Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Nevoia de mister

Nicolae Breban: Nevoia de mister

O pace iluzorie, peste care se adunau norii groşi ai unui alt război ce urma să se abată asupra Europei de Est, un fel de conflagraţie fals paşnică, un război al tuturor contra tuturor, în care au pierdut cu toţii, chiar şi cei ce păruseră victorioşi, siguri pe ei şi îmbuibaţi de noile lor „adevăruri”

Tinereţea mea, ce s-⁠a articulat din cele două segmente psihologice încă prost studiate de psihologi: pubertatea şi adolescenţa s-⁠a desfăşurat ca sub un clopot de sticlă. Până când, în jureditorial-nr-03-2016ul vârstei de 17 ani, o mână nevăzută a spart acest „clopot” şi m-⁠am trezit aruncat fără multă vorbă, cu un cinism demn într-⁠adevăr de o Revoluţie, în plin vacarm şi vuiet social. Tatăl meu avea succes cu uleiniţa lui, care scotea sute şi sute de litri de ulei de floarea soarelui pe o piaţă unde se formau cozi de sute de inşi ce ţineau o cartelă în mână şi cărora li se repartiza făină, carne, ulei cu măsură. După cum uşor se poate bănui, măsura era mereu sub posibilităţile de trai decent ale unei familii – ceea ce permitea noului stat, pasă-⁠mi-⁠te al „oamenilor muncii”, să aibe un control ultra-⁠restrictiv şi chiar punitiv asupra populaţiei. E ceea ce numim azi începutul terorii.

Acestea ajutate, spuneam, de noua invenţie organizatorică, împrumutată ca şi altele de acelaşi calibru din măreaţa şi luminoasa Uniune Sovietică, admirată nu numai de noi, de cele vreo zece state din Estul Europei ce-⁠i căzuseră în tolbă cu acordul amabil al marilor puteri Apusene, dar şi de floarea intelectualităţii, extrem de progresiste, din Franţa, Spania, Italia, etc. E vorba, se înţelege, de transformarea rapidă, aproape peste noapte, a vechii Siguranţe a Statului în Securitate, „scut şi spadă” a poporului muncitor, avid, se spunea, de o cruntă răzbunare socială, intitulată iute şi sonor dreptate şi democraţie.

Deci… ne globalizăm încă o dată, ar putea zice un hâtru, vreun ţăran calm şi vechi gospodar, care încă nu şi-⁠a pierdut total legătura cu şirul de strămoşi ce l-⁠au învăţat în timp, pe el, pe tătâne-⁠su şi pe Moşu, că, ce să-⁠i faci, lumile, de, se schimbă, dar se pare că toate macină cam la aceeaşi moară, iar când te uiţi pe fundul sacului din căruţa încărcată pe care ai adus-⁠o la moară, dacă ai noroc, găseşti nişte boabe prost zdrobite, ceva pănuşei şi cam mult găinaţ de prin alte curţi!

Trăiam, deci, într-⁠un fel de no man’s land, împreună cu familia mea şi cu prietenii, pe care tatăl meu, ins cu o puternică personalitate şi cu un farmec izbitor şi i-⁠a făcut iute în noul nostru oraş de reşedinţă, printre colegi, preoţi din administraţia Episcopei, dar şi în oraş, în Lugojul dominat de avocaţi, funcţionari, morari, meseriaşi, măcelari şi tăbăcari vestiţi şi bine aşezaţi şi care în acei ani de reală tranziţie, din ‘45, de la sfârşitul războiului şi până în ’48, când au clănţănit primii colţi de fier ai stalinismului erau ferm convinşi că vor putea să-⁠şi continue, să-⁠şi reînnoade viaţa paşnică şi harnică de dinainte. O pace iluzorie, peste care se adunau norii groşi ai unui alt război ce urma să se abată asupra Europei de Est, un fel de conflagraţie fals paşnică, un război al tuturor contra tuturor, în care au pierdut cu toţii, chiar şi cei ce păruseră victorioşi, siguri pe ei şi îmbuibaţi de noile lor „adevăruri”. Eram elev la liceul „Coriolan Brediceanu”, luam ore de pian şi vioară, citeam tot ce-⁠mi cădea în mână, visam o mare prietenie şi un august magistru! Ba eram şi îndrăgostit; după-⁠amiezile ieşeam şi făceam îndelungi plimbări pe Corso-⁠ul oraşului cu o fetişcană blondă, elevă la Şcoala Pedagogică de fete, pe care o chema Cheţi. Cheţi, probabil Lucreţia şi Jiva. Dar în taină eram mai mult decât îndrăgostit, eram de-⁠a dreptul pasionat de o domnişoară ce purta, pentru mine, dar şi pentru cei cu care intra în atingere, un mister cu o ciudată coloratură senzuală. Pe această fermecătoare şi aproape inabordabilă fiinţă o chema Monica şi era fiica unei nepoate a Vlădicii, Anuţa Tufescu, personalitate influentă în oraş, care administra marele Palat al Episcopiei Unite. O domnişoară pe care nu aveam cum s-⁠o invit la un şpaţir, Monica era înaltă, blondă cu ochi albaştri, vibrând de inteligenţă, era mândră, distinsă prin fire, cu doi ani mai mare ca mine, elevă la liceul de fete „Iulia Haşdeu”; ei îi făceau curte, probabil, plăvanii de colegi ai mei, cu câţiva ani mai avansaţi în studiile liceale.

Fetele şi apoi femeile au jucat un rol major în existenţa mea şi nu mă scuz pentru clişeul tocit al acestei propoziţii, deoarece, aşa cum se întâmplă cu marile clişee ale limbii şi psihologiei umane, ele arată şi ascund, în egală măsură! Da, misterul acestei lumi – dacă acesta există; împreună cu Blaga, eu cred în el, în existenţa şi nevoia de el! – era, uneori, e drept, în scurte, dar insuportabil de tensionate fulgerări, exprimat prin siluetele, privirile, mişcările, reacţiile şi destinul acelor siluete care ne semănau perfect, nouă, băieţilor, bărbaţilor, dar se şi deosebeau total, aş zice în aceeaşi clipă, în aceeaşi vibraţie, în acelaşi act – ceea ce logicienii ar putea numi uscat şi total impropriu coincidentia oppositorum. Într-⁠unul din primele romane, În absenţa stăpânilor, am tentat o metaforă, o încercare de simbolizare în forme mitice ale acestor două substantive, bărbat şi femeie, mai exact spus, a celor două adjective ce derivă din aceste noţiuni: feminin şi bărbătesc.

Feminitatea e o calitate extrem de rară şi absolut nobilă în rândul femeilor, scriam acolo, şi este conţinută, exprimată de acea femeie rară, care refuză acuplarea cu un bărbătuş de rând şi aşteaptă, ca în mitologia greacă, vizita Zeului, aşa cum o vedem plastic descrisă în piesa lui Plaut, dar şi în multe drame greceşti. E drept că, în aceste celebre piese, Alcmena nu-⁠l aşteaptă pe Jupiter, iar când e pusă faţă în faţă cu realitatea, cu cele ce s-⁠au întâmplat, îl refuză pe Zeu. Eu însă, încă din tinereţea mea, din multele variante ale acestei istorii ce poartă titlul Amfitrion, am ales-⁠o pe cea a lui Kleist, în care tânărul care eram găsea în fine justificarea înţelesului pe care el îl dădea atributului de o claritate orbitoare şi, în acelaşi timp, de o profunzime creatoare de nesiguranţă şi de năluciri terorizante uneori, cel de feminitate. Acolo, în piesa lui Kleist, Alcmena, după cum ştim, îl acceptă pe Zeus şi e mândră de faptul că i-⁠a fost concubină pentru o noapte.

Bărbat, specificam eu în aceeaşi metaforă din În absenţa…, bărbat cu adevărat este cel care acceptă acuplarea cu o femeie în calitate de înlocuitor al Zeului, când, preocupat de înaltele sarcini, ales să stea în scaunul său zeiesc, acesta întârzie să se arate şi să oficieze ca partener senzual al Femeii. Bărbatul doar ca substitut, ca procurator, aşa cum mândrii regi ai Franţei sau Spaniei, când contractau un mariaj cu una din principesele unei Curţi europene, trimiteau în peţit sau la întâmpinare la graniţa regatului un imputernicit, un procurator, să-⁠i scuze absenţa şi să-⁠i îndeplinească sarcinile. De aici şi unele derapaje, vezi drama Tristan şi Isolda!

Sigur, în aceste configurări şi proiecţii metaforice, mintea adolescentului şi apoi a post-adolescentului care am întârziat să fiu încă mulţi, mulţi ani după ce inşi de vârsta mea dădeau deja clare dovezi de maturitate şi adecvare socială, eu îmi trădam spiritul în fantasmările de mai sus ca fiind unul de o acută coloratură romantică în dezacord flagrant cu mentalitatea deceniului şi a secolului în care trăia. Ce să mai spunem azi, când tineretul român şi cel din ţări apusene a smuls toate vălurile idealiste şi romantice ale secolelor trecute de pe umerii femeii, trecând tensiunea, fosta, se pare, tensiune între sexe care a dat în arte şi literatură opere de netrecut, în sarcina unui scurt, uscat, pur fiziologic şi tehnic cuvânt: sex!

Cu acea siluetă înaltă, fină şi caldă, numită Monica, dansam ore în şir în serile când părinţii ei, preotul Patriciu Tufescu şi soţia sa, Anuţa, nepoata episcopului, îi vizitau pe părinţii mei; dansam şi ne îmbrăţişam acut senzual – îmbrăţişări care n-⁠au dus însă niciodată până la o acuplare pe care o visam în sute de nopţi. Monica urma să se mărite după câţiva ani, când era în floarea frumuseţii şi a personalităţii ei unice printre absolventele liceului de fete, cu un medic veterinar, la Timişoara, şi apoi să moară, prin anii şaptezeci, mi se pare, deoarece eu n-⁠am mai văzut-⁠o de atunci, când mi-⁠a inflamat reveriile calde şi înecăcios de pasionate, dar a constituit, aproape până azi, modelul de feminitate apt să mă treacă, să mă catapulteze dincolo, în zonele eterne şi mitice, să mă facă să simt bărbăţia nu ca pe un sex diferit, ci ca pe un contemplator neobosit al eternului feminin, cel care îl preocupa intens şi pe consilierul aulic, von Goethe, cu a sa, veşnic întoarsă, Das Ewig-Weibliche! Decenii la rând, fiind un individ matur şi deplin ancorat în social, animat în nu puţine bătălii literare, imaginea acestei fete, a acestei domnişoare de provincie, m-⁠a urmat, ca o fantomă semivizibilă, ca un fel de fascinaţie a ochiului minţii. La drept vorbind, nu cred că e vorba aici de ceea ce numim mental, minte, cerebral, ci poate de un fel de întâlnire cu o viziune a arhetipului junginian, ocazie fericită, magnetică, un dar făcut nu numai adolescentului întârziat ce eram, dar şi bărbatului, omului: o ima­gine şi siluetă uşor unduitoare, mereu captivă şi insistent atrăgătoare care să mă facă, în unele ore sau zile ale platitudinii şi mizeriilor sociale de neocolit, să mă refugiez acolo, într-⁠un fel de eternitate. O eternitate care purta marca feminităţii, a acelei alterităţi false şi absolute în acelaşi timp, în aceeaşi secundă şi vibraţie existenţială, deoarece Ea este altceva decât noi, bărbaţii, şi totuşi e aceeaşi fiinţă, poate Giganta lui Baudelaire sau cea ascunsă într-⁠o ţărănuşă naivă, prostuţă şi senină de ţară, numită Dulcinea, sau chiar Beatrice! Sau Laura! Dar câte şi mai câte, una şi aceeaşi femeie, unica, eterna feminitate, care cântă din corpurile lor boticelliene ce devin corzi de metal ilustre pentru spiritele noastre, harfe inflamate în orele de pierdere, de contemplare a ceea ce nu este şi ar trebui să fie!

■ Din volumul Viaţa mea,
în lucru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest