Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Amprenta naţională

Nicolae Breban: Amprenta naţională

Dacă e să vorbim mai ales de literaturile tinere, cum e cea românească, o cultură cu universităţi târzii, cu o târzie închegare naţională, cu o târzie conştientizare în straturile largi ale populaţiei ale originii şi valorilor naţionale, noi, azi încă, avem nevoie şi trebuie să punem bază pe spiritele mature creative, în arte şi ştiinţă, care să împlinească deficitul nostru în ceea ce se cheamă tezaurul de cultură al Europei

– Dumneata îţi dai seama că… eşti puţin arierat?!

După vreun deceniu de la această paralizantă întrebare care, evident, era mai mult sau mai puţin decât atât, ridicolul sau fantasticul realităţii sociale face ca aceeaşi persoană să scrie un amplu studiu despre un roman al meu, prost înţeles şi criticat aspru în epocă şi de aceleaşi oficialităţi, căreia i se închinase şi care o susţinuseră şi pe susnumita şi drăgălaşa persoană. Dar… epitetul, se înţelege. mi-⁠a rămas agăţat în creier ani mulţi şi, dacă la început m-⁠a făcut să surâd, plin de sine cum sunt mai toţi postadolescenţii, mai apoi însă şi tocmai când am început să colectez primele semne clare ale înzestrării mele specifice, literare, 8 N. Brebanacest cuvânt-⁠ghilotină mi-⁠a retezat în nu puţine nopţi sau ceasuri încrederea deplină în acel echilibru agresiv pe care trebuie să-⁠l aibă orice creator aflat la începuturi, în lupta sa cu socialul, totdeauna aspru, obtuz şi vitreg faţă de prea marile noutăţi într-⁠o materie majoră şi acceptată, aşa-⁠zisele idei originale, faţă de persoanele care le afirmă, ca şi în lupta sa cu sinele; nu rareori el însuşi trădător, fugind la inamic. Şi, înzestrat sau acaparat uneori de maniile mele ino­fensive, mai târziu, aproape de anii senectuţii, ca într-⁠un joc, am început să-⁠i dau dreptate acelei scriitoare, contemplându-⁠mi de la marea înălţime a vârstei şerpuitoarea şi sterila mea tinereţe, întârzierea mea ce atunci în nu puţine ceasuri şi zile mi se părea fatală în acte şi decizii faţă de norma curentă, dar şi, fapt curios şi teribil de alarmant, întârzierea mea de a înţelege; ceea ce trebuia să înţeleg dacă aş fi avut dreptul la un destin social firesc, iar această încăpăţânare, refuz de a înţelege mă urmăresc până azi. Refuzam să înţeleg şi să adopt măsurile necesare nu numai la adaptările minime, obligatorii, sociale şi relaţionale, cu cei din jur şi mai ales cu cei care contau şi mă interesau, dar refuzam în bloc secolul, marile taifunuri ale istoriei prezentului văzute sau acceptate de mulţi inşi stimabili drept succese şi cotituri ale destinului şi mă afundam cu o lăcomie de nedescris şi cu o senzualitate aparte nu numai în lumile ficţionale, în istorie şi în romane, dar şi în trecut. Aproape de treizeci de ani aveam încă ticurile intelectuale şi judecăţile de valoare ale unui băieţel de paisprezece, textele mele se ilustrau printr-⁠o plată mediocritate, păream absolut incapabil de ceea ce se cheamă evoluţie, generaţia mea biologică mi-⁠o luase mult înainte, mă asigurau puţinii binevoitori, care mai întârziau lângă mine şi ratarea mea (de atunci!) nu ar fi prea importantă, dacă ea nu l-⁠ar fi afectat adânc, aş putea zice violent pe tatăl meu. Transformându-⁠l aproape într-⁠un duşman. Despre asta însă ceva mai încolo!…

Şcoala primară am urmat-⁠o într-⁠o clădire oarecare ce se putea confunda cu o casă oarecare, un parter cu câteva săli şi cu puţini elevi, asistaţi şi îndrumaţi de două sau trei învăţătoare. Se chema Şcoala primară de aplicaţie şi era, într-⁠adevăr, terenul de aplicaţie pedagogică a elevelor de la marea Şcoală pedagogică de opt clase din apropiere ce producea pe bandă, cum se spune, învăţătoare pentru sate şi oraşe. Cam pe la orele amiezii în clasă apăreau pubere, dacă nu chiar adolescente în uniforme albastre, şi fiecare dintre noi, cei care aveam între şase şi unsprezece ani, eram gratifiaţi cu una din aceste apariţii încântătoare, pentru gustul meu de atunci. Domnişoara mea, deoarece purta acest titlu, se numea d-⁠şoara Şchiopescu, o fiinţă nu înaltă, dar extrem de simpatică, blondă, se aşeza lângă mine în bancă, mereu surâzătoare, uşor parfumată, dăruindu-⁠mi creioane colorate şi cărţi, aproape năucitoare pentru timidul incurabil, tinerelul cu mult prea subţire, negricios, ce eram, tinerel care era trimis, în timpul orelor de studiu la o policlinică, zilnic, cu o fiolă mare de glucoză în mână, să i se facă o injecţie, deoarece părinţii se temeau de boli grave, mai ales ftizia, care făcuse ravagii în familia germană. Teama de o boală fatală i-⁠a făcut pe părinţii mei să mă facă să repet a doua oară clasa a patra, ultima din ciclul primar după care mă aştepta liceul, deşi, ţin minte, o adsolvisem cu media 9,26.

De cursul primar şi de domnişoara Mia Pop, pe care o cunoscusem încă din Nord, din comuna Recea, şi care se refugiase odată cu noi şi cu mii de ardeleni, mă leagă o amintire care unora le va părea spectaculoasă. La sfârşitul cursului de patru clase, în acei ani, anii patruzeci, în învăţământ, se prescria un fel de fişă psihologică, da, care atesta însuşirile elevului, preferinţele sale pentru o profesiune ulterioară, în viaţă, dar şi cele ale părinţilor şi ale educatorului. În această fişă pe care cred că o mai am pe undeva în hârtii şi care am arătat-⁠o ca pretext de amuzament unor amici, mai târziu, se specifica inginer, medic ca preferinţe ale părinţilor, preot, preot-⁠misionar ca recomandare a educatoarei, dar particularitatea, dacă vreţi, în această filă erau caracteristicele psihologice. Mi se descoperea un spirit ascuţit, viu, violent. Şi în completare – calităţi literare excepţionale. Iar în paranteză era notat cuvântul geniu!

Îi asigur pe lectorii mei că această fişă era nu numai banală, ci şi falsă; completată, e drept, de o mică învăţătoare dintr-⁠un oarecare orăşel, dar întâmplarea face că domnişoara Mia Pop era şi sora unui ilustru lingvist român, Sever Pop, cel care împreună cu Sextil Puşcariu, la Cluj, au pus bazele unui extrem de prestigios Institut de Ling­vistică a Academiei, institut ce funcţionează şi azi şi unde, cei doi savanţi au editat marile atlase ling­vistice ale limbii române – performanţă unică în acele vremi, nu numai pe solul nostru. Sever Pop a fugit după război de molima comunistă şi a activat până la moarte la Universitatea din Lausanne.

Spun că era falsă acea judecată de valoare a primei mele educatoare, deoarece toate textele mele din anii tinereţii, până hăt, spre treizeci, erau indubitabil oarecari, plate, nu lipsite de acele pretenţii ridicole, rareori amuzante pe care le emană mii şi milioane de texte ale tuturor veleitarilor şi impostorilor, care vor să facă carieră în literatură. Târziu, scriitor fiind şi deja publicat, când am dat nas cu textele de tinereţe ale lui Mircea Ivănescu sau jurnalul lui Radu Petrescu, notate la douăzeci şi ceva de ani, texte de o rară şi vie acuitate şi originalitate literară, înţesate de referiri culturale de prim ordin, am fost, se înţelege, intim şi profund jenat de propria-⁠mi plată, banală, dulceagă şi ridicolă fără voie înzestrare post-adolescentină. Am avut şi am încă în tot lungul carierei mele literare, nu dispreţ, dar oricum neîncredere faţă de ceea ce numim precocitate în literatură, în creaţia literară. Or, tânăra literatură română nu este în nici un fel săracă în astfel de exemplare, în astfel de tipare de creatori; în plus, critica şi gustul public se inflamează uşor atunci când se semnalează la noi un ins care dă semne de maturitate creatoare, zise excepţionale, cu mult înainte ca vârsta şi experienţa să i-⁠o permită. Sau să i-⁠o explice, s-⁠o determine. Ultimul şi cel mai cunoscut, extrem comentat, caz, este bineînţeles cel al lui Nicolae Labiş, mort tragic la vârsta de 21 de ani. (Tragic, spune undeva Blaga, este întreruperea brutală a unui destin care promitea o creaţie reală.) Dar alături de Labiş pe care l-⁠am cunoscut, alături de Florin Mugur la un cenaclu al U.T.M.-⁠ului din anii cincizeci şi căruia i-⁠am admirat fără rezerve Moartea căprioarei care atunci făcea furori – în vremea aceea eu însumi produceam versuri plate, mimetice, pe care le-⁠am aruncat apoi – critica literară, educatorii şi publicul, un anumit public intelectual, cei ce ne urmează, citesc şi ne sprijină pe tot întinsul patriei, caută fără încetare miracolul unui tânăr supra-⁠dotSedinta-de-autografe-nicolae-brebanat şi, evident, modelul august, peste timp şi frontiere va rămâne băieţelul Mozart. Francezii, se ştie, fac mare caz de extraordinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, trecându-⁠i într-⁠o nemeritată umbră sau semi-⁠umbră pe autori care au produs operă amplă şi care au marcat un secol, dacă nu secole, naţionale şi universale, precum Balzac, Zola sau Victor Hugo.

Nu, e drept că nu i-⁠am aplaudat niciodată pe precoci, dar sunt calm în conştiinţa mea de faptul că nici nu le-⁠am invidiat destinul sau înzestrările. Calităţile lor specifice sunt reale, unele din lucrările lor rămân, pot face faţă celor care i-⁠au urmat, dar dacă e să vorbim mai ales de literaturile tinere, cum e cea românească, o cultură cu universităţi târzii, cu o târzie închegare largă naţională, cu o târzie conştientizare în straturile largi ale populaţiei ale originii şi valorilor naţionale, noi, azi încă, avem nevoie şi trebuie să punem bază pe spiritele mature creative, în arte şi ştiinţă, care să împlinească încă deficitul nostru în ceea ce se cheamă tezaurul de cultură al Europei. Sau care să semnaleze fără greş, plenar, absolut convingător, calităţile noastre, contribuţiile noastre, în valoarea lor diferenţiată, specifică precum şi în amprenta lor naţională, cum se spune.

■ Fragment din vol. Viaţa mea, în lucru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest