Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Apel către lichele*

Nicolae Breban: Apel către lichele*

Editorial:

Nicolae Breban

Apel către lichele*

Să mă amuz puțintel cu spectacolul de o crudă și colorată diversitate a naturii umane. Să mă îmbăt ușor, dacă se poate, cu tristul cântec al colegialității noastre, al atâtor jurăminte, dedicații și ochi umezi de admirație…

Ce veste senzațională, de proporții: după mai bine de două decenii, iată, a apărut un al doilea Apel către lichele! Da-da, ați citit bine și, să vezi și să nu crezi, semnat de același „domn”, ca să zicem așa – da, da, directorul de editură, bine-cunoscutul autor al unor cărțulii scrise cu o anume vioiciune, dar fără cine știe ce substanță, nici literară și nici de alt fel: da, „simpaticul”, încruntatul și nițel ferocele G. Liiceanu. Sigur, Apelul e făcut și lansnicolae-breban-foto-1111at de așa-zisul Grup de Dialog Social, dar știm prea bine, dl. Liiceanu a fost dintotdeauna și este și azi căpetenia, „inspiratorul” și factorul decisiv al sus-numitului „Grup pentru Dialog Social”, grupare care, cel puțin în ultimul deceniu, s-a făcut remarcată prin curtea asiduă făcută ultimului Președinte al României, harnic, împreună cu „suita” sa, delapidator al bugetului național.

Da, dom’le, ce curios! Cu vreo două decenii, același domn (ca să zicem așa!) a adresat și a aruncat pe masa Națiunii un Apel asemănător, care a făcut, e drept, nu puțină vâlvă, deși, după nu multă vreme, nu puțini și-au pus oarecum întrebarea: cam la cine și despre cine ar putea fi vorba, când autorul pamfletului bine-cunoscut se adresează acestei „categorii”? De… lichele, se înțelege, deoarece despre acestea se face vorbire, ca să preluăm una dintre formele curente orale, debitate cu sârg pe sticlă. Da, multă vreme și mulți oameni, deștepți sau nu, școliți sau mai puțin școliți, și-au frământat mințile cu această chestiune: da, dom’le, toate bune și frumoase, dați-vă, bă, la o parte, lichelelor, să nu mai aud de voi în marele și pașnicul areal național, gata, destul, v-ați făcut cheful, ne-ați încurcat și amărât traiul, dar acum, gata, plecați, lăsați-ne în pace să ne construim cu vigoare, curați și liberi, în sfârșit, o altă viață, bazată, se înțelege, pe muncă, cinste și credință neabătută în adevăratele valori.

Totul foarte bine, foarte just, cum se spunea altădată, dar o întrebare rămânea mereu vie și, ca și în cazul unor mari rebusuri ale istoriei, încă de pe la începuturile antichității, o întrebare sâcâietoare, care, cum se întâmplă, cu vremea, devine cumva chinuitoare, așa cum e vreo pietricică sau așchie care ți se strecoată în pantof, persistă și încă de multă vreme: dar cine, Doamne, iartă-mă, cine sunt astea, la urma urmei, lichelele, la care, iată, face apel distinsul director de editură, filosof în orele sale libere? Hai?!

Ei bine, ce să vezi: după mai bine de două decenii, același „domn”, același autor, același sapel-liiceanu-3ubsemnat, cum se mai zice, face lumină: ce vă tot mirați și vă minunați, fraților, păi, o să vă spună chiar Nenea, Jupânul, despre cine e vorba; da, dom’le, iată, după cum vedeți stimați cetățeni, stimați confrați, etc., etc., facem încă odată apel și, ce să vezi, de data aceasta, niciodată cei numiți „lichele”, șaradă sâcâitoare și publică, aproape un scandal, se arată, ca să vezi, voios „la apel”! Da, n-o să vă vină să credeți, ei, aceștia, de care am mai făcut vorbire se prezintă cu nume și pronume, ba cei mai mulți dintre ei îşi devoalează profesiunea: scriitor! Ce frumos! (Cu o excepție, cel puțin, dna Monica Macovei, fost ministru de justiție, care, în această calitate a avut marele merit de a deroba C.S.M.-ul – Consiliul Superior al Magistraturii – de „ingrata” sarcină de a numi procurorii și magistrații Patriei, însărcinându-l pe bietul Președinte al României cu aceasta şi obligându-l, vrând nevrând, să-i numească în zeci și zeci de posturi de înaltă răspundere pe apropiații d-sale!

Toate bune și frumoase, numai că, în ceea ce ne privește, noi am face o remarcă, poate chiar o obiecție, dacă ne e permis. (Se știe, în vremurile noastre e foarte imprudent să faci cea mai mică observație sau remarcă, de obiecții să nu mai vorbim, dacă, se înțelege, nu ești atașat trup și suflet GDS-ului! Aferim!) Și anume: cu toată dragostea, cum o spunea simpaticul domn Bogdan Chirieac la Antena 3, și cu multă prudență, îndrăznim să nu fim de acord cu acest apelativ, cel de lichele, m-ați înțeles. În acest caz, vorbim mereu de semnatarii celor două Apeluri, din Capitală (Protest al Grupului pentru Dialog Social „Incitările la crimă ale d-lui Nicolae Breban, inacceptabile”, revista 22, din 26 mai 2015) și de la Timișoara, semnat de circa o sută de scriitori, care au răspuns in corpore la chemarea editorului sus-numit.

Eu, mai blând, totuși, i-aș numi pe unii dintre ei, să zicem, doar haimanale, adică inși fără căpătâi, dar… dacă ferocele și inoxidabilul moralist care este, a fost și va fi dl G.L. insistă, vom accepta, cu un suspin prost ascuns, că… o fi știind „marele om” ceva! De fapt, ce este, la urma urmelor, o lichea? Nu cumva cineva care afirmă vrute și nevrute pe socoteala altuia, mai degrabă, chestii dezagreabile, binișor infamante, nu numai neverificându-și opiniile, dar și ferindu-se să o facă, de teamă ca nu care cumva să constate că se află în impostură?! Un fel de Iago de cartier, de la colțul străzii, apt nu numai de a instiga la neînțelegere și intrigă, dar și bucuros de a se asocia unei haite, dacă e vorba să sărim cu bâte și ciomege peste vreun ipochimen, inicolae-breban-poza-atentiens arogant, megaloman peste poate, care nici mai mult, nici mai puțin, se arată nu numai „setos de sânge”, dar, ce să vezi, doritor să-și împuște colegii! Chiar așa? Și încă pe nepusă masă!

Da, domnilor, avem, în sfârșit, o listă amplă și completă, până la această dată cel puțin, cu acele „lichele”, la care, după cunoscutu-i obicei, face încă odată apel dl Liiceanu. Insistăm, în ce ne privește, și parcurgând încă o dată cu ochi uimiți lungul pomelnic de „hăitași”, ziși scriitori, dintre care nu puțini, în cursul anilor, i-au declarat semnatarului acestor rânduri nu de puține ori o sinceră admirație și cordialitate expresă, asociindu-se astfel zecilor și zecilor de mii de lectori ai mei din varii generații și timp, de vreo jumătate de secol, în vremuri nu ușoare și în care a ridica vocea contra Puterii discreționare și a face, mai ales, acest lucru în public și în foruri largi, europene, nu era la îndemâna oricui. Timp în care, nu puțini dintre „colegii” de care vorbeam mai sus, șopteau indignați, ba chiar și revoltați în urechea caloriferului din salon! Sau, la vreun birt, cuiva, coleg sau nu, care dădea înțelegător din creștet și-ți făcea un semn „colegial” să vorbești mai încet, eventual s-o lași mai moale, deoarece, se știe, „ei” sunt peste tot. A, nu, să nu se înțeleagă greșit: când erau numiți acei „ei”, sau „nos amis”, nimeni nu îndrăznea să-i apeleze cu infamantul lichele, epitet de care, editorul nostru, aspru procuror moral, cum îl știm, face cam prea mare caz; a, nu, ei erau tovarășii sau unii tovarăși, care, deși păreau, atunci, extrem de „incomozi”, ba chiar urâți de unii „colegi”, azi, ce să vezi, în plină libertate, tertipurile, năravurile, ura lor mimată și raportată, sunt minunat imitate și reproduse de nu puțini şi, totuși, simandicoși „colegi” de-ai noștri de la CNSAS și de la Uniunea Scriitorilor.

Pe cuvânt! Cum s-o numim această „aplecare”, această „deprindere”, această plăcere de a murdări?! Invidie joasă, crâncenă pe „capra vecinului”, bucuria de a te asocia, ca și în grandioaApel-liiceanu-1sele vremuri ale Evului Mediu, românesc sau nu, unei haite pornite la îndemnul unui staroste al adevărului, urlat sus și tare, cu un par sau vreun ciomag de ocazie peste indiferent cine, sau, mai bine, peste cineva care-și face binișor treaba, nu ușoară, deloc lucrativă, și cu o mișcare hotărâtă „să-l atârni”, să-l „spânzuri sus și iute”, ca în frumosul filmuleț al lui Clint Eastwood?!

Bravos! Halal popor! Frumoasă adunare! O mică întrebare îmi rămâne agățată în creier, ca să zic așa: dar de ce nu v-ați pornit dvs., înalte minți și cucernice firi, să vă ridicați și să semnați apeluri și indignate proteste față de atâtea nereguli și umilințe publice sau chiar jafuri în domeniile care ne interesează direct pe noi, așa-zișii maeștri ai scrisului, față de abuzurile nemaipomenite din zonele înalt umaniste, mă refer la învățământ, arte, litere, istorie, psihologie, sociologie, zone ale spiritualității și identității unui neam, ale unui popor?! V-ați adunat, dragii mei, fără o prea asiduă cercetare, cu bâte și sudălmi, contra unui ins mai degrabă singuratic, fără funcții și prerogative, fără prieteni suspuși, care să-l decoreze sau, eventual, să-l ducă urgent cu avionul la țărmul Mării Negre la un „sfat prețios”, la un „divan” cu un ins mucalit, nu-i vorbă, om cu mare experiență, dar care, ciudat, nu dă prea multe parale pe așa-zișii intelectuali. De filosofi să nu mai vorbim; la urma urmelor, are și d-sa nițică dreptate: ce nevoie avem noi, aici, de aceștia, într-o țară de second hand? Hai? V-ați pus problema?!

La sfârșitul acestor, poate, prea numeroase rânduri, am simțit ispita – Diavolul nu doarme, cum se zice! – de a reproduce aici și lista cu numele, vai, numeroase, ale atâtor „colegi”, care s-au strâns înfrigurați de teama că autorul prea cunoscut al Absenței…, Animalelor bolnave, al Drumului la zid, al Buneivestiri și al altor, numeroase, cărți odată citite și elogiate peste măsură – unele binișor injuriate, precum Don Juan, Îngerul de gips sau Bunavestire de alți „simpatici colegi”!… – dar… n-am îndrăznit. Mi-am făcut, totuși, curaj și mi-am zis, bine, dacă nu-i citez, dacă nu le invoc, aici, numele, măcar să-i atârn pe perete, nu departe de reproducerea Madonei Sixtine a lui Rafael, pe care am adus-o de la muzeul din Drezda, iubită și de fratele meu mai mare și cu mult mai ilustru, Fiodor Mihailovici, pentru ca, în anumite ore sau în unele minute de plictiseală sau chiar de măruntă deznădejde, să-mi alung gândurile negre.

Să mă amuz puțintel cu spectacolul de o crudă și colorată diversitate a naturii umane. Să mă îmbăt ușor, dacă se poate, cu tristul cântec al colegialității noastre, al atâtor jurăminte, dedicații și ochi umezi de admirație, ce s-au spart și risipit într-o clipă, într-un ceas, la sunetul unei goarne oarecari, la îndemnul oțărât al cuiva care, N.-Breban-la-Delphipărăsindu-și prima vocație – și calomniindu-și binișor, el și ortacii săi aflați în posturi influente! – și magistrul, pe naivul și, orice s-ar zice, genialul Noica! – a vrut să se strecoare printre noi, să devină, ține-te bine, romancier! Nu, dumnealui se înșală, nu, eu nu-l urăsc, cum declară! Cum strigă! Nu, după o reflecţie, constat faptul că nici nu-l disprețuiesc! Ce aș câștiga cu aceasta? I-aș da doar importanță; or, dânsul, se știe, nu mai are nevoie de asta, din acest articol are și așa prea mult. Iar… despre foștii mei colegi, cei care s-au grăbit, fără să întrebe prea multe și neclintiți de dezavuările nete, ferme, ale unei înalte instituții de cultură și ale unor reali și demni colegi, să mă facă în fel și chip, ce să mai zic? Le urez tihnă în fața unei bune lecturi, pagini pe care să le semneze fără tremur și convingerea că, totuși… n-au ratat! Deoarece profesiunea noastră, aș zice, vocația noastră, este însoțită până în ultimul ceas de unul din acele alter-ego-uri care poartă masca asprei îndoieli. Dacă… vocația noastră este una cu adevărat reală, dacă după ultimul ceas ne așteaptă nu numai neantul fizic, dar, cine știe, poate și vreun cititor tânăr, curios și fără prea apăsate prejudecăți, deci, curat și care, printr-o întâmplare ciudată, să ne deschidă vreun op și să găsească acolo, printr-un mărunt miracol, încântare și povață într-însul.

În rest, numai de bine,

   același,

Nicolae BREBAN

Iulie 2015

* Ediţia I

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

  1. antoniu_poienaru@yahoo.com'

    Apropo de lichele..

    Intelectualii publici şi criza de rinichi

    Ascensiunea politică incredibilă a atras în jurul unui singur om, ca un magnet, o serie de intelectuali remarcabili. Remarcabili, nu prin scrierile lor şi nici prin minţile degerate de frigul comunist. Mai degrabă, au fost remarcaţi de către un abil politician, care, şi-a tras o gaşcă de susţinători elevaţi: mai albi, mai curaţi. Purtaţi prin saloane elegante, plasaţi în posturi unde niciodată nu au visat sau oferindu-li-se tipografii pentru scris, susţinătorii au început să topească rapid cărţile altora şi să se publice în ediţii de lux, autointitulându-se „intelectuali publici”. Până la o publicitate agresivă şi preluarea frâielor mass-media, pentru a vorbi în numele naţiunii, nu mai era decât un pas.
    O tactică deja cunoscută a fost aplicată în tandem cu prima, şi anume, ştergerea transpiraţiei, corectarea limbajului, scrisului şi privirii unui fost marinar-securist. Cei din jur nu puteau să fie catalogaţi, fireşte, decât lichele, la cea mai mică apostrofare de autosuficienţă.
    Nimic nu părea a le mai sta în cale cu ceva. S-au gândit să condamne comunismul, sugerând fostului securist să-şi ceară scuze pentru atrocităţile săvârşite de sistem împotriva noastră. S-a evitat elegant, orice asociere cu cei care au adus comunismul, noi devenind implicit şi o ţară care a comis crime împotriva umanităţii.
    Destituirea marinarului a excitat la culme gaşca de susţinători, asediul împotriva cititorului şi a telespectatorului căpătând culmi nebănuite. Au atacat din toate poziţiile instituţiile care şi-au permis să debarce fezandatul de la putere, reducându-i pe toţi la apocalipticul număr 322.
    Asocierea politică de sfârşit de an, prin refacerea emanaţiei criminale a anilor ’90, i-a făcut pe „intelectualii publici” să se trezească în postura de budă publică în care lichelele urinează patologic.
    Desigur, în astfel de situaţii se plâng de persecuţii. Şi de miros. Nu poţi nega faptul că, nu ai jucat şeptică la Neptun cu Zeus sau că 2-2 nu e poartă-n casă la Cotroceni.
    Intelectualii nu se văd niciodată. Ei există printre noi. Ieşirea lor la suprafaţă este stânjenitoare. Intelectualul, părintele spiritual al naţiunii, stă între cărţi şi se roagă pentru naţia sa. În scris.
    Mai nou,”intelectualii publici” ameninţă pe cei aleşi: vor deveni „publici”, cu forţa, într-o cât mai grabnică republică prezidenţială.
    Oare!?

    Antoniu Poienaru

    PS. acest art.scris in 2009 la Cluj, a fost preluat si de alte site-uri
    http://www.poezie.ro/index.php/essay/1819257/Intelectualii_publici_%C5%9Fi_criza_de_rinichi

  2. jordanezul@yahoo.com'

    Keep up your good work stimate Domnule Nicolae Breban! Un articol scris exact pe croiala Haimanalelor!

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest