Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Norocul de a descoperi

Nicolae Breban: Norocul de a descoperi

Îndrăznesc să afirm că noi, neamul românesc, prin experienţa formidabilă a acestei jumătăţi de secol trăit într-⁠un anume tip de tiranie, în esenţa sa nu are decât de câştigat!

… O să mi se spună că uriaşa biserică moscovită s-⁠a năruit în urma unui colaps ecomomic. Ştiu, aceasta e concluzia generală a analiştilor europeni, impregnaţi, însă, vai, ca şi adversarii lor de idei, de un alt fel evident de neo⁠ marxism! Există generaţii întregi de comentatori şi istorici care nu sunt capabili să contemple şi descrie un fenomen decât sub forma sa nu numai evidentă – deoapenita-reprezrece materialismul sau pozitivismul sunt mai mult decât atât! –, dar, îngustându-⁠şi vizibil orizontul şi nu declară reale decât acele forme şi evenimente ce cad sub simţuri şi sub statistici. Şi dacă se poate susţine, măcar în parte, că Ruşii bolşevici s-⁠au năruit sub povara unui centralism excesiv şi a unei economii falimentare, nu acelaşi lucru se poate afirma despre fascismul italian sau despre nazismul german. Nici revoluţia română din Decembrie şi asasinarea dictatorului nu sunt doar fructul unei mânii alimentare sau a unei revolte a precarităţii existenţei sociale; eu, în ce mă priveşte, o descifrez mai ales ca o afirmare a unui alt spirit, complet opus materialismului excesiv şi barbar al comunismului românesc. Contra tipului de conducător naţional pe care l-⁠a impus acest spirit, dar şi ca o revoltă surdă, continuă, tot mai lucidă, împotriva celor care voiau să schimbe direcţia şi tendinţele istorice ale nea­mului. Şi când vorbesc de revoltă şi de revoluţie mă refer nu numai la tineretul curajos şi martir care a ieşit în stradă, dar şi la milioanele de cetăţeni care au fost cu sufletul şi cu mintea alături de ei. La părinţii şi rudele lor, care i-⁠au educat într-⁠un anumit fel şi prin care s-⁠a scurs şi s-⁠a împregnat în forme extraordinar de felurite şi de contrastante uneori, acelaşi adevăr: al singurului Trecut care ne aparţine, ca şi al valorilor şi al semnelor care ne unesc.
Îndrăznesc să afirm că noi, neamul românesc, prin experienţa formidabilă a acestei jumătăţi de secol trăit într-⁠un anume tip de tiranie, în esenţa sa nu are decât de câştigat! Ce face un individ sau o comunitate cu o trăire extraordinară, care sparge, bineînţeles toate normele cunoscute înainte, dar care, da-⁠da!, care-⁠i aduce, îi dăruieşte, vrând-⁠nevrând, nu nu­mai o nouă, teribilă, barbară, dar şi extrem de interesantă experienţă, dar îi arată şi o altă oglin­dă a propriului ei chip!

Experienţa şi unele jurnale ale celor care au trăit în penitenciarele ultra-⁠barbare, ultra-primitive ale stalinismului, dintre care unele sunt exemplare, cu adevărat modele de existenţă pe limită – Jurnalul lui Ion Ioanid, al episcopului Unit Ploscariu, Jurnalul fericirii al evreului încreştinat Steinhardt, al Lenei Constante! – ne revelă un fapt pe care nu l-⁠am fi bănuit în ruptul capului noi, indivizii, care compunem naţiunea zisă română, un fapt pe care numai infernul şi o dictatură totală ideologică ţi le pot dărui: adevărul despre noi înşine!

Şi oare vehemenţa cu care nu numai că contestăm, dar şi machiem, caricaturizăm, minţim şi îngroşăm penibil uneori trăsături şi acte sociale trecând ipocrit şi laş sub tăcere altele, toate acestea şi altele nu trădează, printre altele, nu numai frica de trecut sau mediocritatea invincibilă a eului, dar şi spaima, spaima cu adevărat colosală faţă de adevăr – unul din acelea care se iscă rar şi enorm deasupra rev-08-SAM_2238orizontului vizibil al istoriei, al existenţei noastre – plenare sau individuale?! Nu e suficient să negi o acţiune care nu-⁠ţi convine, o rudă care te face de râs, un trecut care nu se potriveşte cu acele epoci de glorie a Românilor. Dar dacă… da-⁠da, dar dacă, cum o spuneam, întorcând pe dos nu numai covorul dar şi istoria – dar dacă, ceea ce am trăit noi şi a trebuit să îndurăm generaţie după generaţie sub comunism, a fost o formă ciudată a… gloriei?! O încercare colectivă, abruptă şi teribil de aspră, dar care ne va da putere pentru viitor, dacă vom şti s-⁠o trăim. Deoarece, misterul existenţei despre care s-⁠a scris şi s-⁠a vorbit atât există cu adevărat, el se ascunde, uneori, poate tocmai în astfel de perioade: lungi, nesfârşite, târând după sine cortegii de fiinţe desnădăjduite şi reduse la un minimum barbar de existenţă socială, dar în care, unii cum sunt cei ale căror jurnale post-⁠factum le-⁠am citat mai sus îşi descoperă şi regăsesc cu adevărat fiinţa abia cu ajutorul acestei barbare încercări. Şi ce ne împiedică pe noi, cei care am trăit, dacă nu fundul existenţei în puşcăriile de la Aiud, Gherla şi Sighet sau Piteşti, oricum, am vieţuit decenii în puşcăria şi puşcăriile de la suprafaţa sistemului, care, naiv, crud şi cinic se şi intitula astfel: un lagăr! – să ne căutăm adevărul propriu, faţa noastră ascunsă, una din oglinzile firii noastre, poate, mai ştii, chiar a destinului nostru strict privat, în experienţa extraordinară pe care am fost împinşi s-⁠o trăim. Culoarul istoric în care am fost îmbrânciţi şi lăsaţi acolo, uitaţi. De întâmplare sau de un diavol atotputernic al timpului social, ins care şi-⁠a împrumutat masca şi servilor săi, acei membri ai sonder-⁠komandoului care, la Auschwitz şi Birkenau manipulau fiinţele îngrozite de moartea care li se ivea deodată, îngheţată, în faţă, sau cadavrele lor răsucite de suferinţă brutală – dar care, în lumea noastră, aşa-⁠zis liberă a lagărului comunist, ne-⁠au manipulat şi pe noi, mereu în apropierea morţii subite, dar mai ales în apropierea clară şi repetată a decăderii spiritului şi demnităţii umane.

De ce cântă istoria poporului evreu cu atâta gravitate şi forţă episodul robiei babiloneice sau, mai ales, al celei egiptente, care a creat, a făcut posibilă nu numai figura salvatorului, a lui Moise, dar şi fuga! O fugă care nu a fost altceva, după o rătăcire iniţiatică, decât o întemeiere. Şi iată că după două milenii, acelaşi popor, care nu s-⁠a dezlipit de Cărţile şi de marea sa Tradiţie, dintr-⁠o altă robie cu nimic mai blândă decât cele antice, zideşte azi, în uimirea, perplexitatea unor rase şi a planetei întregi, o altă întemeiere! Ce popor, cu adevărat puternic! Şi forţa lui rezidă. poate, în primul rând în Tradiţie. Şi în Legământ, încheiat cu acea forţă invizibilă pe care numai unii dintre ei îl simţeau şi auzeau, o forţă pe care păstorul şi patriarhul Avraam a auzit-⁠o primul. Primul între toate seminţiile orientului apropiat, dar, credem noi, şi Primul care a auzit-⁠o şi a afirmat-⁠o între seminţiile pământului, dând mărturie cu sângele fiului său prea-⁠iubit – supunerea totală faţă de o fiinţă înaltă şi nevăzută, care nu cade sub simţuri, clădită nu din bronz sau piatră şi care ne propune autoritatea sa indiscutabilă, promiţându-⁠ne, în schimbul acesteia, salvarea şi puterea universală. Capacitatea cu adevărat unică şi extraordinară a unui păstor pierdut în ceţurile antichităţii care simte nevoia unui cu totul alt fel de Zeu! Sculptat din nevăzut şi care cere, la rându-⁠i, ca şi ceilalţi zei cunoscuţi, jertfe, dar care ne îndeamnă să credem cu putere şi altfel; ceea ce înseamnă să ne mişcăm, simţim şi decidem contra acelor simţuri, instincte şi gânduri care de atâtea ori s-⁠au adeverit ca fiind bune, sigure, salvatoare. Abstractul pur şi tiranic care ne îndeamnă să acţionăm în mod absurd! Contra firii, uneori şi contra propriei noastre firi!

De ce să ne speriem noi, la rândul nostru, când soarta ne-⁠a dăruit o robie oarecum asemănătoare?! Şi decât s-⁠o mistificăm, îngroşăm şi caricaturizăm în sute şi mii de comentarii şi testimonii, mai bine ar fi, mai înţelept, poate, ar fi s-⁠o… uităm un timp! S-⁠o lăsăm de ⁠o parte şi în grija unei generaţii care va veni, cu siguranţă şi care va avea calmul, curajul, dar şi norocul de a o descoperi. În lumina ei adevărată, scoţând astfel pentru sine – dar şi pentru noi, bieţii de noi, aflaţi atunci în praful mormintelor şi al istoriei! – un alt adevăr decât cel care părea înscris iute şi grosolan pe faţa acelui trecut. O generaţie care va face cu adevărat istorie, în sensul descrierii calme înaintea înţelegerii şi a contemplării, înainte de descriere. Aptă de acea vedere care nu are totdeauna legătură cu simţurile, ci cu acele elemente ale instinctului care ne şoptesc că adevărul sau misterul unui lucru sau al unei fapte trebuie moşite cu o anume gravitate, răbdare şi curaj. Curaj care în viaţă înseamnă uneori nu numai un pumnal împlântat în adversarul din faţă, dar şi îndreptat contra ta, a sinelui, văzut ca un duşman! Un detractor al propriei vieţi.

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest