toate că economiştii, în special marxişti, i-au folosit adesea ideile şi uneori chiar metoda dialectico-speculativă triadică, ne oferă multe surprize care, mai ales în zilele noastre, zdruncină adesea edificiile ştiinţifice a căror trăinicie părea incontestabilă. Şi nu este de mirare că scientiştii, de regulă neinstruiţi întru cele filosoficeşti, apelează tocmai la terminologia economică, numind „crize” perioadele lor cele mai neplăcute, fără să ştie că adevăratele crize, cele economice şi mai ales cele economice actuale, sunt provocate cu bună ştiinţă şi fac parte din arsenalul politicilor economice pentru care a lucrat şi mai lucrează încă aproape fiecare savant, şi adesea chiar „luptă” ca să-i fie transpuse în practică invenţiile, pe care alţii le vor folosi în vederea unor crize şi mai neplăcute.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest