Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Lupta pe un teren sterp

Nicolae Breban: Lupta pe un teren sterp

Lupta sa pe un teren sterp, convulsiile sale ca şi accentele sale de tandreţe şi cam de obosită înţelepciune erau mişcătoare. Îl supăra cu siguranţă şi un fel de nepăsare aparentă a tinerelului care eram

Intram, în acel an, ’62, într-⁠o nouă piele, neobservată în afară, dar „viscerele mele morale”, dacă pot spune astfel, se aflau într-⁠o prefacere tulburătoare. „Îmi găsisem fraza!” – cum am declarat-⁠o nu de puţine ori –, instrumentul prim şi esenţial al oricărui scriitor care se consideră şi un bun meseriaş, cea pe care o folosesc şi azi, redundandă, cu nu puţine digresiuni, cu verbul la urmă, după modelul german. (În toată cariera mea literară a trebuit să suport reproşul – nu rareori făcut în grabă şi cu aroganţă – digresiunilor din operele mele epice. Criticilor români, celor valahi, mai ales, dar poate şi moldovenilor, după moda franceză, le place stilul „clar, scurt, limpede”, cum o recomanda Bossuet, dar şi alţi formatori ai clasicismului francez. Pentru acest motiv, paginile încărcate cu fraze lungi şi obscure uneori ale lui Balzac au făcut dificilă acceptarea sa ca prozator major al limbii şi literaturii; ce să mai vorbim de frazele şi paginile labirintice, stufoase în exces şi voit tulburi văzute dintr-⁠un unghi simplist psihologic ale lui Proust, care l-⁠au împins pe tânărul A. Gide, spre pocăinţa sa ulterioară, să le conteste! Dar încă la uriaşul poem epic al lui Victor Hugo, Les Misérables, întâlnim cel puţin în două părţi ale genialei cărţi digresiuni care întrec fiecare o sută de pagini şi nu au legătură directă cu acţiunea. „Umpluturi” cum ar spune un critic român, aşa cum au fost taxate nu puţine pagini din romanele mele şi care, se pare, azi fac deliciul nu multor, dar cu siguranţă, unor avizaţi lectori.)

Ceea ce se putea observa de cei din jurul meu era cu siguranţă o formă neacoperită de orgoliu care, în cazul meu, nu era altceva decât o mască a bucuriei interioare. – Sunt salvat! striga o voce în interioarele conştientului şi subconştientului meu, într-⁠o uimire şi frenezie greu de înţeles şi care, paradoxal, mă demoralizau uneori şi pe mine! Trăiam baia celui botezat într-⁠o nouă credinţă, echilibrul meu interior, înghiontit şi sfârtecat nu de puţine ori în acei cincisprezece ani de labirint, cum spuneam, se restabilea şi îmi oferea nici mai mult şi nici mai puţin decât o nouă demnitate. Nu numai a spiritului, dar şi a persoanei, proces de neobservat din afară sau cu efecte încă o dată negative asupra persoanei şi conduitei mele.

Singurul, cu adevărat singurul martor lucid al năpârlirii mele destul de violente a fost Nichita; el, de altfel, a fost cu adevărat singurul, chiar şi din grupul nostru care crezuse, ani în şir, în ceea ce numim azi potenţialitatea cuiva de a produce lucruri de seamă. Grupul nostru literar format din fii ai unei clase sociale care pierduse brutal şi noi, adică toţi cei cinci care, de la sfârşitul deceniului şase şi întreg deceniul şapte, am format acest grup literar, a trebuit să ducem lupte întortochiate, felurite, şi nu rareori disperate, cu eşecuri greu de descris, în primul rând, pentru a ne strecura printre favoriţii regimului încă de extracţie bolşevică din literele româneşti, timp în care erau negaţi şi calomniaţi murdar fondatorii şi formatorii, marile modele ale literaturii, începând cu Maiorescu şi cu Eminescu, Iorga şi Blaga. (Cezar Baltag era fiul unui preot fugit din Basarabia cotropită de Sovietici; Grigore Hagiu, fiu de chiabur dintr-⁠un orăşel de lângă Galaţi, Târgu Bujor, cu averea confiscată. Matei Călinescu se trăgea din viţa unor boiernaşi olteni, familiile Vulcănescu şi Burileanu, cu tată inginer care activase decenii în mari firme străine în România interbelică. Nichita, Cereaciukin după numele mamei, Tatiana, era nepot al unui cneaz rus, general al armatei albe, „contra-revoluţionare”, care s-⁠a salvat refugiindu-⁠se în România. Eu, fiu, nepot şi răznepot de preoţi Uniţi, greco-⁠catolici, maramureşeni, cu biserica interzisă şi capii ei trimişi la Canal sau în închisori prin mânăstiri. Acestea erau „dosarele” noastre la sfârşitul anilor cincizeci şi la începutul deceniului şapte. Iar eu, în loc să mă precipit cum încă mă învăţa cuminte tătâne-⁠meu, dar şi alţi oameni de bun-⁠simţ, să absolv o facultate practică, tehnică, ca apoi, la prima ocazie, să fug în Occident, eu mă aventuram chiar în inima sistemului roşu în literatură, printre cei care nu rareori excludeau, ba chiar furnizau Securităţii şi motive de urmărire şi cercetare a nu puţinor scriitori de marcă şi de mare talent.)

– Sunt salvat! – răsuna în interioarele mele, e adevărat şi nu numai pentru că întrevedeam o ieşire din situaţia care, în sfârşit, devenea falsă, cea a ratării, dar şi, în sfârşit, a unei false mediocrităţi – stafie ce m-⁠a bântuit dureros şi halucinant în nu puţine ceasuri şi zile! – deoarece sensul acestei salvări rezida în esen­ţa sa, nu în ieşirea din rândurile grosului anonimat sau din cel al veleitarilor, ci din… in-⁠existenţă! În fapt, pentru spiritul meu inflamat şi categoric postromantic până la limitele ridicolului şi ale visu-
lui, însemna că eu, atunci, la 28 de ani, la câteva luni de la moartea brutală a tatălui meu, abia mă năşteam! Făceam primii paşi în noua existenţă, decişi, totuşi, deoarece îmi desăvârşeam primul roman, după câteva încercări de construcţie. Francisca a fost primul şi singurul roman care a avut mai multe variante în încercarea mea de a-⁠mi găsi nu numai o frază potrivită firii mele, modului meu de a gândi – sentinţa lui Buffon, „Le style c’est l’homme même”, mi se potrivea perfect! –, dar şi o structură amplă, contrapunctică, capabilă să anime, să pună în mişcare, alături, în juxtapozare, în acelaşi timp epic, structuri şi procese epice diferite.

Sigur, în noua existenţă mă aşteptau alte şi alte poticneli, drame false sau reale, ca şi eşecuri vertiginoase, numai că de data aceasta eu eram acela care le provoca! –, iar cerul era altul, figurile din jur mult schimbate, eram lăsat să-⁠mi termin frazele ba, nu de puţine ori, eram chiar ascultat. Paşii mei călcau pe alte parchete, cei din jur, nu puţini, aveau aerul amabil că mă recunosc, că mă ştiu de undeva, atât de puternic, de magnetic este talentul, vocaţia, odată acceptată.

Nu mai conta nici păcatul originar, pata gravă din Dosar, mai mult chiar, când cineva a vrut să mă convingă să devin membru al C.C. al Partidului şi eu i-⁠am replicat că nu sunt marxist şi vin dintr-⁠o familie încărcată cu antecesori preoţi şi vlădici ai unei Biserici Greco-⁠Catolice, ce credea în infailibilitatea Papei de la Roma, fapt pentru care fusesem exclus din şcoli şi privit chiorâş de nu puţini activişti ai lor, respectivul tovarăş, care, e drept, îmi admira în exces reuşita mea naţională, romanul Animale bolnave, cadru înalt în ierarhia Partidului, mi-⁠a replicat că aceste pete pot deveni tot atâtea atribute pentru o carieră politică. Am înţeles acest lucru când anturajul strict al lui Ceauşescu, în care tovarăşul de care vorbesc, Dumitru Popescu, juca un rol major, s-⁠a pus în mişcare şi vrând să scape de masca bolşevică pe care o purtau cu toţii până atunci au arborat tema naţională. Numai că au făcut-⁠o prost, animând şi ducând la o penibilă mascaradă o recunoaştere gravă şi necesară a originilor şi luptelor seculare ale Românilor de pe ambele laturi ale Carpaţilor.

Cu câţiva ani înainte de a doua mea naştere, timpul meu interior a fost puternic zdruncinat de conflictul cu tatăl meu, Vasile. Nu numai că nu-⁠mi înţelegea ratarea, jenanta mea bâlbâială socială, dar propria sa derută o digera greu, prost, cu convulsii dezagreabile uneori. Trecuseră ani buni de la interzicerea cultului Greco-⁠Catolic, mica sa întreprindere de la Lugoj, moara şi uleiniţa băteau din aripi şi extraordinara sa energie şi ambiţie socială pe care, în parte, se pare că am moştenit-⁠o şi eu, îl macerau din interior, ca un parazit vorace al unei alte vieţi. Bietul om, cu întreaga sa puternică personalitate era în fapt un revoltat care nu ştia ce să facă cu sine, incapabil, mai ales în orele sale bahice, mare băutor de vin, să accepte realitatea socială. Şi năruirea părea definitivă: a lumii în care fusese crescut, în care crezuse şi cu care ambiţiile sale se potriveau perfect. În jur, în România acelor ani se mai aflau mii şi mii de astfel de destine – nu înfrânte, ci total capsulate, prizoniere unei Românii de aer, care ar fi trebuit să-⁠şi urmeze calea ei regală, în respectarea unor norme şi a unor virtuţi ce ne veneau încă de la Romani. Ca şi limba.

Lupta sa pe un teren sterp, convulsiile sale ca şi accentele sale de tandreţe şi cam de obosită înţelepciune erau mişcătoare. Îl supăra cu siguranţă şi un fel de nepăsare aparentă a tinerelului care eram faţă de nereuşita finalizării studiilor sale universitare, dezamăgirea de a avea un fiu, primul născut ce se afla, iată, în urma cetelor de alţi tineri şi colegi de generaţie, ce păruseră inferiori lui, din punct de vedere intelectual şi care, acum, iată, se încadrau de bine, de rău, în ceea ce părea absurdul social. Întârzii asupra dramei sale din acei ani, sfârşitul deceniului şase şi începutul deceniului şapte – el a murit în ’62, toamna, la 55 de ani! –, deoarece prezenţa lui, chiar mult după extincţia sa fizică, m-⁠a apăsat, chinuit şi mi-⁠a populat mii şi mii de nopţi, până, iată, la limanul deceniului meu, al nouălea. El refuză să moară, să dispară şi se luptă încă cu mine în nu puţine şi violente coşmaruri, iar frica profundă, tenace, ce mi-⁠a provocat-⁠o aproape mereu făptura sa severă, excesiv autoritară uneori, s-⁠a scurs în ceea ce numim vise. Putea fi brutal în puniţiunile sale fizice, când îmi aplica bastonate brutale, cel mai adesea nemotivate, deoarece ca tânăr eu eram mai degrabă docil şi apt de a-⁠l admira şi de a-⁠i ocroti majestatea parentală.

■ Din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest